Viaţa Românească nr. 1-2 / 2010 - NICOLAE MANOLESCU LA 70 DE ANI: O VÎRSTĂ „NEVEROSIMILĂ”

Sumar

Editorial

Eseuri

Varianta PDF

Anunt important!

In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.

Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).

Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.

Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.

Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.

Telefon:
021 212 79 93

Interviu

NICOLAE MANOLESCU LA 70 DE ANI: O VÎRSTĂ „NEVEROSIMILĂ” - NICOLAE MANOLESCU
Interviul care urmează e unul strict biografic. N-am urmărit să obţin de la Nicolae Manolescu confesiuni pe teme varii, nici opinii pe un subiect sau altul, în maniera şarmantă şi cam vagă, cam dezordonată a convorbirilor „cu personalităţi”; nepotrivită în context mi s-a părut şi confruntarea de idei sau de programe literare şi intelectuale, drept care am evitat-o. Altfel spus, n-am purtat, stricto sensu, un dialog cu Nicolae Manolescu, ci i-am provocat o mărturie „în dialog”, îndemnîndu-l cu întrebările mele să depene firul memorialistic. Cu un reportofon între noi, am petrecut astfel mare parte din ziua de 24 septembrie 2009, înregistrînd în mai multe reprize, de dimineaţă şi pînă tîrziu după amiază. Cum a doua zi Nicolae Manolescu pleca înapoi în Franţa, chemat de obligaţiile sale de ambasador al României pe lîngă UNESCO, rol pe care-l joacă de cîţiva ani, am continuat în următoarele săptămîni, pentru partea finală a interviului, cu întrebări expediate prin poşta electronică dinspre Micul spre Marele Paris, de unde răspunsurile au făcut cale-ntoarsă în plic, căci aşa continuă să scrie criticul ajuns septuagenar, aşa şi-a dus la bun sfîrşit şi Istoria critică a literaturii române: aşternînd şiruri-şiruri de cuvinte, caligrafic, de mînă, pe hîrtie…

Ion Bogdan Lefter

Chiar eu sunt ăla care face 70 de ani acum?!

Ion Bogdan Lefter: Aş vrea să facem un interviu cît mai „biografic”, deşi bineînţeles că vom ajunge şi la cărţile care fac şi ele parte – şi încă cum! – din viaţa dumneavoastră. Vă invit însă, înainte de a lua lucrurile în ordine cronologică, să practicăm, măcar pentru început, cronologia inversată pe care cândva o teoretizaţi şi dumneavoastră, pe urmele lui Călinescu sau Negoiţescu. Cum vă priviţi acum, la 70 de ani? De fapt, cum e să te apropii vertiginos de 70 de ani? – fiindcă înregistrăm discuţia noastră când încă n-aţi ajuns la acest prag …
Nicolae Manolescu: Nu ştiu dacă e chiar un prag! Judecând după 50, după 60, n-au prea fost praguri, n-am observat nimic în anul cu pricina, dar probabil că sunt nişte acumulări sau se face o masă critică şi văd la alţii dintre colegii mei că, nu neapărat la 70 exact, dar la un an-doi după, încep să se comporte altfel decât până atunci. Sunt mai mult psihologice pragurile… Acum, în ce priveşte vârsta, eu n-am… Întâi, că nu-mi vine să cred că fac 70 de ani! Nu e vorba de mine! Nu pentru că mă simt eu foarte tânăr, am o mulţime de belele, ca să zic aşa... (bun, să nu-l mânii pe Dumnezeu, nu cine ştie ce!...); nu-i mai puţin adevărat că… nu neapărat cînd mă privesc în oglindă, dar aşa, când mă gândesc: chiar eu sunt ăla care face 70 de ani acum?! Nu, nu, ceva nu-i în regulă!
– E o vârstă neverosimilă!
– Complet neverosimilă! Culmea este că nu e numai pentru mine, este şi pentru mama mea, care face 100 de ani! Cam când fac eu 70, ea face 100. Ştie că face 100, e lămurită, ca să zic aşa – şi sub raport fizic, şi sub alte raporturi –, dar nu e lămurită deloc că are doi fii, unul de 70 şi altul de 67: asta i se pare de neacceptat! Eh, acuma şi mie mi se pare de neacceptat că am un fiu care are 45 de ani peste câteva luni… E îngrozitor! – dar, pe de altă parte…
– …aveţi şi o fetiţă mititică…
– Da, şi pot să spun că asta îmi dă oarecare curaj şi, în acelaşi timp, măcar o formă de speranţă: vreau şi eu s-o văd, dacă nu la facultate, poate măritată. Voi avea 80 şi ceva-90 de ani, o să fie şi ea o femeie la începutul vieţii ei adulte, ca să spun aşa… Şi asta îmi dă curaj şi o anumită speranţă. Da! …Încerc să nu mă comport ca un bătrân. Problema nu e biologică, problema este mai degrabă culturală, aş spune. Când eram tânăr, relativ tânăr, eram pe la 30-40 de ani, citisem o carte, mă rog, nişte amintiri ale unui mare critic american, Edmund Wilson, pe care îl ştii foarte bine, şi care povestea acolo (avea la data aceea, parcă, 60 de ani sau aşa ceva, nu mai ştiu exact) că marea lui problemă nu e vârsta, marea lui problemă este că nu va mai înţelege, la un moment dat, literatura care se scrie. El, care scrisese despre simbolişti, despre primii poeţi şi scriitori moderni şi ajunsese până pe la generaţia beat, pe care o înţelegea, dar se gândea şi spunea: iată, pot eu să fiu sigur că mai înţeleg ce vine după ei?! Da, asta este o mare spaimă a criticului.
– Şi pe Edmund Wilson, în acest sens, şi pe Şerban Cioculescu, exemplu contrar, negativ, i-aţi mai pomenit şi cu alte ocazii. Îmi amintesc despre temerea asta formulată de dumneavoastră de pe la începuturile generaţiei noastre literare, când eraţi încă tânăr, lector în universitate, şi ne „păstoreaţi” la Cenaclul de Luni…
– Cu voi m-am descurcat, nu ştiu cu generaţia 2000 cum mă descurc…
– Dacă încă de pe atunci vă temeaţi că ar putea veni „momentul acela”, cum vedeţi acum perspectiva?
– Acuma, spre exemplu, mi-am adunat o mare cantitate de cărţi ale generaţiei 2000, pentru că eu cred că, după generaţia voastră, asta-i generaţia propriu-vorbind care vine. Generaţia ’90, nu ştiu... sau generaţia ’70… nu ştiu dacă chiar au fost, dacă au avut identitate; au fost unele diferenţe, dar, în general, era o continuitate. Acuma, copiii aceştia, care au debutat în jur de 2000 şi după, evident sunt altceva. Bănuiesc că şi voi îi simţiţi ca atare. Nu mai sunt foarte asemănători. Am mai citit câte ceva, câte unele, altele. Acum mi-am făcut un bagaj întreg, deocamdată am luat poezia şi o parte din proză, şi mă apuc să citesc. Poate voi face vreodată ediţia a doua la Istorie, când o să aibă Călin Vlasie bani s-o tipărească! Sunt, totuşi, 20 de ani de la revoluţie şi, iată, deja aproape 10 de când zic eu că ceva începe să fie diferit în literatură. Vreau să văd! Ce-am citit... nu m-aş grăbi să dau un verdict… nu mă entuziasmează foarte tare…
– Dar vi se pare comprehensibil sau începeţi să simţiţi simptomele de incomprehensibilitate?!
– Mi se pare comprehensibil, numai că am o problemă. Problema este că imediat după ’90, vreme de vreo opt-nouă ani, citind ce se scria, îmi făcusem o idee destul de proastă. Ca să constat acuma, citind în anii din urmă cărţi, uneori ale aceloraşi autori şi foarte multe ale altora, care au apărut între timp, că dacă mă apucam să scriu atunci despre literatura asta de după ’90 aş fi greşit, pentru că a fost un fel de epifenomen literar o vreme. Toată literatura asta făcută de fostele noastre studente şi foştii noştri studenţi de la Litere, toată literatura asta extrem de – să spun aşa – liberală, ca să nu zic libertină, de „dezmăţată”, povestindu-şi primul act sexual la 17 ani sau la nu ştiu cât, şi care părea puţin şocantă… era o defulare colosală… a dispărut practic: în momentul de faţă, s-a „pozitivat” cumva literatura, au început să scrie şi despre alţii, nu numai despre ei, au început să facă romane istorice sau pseudoistorice, vezi Filip Florian sau Florina Ilis. Deci, ar fi fost o judecată profund greşită dacă eu generalizam ceea ce mi se părea mie atunci nu neapărat inacceptabil, dar nu mi se părea că ar avea o foarte mare valoare. Acuma deja arată altfel şi mi se pare caracteristică acestei literaturi – dar iarăşi nu vreau să mă înşel, grăbindu-mă – o anumită cuminţenie, şi ca formulă … nu vor să inventeze nimic, am impresia, n-au spirit de avangardă. Dar, iarăşi, Dumnezeu ştie, peste 10 ani s-ar putea întâmpla să se dea peste cap totul şi din asta să iasă o sinteză, să iasă cu adevărat o altă literatură.
– Deocamdată, deci, noutatea – aşa cum o definiţi – ar fi mai degrabă o noutate negativă, o „minus noutate”…
– Da, vezi Marius Ianuş, care a început foarte tare, scandalos şi acum, la ultimul volum, e un poet foarte cuminte şi rezonabil. Părerea mea e că avea mai mult haz înainte!
– În orice caz, demonstraţia dumneavoastră de acum este că momentul de incomprehensibilitate e departe!
– Sper! N-am nici o certitudine! S-ar putea ca lucrurile să stea altfel… Aici pot să te consult, pentru că eşti mai aproape cumva de ei, cu câţiva ani. Poate că eu greşesc. Încă o dată, nu am o bază suficient de largă ca să mă pronunţ. Acuma vreau să-i citesc frumos, în ordine, de la cap la coadă. Până acum, am citit întâmplător şi mi-am făcut o idee care – încă o dată spun – s-ar putea să fie greşită.
– În ce mă priveşte, impresia mea despre autorii despre care vorbiţi (şi pe care n-o formulez acum, aici!) nu coincide cu impresia dumneavoastră, dar poate să fie pur şi simplu diversitatea de opinii, nu neapărat un contrast între comprehensiune şi incomprehensiune!
– Chiar m-ar interesa să ştiu ce crezi, mai ales că ai citit mai mult decât mine şi chiar mi-ar fi de folos. Recunosc că i-am întrebat pe câţiva dintre criticii tineri ce părere au… să-mi recomande ce să citesc. Nu pot să citesc tot, evident! Încerc să mă orientez… Mi-am luat o busolă!
Copil, adolescent între Sibiu şi Râmnicu Vâlcea

– Să ne întoarcem la cronologia cuminte, la copilărie. Aş vrea să recuperăm în dialogul acesta al nostru pentru cartea viitorului septuagenar Nicolae Manolescu amănunte biografice mai puţin sau deloc ştiute. Ne vom ocupa mai încolo şi de criticul literar, de concepţia, programul, proiectele lui. Dar să nu ne uităm meseria de bază, care este cea – să zicem! – de istorici literari, nu?!, profesori de literatură, de istoria literaturii, şi să vedem ce ne puteţi spune acum despre copilărie, despre adolescenţă… Aţi mai povestit câte ceva în Cititul şi scrisul, iese acum o versiune extinsă, un fel de memorii, aţi mai presărat amănunte biografice, câteodată, prin articole, prin eseuri, dar nici mai demult, nici mai de curând, n-aţi făcut memorialistică sistematică. De ce?
– Adăugând, la Cititul şi scrisul, Scrisul şi cititul, venind până la zi, în cartea asta – care urmează să apară tot la Paralela 45, volum căruia i-am găsit, cu chiu cu vai, un titlu, cu ajutorul lui Călin Vlasie: Viaţă şi cărţi. Amintirile unui cititor de cursă lungă –, aşadar, în cartea asta spun cam tot ce pot să spun, cam tot ce-mi aduc aminte şi cam tot ce cred că a avut o anumită importanţă legată de biografia mea. Din păcate, nu am o imagine foarte clară despre copilăria mea, decât în măsura în care ea are două jumătăţi, şi anume o primă jumătate, de când am devenit conştient, ca să spun aşa, de mine însumi, în timpul războiului şi imediat după, care pot să spun că a fost foarte fericită: la vârsta aia, nefăcând politică, neavând sentimentul istoriei…
– …la Sibiu…
– …la Sibiu, la Râmnicu Vâlcea, în satul tatălui meu, la Sibiel, pe unde ne-am refugiat ca urmare a bombardamentelor… n-aveam nici o apăsare, în ciuda faptului că alarmele mă cam speriau (de aceea ne-am şi refugiat din Sibiu, unde n-a fost bombardament, dar erau alarme…); jumătatea cealaltă, când nu eram încă adolescent, eram doar la pubertate, la 11-12-13 ani, când părinţii mei au fost în închisoare…
– …şi acum eraţi la Râmnicu Vâlcea…
– …ne-am mutat la Râmnicu Vâlcea, pentru că n-aveam cu cine să stăm la Sibiu, ne-am dus la bunicii materni, acolo, la Râmnicu Vâlcea… jumătatea asta a doua a fost mai puţin plăcută, eu spun chiar că a fost un început de maturizare: împrejurările m-au obligat să mă maturizez brusc. Dacă până atunci nu mi-a prea păsat de ce se întâmplă, nu ştiam eu nici de război, nici de mareşalul Antonescu, nici de procese, nici de armata sovietică… nu eram la curent… după aceea, când ne-am trezit, eu şi fratele meu, la Râmnicu Vâlcea, cu doi bunici care acuma mi se par foarte în vârstă (bunică-miu avea vârsta mea de acum, cu un an sau doi în plus, şi bunică-mea era mult mai tânără decât sunt eu acum, dar mie mi se păreau nişte oameni bătrâni!), care aveau o pensie de mizerie din care trăiam toţi patru, plus încă o soră a bunicei mele, care era urmaşa unui magistrat superior şi nu avea pensie, şi o vagă rubedenie, pe care ea o ţinea aproape fără chirie la ea în casă şi care n-avea nici un venit… era basarabeancă, îşi pierduse familia şi se afla la Râmnicu Vâlcea…
– Strămătuşa era doamna Varlam, despre care vorbiţi în Cititul şi scrisul. Şi rubedenia aproximativă?
– Noi îi ziceam, copii fiind, „Tanti Lila”. N-aş putea să spun cum o cheamă. Nu ştiu, am uitat complet.
– Era un fel de verişoară?
– Nu, intrase în familie venind ca basarabeancă în refugiu, după ce toată familia ei dispăruse – fiica era undeva în Siberia (ea nu ştia, i-a scris şi lui Stalin ca să afle de rostul ei; a aflat, într-un târziu, acum vreo 30 de ani, şi s-a dus după ea acolo, n-a găsit-o, pe urmă a venit fiică-sa la Râmnicu Vâlcea… acuma era femeie bătrână şi ea…)… intrase cumva în familie.
N-avea nici un venit, stătea într-o cameră la strămătuşa mea, acolo, şi mânca ce mâncam şi noi, făceam ore de limba rusă cu ea, că la şcoală nu ne descurcam... erau un fel de meditaţii la rusă, cel puţin pentru mine, care am început rusa din clasa a doua sau a treia primară… şi toţi trăiam din 400 de lei pe lună, cât avea bunică-miu atunci.
– O comunitate, o mică comunitate, care era campată unde?
– În două case vecine, în curţi vecine: casa în care m-am născut, casa bunicilor mei, şi în curtea de alături era casa acestei surori a bunicei mele, care era plină de chiriaşi, toţi basarabeni, cu excepţia a doi ruşi, ruşi albi, care i-au devenit chiriaşi tot după al doilea război, dar ei erau în România după primul…
– Tot refugiaţi, dar în alt fel!
– Tot refugiaţi! I-au ajuns armatele sovietice după al doilea război mondial!
– La propriu, i-au găsit şi i-au luat cu ei?!
– Nu, nu i-au băgat în seamă, nu mai ştia nimeni de ei. Erau ruşi albi, refugiaţi în România prin 1920 sau aşa ceva, mai în vârstă chiar decât bunicii mei… au dispărut, la un moment dat… Casele vecine erau la doi paşi de Episcopie, pe strada care se chema, când eram eu acolo, Ştefan Gheorghiu, pe urmă a fost botezată Argeş, acuma a redevenit Episcopiei… peste drum de Liceul „Lahovary”, devenit „Bălcescu” atunci când eram eu acolo şi din nou „Lahovary” acum…
– Despre atmosfera Sibiului aţi mai scris, parcă mai puţin – însă – despre cea de la Vâlcea. Cum era pe-atunci Râmnicu Vâlcea?
– Despre Sibiu am scris pentru că acolo am făcut, totuşi, cea mai mare parte a şcolii. Râmnicu Vâlcea… am povestit ceva despre oraş chiar în cartea asta de amintiri. Era, la începutul anilor ’50, deci ’52-’53, un oraş ca în secolul al XIX-lea: fără canalizare, cu un pic de apă curentă (în case cum erau ale bunicilor mei, unde stăteau o groază de chiriaşi, numai unii aveau baie şi closet în casă, restul erau în curte, pentru că n-aveai cum să treci pe la ei prin camere)...
– Era un fel de model mixt sat-oraş!
– În plus, se cam producea totul în casă. Aveam o curte imensă acolo, unde erau păsări (la un moment dat fuseseră şi porci; eu asta n-am mai apucat, bunicii mei erau prea bătrâni ca să se mai ocupe de asta), era o mulţime de păsări, era o grădină de zarzavat şi cu pomi fructiferi, deci cam 90% se producea în casă. Din oraş nu ştiu ce cumpăram.
– Se făcea pâine la cuptor şi aşa mai departe?

– Asta nu, numai la tatăl meu în sat, la Sibiel. Aici nu. Dar, afară de pâine, zahăr, ulei, nu mai ştiu ce mai cumpăram din oraş – foarte puţine. Şi rechizite de şcoală şi lucruri din astea.
– Bunica ţinea gospodăria, bucătăria?
– Bunica ţinea gospodăria, neajutată de nimeni, ea făcea tot pentru noi patru, pentru că sora ei, care vedea de Tanti Lila, era în casa cealaltă şi aveau gospodărie separată, doar că banii erau, într-un fel, comuni.
– Bunicii ce meserie aveau?
– Bunicul meu era avocat.
– Bunica lucrase?
– Bunica nu. A avut cinci copii, dintre care unul a murit în timpul primului război mondial de ceea ce se chema crup difteric. În timpul celui de-al doilea război, în ’43 sau ’42, am făcut eu crup difteric şi, cum serul cu pricina nu se găsea, era să mor. Toată lumea din casă şi-a pierdut cumpătul, afară de bunică-mea, cea care pierduse un copil în aceeaşi situaţie şi acuma îl vedea şi pe nepotul ei. Bunica mea era un tip extrem de lucid – am povestit asta în carte. Bunică-miu s-a dus la Olt să se înece de supărare şi bunică-mea l-a lăsat. Când s-a întors, l-a întrebat: „Ei, ce-ai făcut, te-ai răzgândit?”. Maică-mea plângea. Taică-miu era inspector şcolar general în Plasa Alba, deci în Ardeal, pentru şcolile primare şi gimnaziale, împreună cu Şerban Cioculescu, pentru liceu.
– În anul?
– ’42-’43. Şi-a venit nu se ştie cu ce, nu circulau trenurile… cu un tren de marfă, cu ceva, ne-a adus serul de-acolo şi, uite, am ajuns la 70 de ani!
– De unde a adus serul?
– De la Alba Iulia. De ce l-a găsit el la Alba Iulia şi nu se găsea la Râmnicu Vâlcea… nu ştiu! Bunică-miu, deci, era avocat. Acuma era pensionar, evident. Bunică-mea a crescut cinci copii, dintre care unul a murit tânăr. Ceilalţi patru au ajuns destul de bătrâni: maică-mea face 100 de ani şi al treilea frate a murit anul trecut, la 96 sau 97.
– Bunica avea carte, era cultivată?
– Da. Şi ea, şi sora ei făcuseră pensionul, cum se spune, învăţaseră la pension germană şi franceză, pe care le vorbeau încă la bătrâneţe fluent. În timpul primului război mondial, când bunică-mea era mamă tânără şi s-au refugiat de la Râmnic la Piteşti (am povestit şi-am şi dat din memoriul străbunicului meu nişte pagini pe tema asta), abordate de ofiţerii germani, cînd armatele Germaniei i-au ajuns din urmă, au scăpat şi cu copii, şi cu căruţe, şi cu cai (totul se rechiziţiona!) pentru că vorbeau nemţeşte! Bunică-mea, care era mai expansivă, îi trata foarte deschis pe ofiţerii germani, ba punea mâna pe câte unul, vorbind, dădea din mâini, şi unul i-a spus: „Doamnă, suntem în timp de război, nu mă atingeţi, că eu ca eu, dar altul s-ar putea să vă împuşte!”. Asta era bunică-mea!
– Făcuseră pensionul unde?
– Făcuseră pensionul la Bucureşti.
– Trimise de…
– …de familiile lor, de părinţii lor. Tatăl lor, tatăl bunică-mii şi al surorii ei era dirigintele Oficiului telegrafic şi al poştei din Râmnicu Vâlcea. Eu nu l-am apucat. Se pare că era un om plin de haz şi mare coureur la viaţa lui, care povestea tot felul de năzdrăvănii şi care, între altele, avea talent literar. În Cititul şi scrisul am şi publicat o povestire a lui care seamănă cu ale lui Ghica, pe care nu ştiu dacă-l citise sau nu, n-am apucat să-l întreb! Era un om extraordinar, care a ţinut ca fetele lui să facă pensionul. Pensionul de trei ani era atunci mai serios decât este liceul astăzi. Aveau bibliotecă în casă, cu o mulţime de cărţi, în franceză, în germană, erau la curent cu literatura până în ultimul moment. Am găsit acolo cărţi pe care pe urmă
le-am descoperit în bibliografia – să zic aşa – sentimentală a lui Sebastian, a lui Holban, care erau cam de vârsta maică-mii, un pic mai tineri decât ele. Citeau aceleaşi lucruri…
– Acestei mici protipendade intelectuale – să-i spunem aşa – de provincie, de Vâlcea, cam ce proporţie îi aproximaţi?
– Oraşul era foarte mic la data aceea. Nu ştiu exact ce populaţie avea. Cred că numărul familiilor de intelectuali care se cunoşteau, oameni cu stare mai mare sau mai mică (sigur că erau şi oamenii foarte bogaţi, precum Simienii – din familia Simian venind Mira, nevasta lui Ştefan Baciu), erau de ordinul a douăzeci de familii. E o cifră cu totul aproximativă.
– Bănuiesc că putem, fără ezitare, să multiplicăm cifra cu numărul tuturor orăşelelor româneşti pentru a obţine o imagine destul de interesantă a unei intelectualităţi de provincie destul de serioase.
– Da. E interesant că am regăsit lumea acestor mici oraşe în anii ’90, când mă duceam în campanii electorale. Am descoperit atunci nişte localităţi pe care nu le văzusem niciodată sau le văzusem în trecere, cum ar fi Agnita, de pildă, din judeţul Sibiu, cum ar fi Sighetul Marmaţiei, Vişeul de Sus, Caracalul, pe partea astalaltă a munţilor, nişte oraşe mici şi la data respectivă, deci în anii ’90 ai secolului trecut, în care am avut întâlniri în săli de clasă, în săli de cămin cultural, cu o elită intelectuală absolut remarcabilă: o lume foarte caldă, nu primitoare în sensul material, primitoare în sensul moral; o lume foarte caldă, foarte emoţionantă şi emoţionată, în acelaşi timp. Unii dintre ei erau pictori, de pildă, în Vişeul de Sus era o comunitate de pictori, şi la Agnita erau câţiva pictori, mulţi erau profesori, medici, o lume cu care aveam un contact emoţional extraordinar de puternic. Ei nu reprezentau mare lucru ca vot, dar acolo am descoperit eu o temă – să spunem aşa – electorală, şi anume cum ar fi arătat ţara asta, cum am fi arătat noi înşine, cum ar fi arătat – uite! – sala asta de clasă în care avem întîlnirea electorală şi oraşul dumneavoastră dacă n-ar fi fost 40 de ani de comunism. Imaginaţi-vă o clipă cum am fi fost! Atât! Imaginar! În rest, sunteţi liber să aveţi orice părere, să votaţi pe cine doriţi! Lucru pe care n-am putut să-l spun în alte părţi, de pildă, la Slatina – oraş industrial, nou…
– Totuşi, din Slatina au pornit Eugen Ionescu sau colegul nostru Florin Mihăilescu…
– Au pornit, dar, la data la care eram în campanie, oraşul era ca şi Sibiul. În copilăria mea, Sibiul era un oraş cu populaţie jumătate saşi, jumătate români, foarte puţini unguri sau de alte naţionalităţi. În momentul de faţă, nu mai sunt decât 2.000 de saşi (nu ştiu dacă familii sau persoane), chiar dacă are primar neamţ, de două legislaturi încoace. A fost acoperit de „imigranţi” aduşi din Oltenia, din toate părţile. S-a întâmplat în toate oraşele din Ardeal povestea asta. Râmnicu Vâlcea şi celelalte despre care vorbesc eu, au suferit şi ele acest proces, dar au rămas cu „cheagul” cu care, din păcate, Sibiul n-a rămas. Nu ştiu de ce, n-aş putea să spun. Şi Sibiul îl ştiu bine fiindcă, fiind patru ani senator de Sibiu, mă duceam aproape săptămânal acolo.
– Şi ce simţeaţi? Că lipseşte ce, mai exact: un fel de comunitate intelectuală, care să aibă rădăcini mai vechi, care să vină de dinainte de comunism?
– Să aibă rădăcini mai vechi, dar să fie cumva intra muros: în cetatea Sibiului să existe înăuntrul zidurilor o comunitate intelectuală, o comunitate de interese, în valul veneticilor de toate categoriile. Normal, populaţia Sibiului era de 30.000 de locuitori când m-am născut eu şi a ajuns după 1989 la o sută şi ceva de mii: a crescut de cinci-şase-şapte ori.
– Acesta fiind procesul de expansiune al tuturor oraşelor din toată lumea…
– Sigur. Râmnicu Vâlcea cred că n-avea atunci 30.000, o fi avut şi el vreo 20.000 de locuitori: o aşezare absolut onorabilă, cu foarte multe familii locale. De pildă, profesori ai părinţilor mei care au rămas profesori până târziu, pe care i-am cunoscut, pe unii chiar la pensie, pe unii nu. Pe urmă, profesorii mei care au mers mai departe – ani de zile după aceea îi tot întâlneam… Era o continuitate: ştiu toate familiile de profesori din Râmnicu Vâlcea, mai bine decât de la Sibiu (de-acolo am plecat foarte repede, la 11 ani, şi m-am întors doar în clasa a zecea, când am terminat, pentru două semestre, un semestru şi jumătate; erau pătrare, pe vremea aceea). La Râmnicu Vâlcea am făcut, totuşi, trei ani, în plină perioadă când ziceam eu că m-am maturizat.
– Din motive politice.
– Atunci mi-am dat eu seama ce se întâmplă de fapt, ce nenorocire se întâmplă. Şi mi-am dat seama că bunicii mei erau la capătul puterilor, şi fizice, şi psihice. Era un stres îngrozitor, tot timpul: cotidian, săptămânal, lunar, anual – nebunie! Începând de la lipsurile materiale şi terminând cu unde sunt copiii lor şi părinţii noştri, despre care nu ştiam nimic precis. N-aveam nici lumină electrică, decât din două în două zile, pica tot timpul centrala – era o nebunie! Şi m-am apucat şi le-am făcut săptămânal revista despre care am tot vorbit, Familia, luând titlul din biografia lui Lenin (astea erau lecturile obligatorii!): scriam aproape singur toată revista şi în fiecare sâmbătă seara erau câteva ore în care citeam de-acolo, ei cu foarte multă atenţie se făceau că ascultă, mai moţăiau, eu mă făceam că nu văd… şi încercam – de-asta vorbeam de maturizare – să-i scot cumva din stres. Sigur, cuvântul nu exista…
– Mama şi tata erau în închisoare.
– Amândoi.
– Arestaţi de ce, exact, şi când?
– Pentru că au fost pentru perioada alegerilor din ’46 la Tătărăscu, care era în Blocul Partidelor Democratice, de altfel. Printr-o întâmplare legată de un văr primar al tatălui meu, de la Sibiu, Ion Ciolan, împreună cu care tatăl meu a făcut un manual de şcoală, cu Shirley Temple pe prima pagină, în 1930 şi ceva, şi cu preotul Dumitru Radu. Ion Ciolan era şeful tătărăscienilor de Sibiu şi le-a spus alor mei: „Cu cine votaţi voi, vă duceţi la comunişti? Veniţi la Tătărăscu!”. Tot aia era, că erau în Bloc împreună, dar ai mei, care au descoperit că s-a schimbat regimul politic când au fost arestaţi, s-au dus. Şi mama mea a fost chiar şefă, pentru că Ciolan n-a vrut s-o pună pe soţia lui şefa femeilor din Sibiu – în număr de trei! –, şi atunci a pus-o pe maică-mea. Taică-miu n-a avut nici o activitate în partid. Maică-mea a avut una: a făcut un pom de iarnă, un pom de Crăciun – se chema „de iarnă”, deja! – pentru copiii profesorilor din Sibiu. Drept care tatăl meu a stat un an şi jumătate la închisoare şi mama mea aproape doi. Ca şefă!
– Prin anii?
– ’52-’54. În noaptea de Sfânta Mărie Mare, în 1952, au fost arestaţi. Tatăl meu era la Sibiu, mama mea la Râmnicu Vâlcea. Venise să ne ia din vacanţă. A venit seara şi noaptea au arestat-o. Pe tatăl meu la 12 noaptea, pe ea la 4 dimineaţa, după ce şi-au transmis, probabil, informaţia. Tatăl meu a ieşit în februarie 1954 şi mama la sfârşitul lui iunie acelaşi an. Deci a făcut aproape doi ani. După care, mă rog, am revenit şi noi la Sibiu, greu, pentru că pierdusem apartamentul unde stăteam cu chirie. Îl luase chiar ofiţerul de Securitate care-l arestase pe taică-miu, se mutase acolo cu familia…
– Deci la bunica aţi stat numai în perioada asta scurtă?
– Da, trei ani. N-am putut să ne întoarcem imediat după venirea lor.
Ne-am întors în Sibiu abia la sfârşitul lui 1955, fiindcă n-aveam unde să stăm.
– Părinţii revenind la catedre?
– Nu la aceleaşi catedre. Tatăl meu a făcut Filosofia şi a predat pedagogie până l-au arestat. N-a vrut să predea filozofie, a zis că el nu înţelege de ce marxismul este o filosofie. Şi maică-mea, franceză. Când
s-au întors de la închisoare, evident, n-au mai avut catedre, nici de filosofie, nici de franceză. Au predat amândoi limba română (făcuseră Litere, de fapt).
– Au predat în Sibiu?
– Maică-mea în Sibiu, niciodată la liceu: la o şcoală tehnică sanitară, pe unde o dădeau; iar taică-meu la Guşteriţa, care este o comună la cinci kilometri de Sibiu, şi după aceea la Hosman, lângă Agnita, unde se ducea cu decovilul, cu trenul pe o singură linie, şi făcea în cinci ore 25 de kilometri. Se ducea nu în fiecare zi, ci de luni până vineri stătea acolo şi vineri venea acasă.
– Decovil… De la ce vine denumirea?!
– Nu ştiu. Decovil… o linie îngustă, cum e şi în Apuseni… cred că e un ardelenism, nu ştiu de la ce vine… Se ducea cu trenul ăsta, făcea o groază de timp… Când am fost în campanie electorală, în 1990 şi nu ştiu cât, la Agnita, m-am dus şi la Hosman, să văd locul: un sat săsesc pe vremuri, acum era românesc şi nu arăta foarte prost. Numai că taică-meu dormea la şcoală, într-un fel de cameră de oaspeţi care fusese cabinetul directorului adjunct… vai de capul lui! A stat acolo până înainte de a se pensiona – era născut în 1900 şi asta se întâmpla când avea 54-55 de ani, deci nu mai era chiar foarte tânăr; la 60 de ani s-a pensionat… Şi ne-am întors şi noi, fratele meu şi cu mine, la Sibiu pentru aproape un an, pe care l-am făcut la Liceul „Gheorghe Lazăr”, şcoala medie de băieţi nr.1 din Sibiu.
– Acolo aţi terminat liceul?
– Acolo am terminat liceul, la „Gheorghe Lazăr”.
– Şi de acolo aţi plecat la facultate…

Student în Bucureşti. Exmatriculat!

– Am venit la facultate, la Filologie, unde am intrat fără examen pentru că aveam notă maximă – 5 era pe vremea aia! – la toate materiile, în tot liceul. Absolut nemeritate! Unele, sigur, le datoram priceperii mele la literatură, la limbi străine, la astea mă descurcam. La fizică, la muzică, la lucru manual, la chimie – nu! Numai că profesorii erau, de regulă, foştii colegi ai părinţilor mei şi care, m-ascultau, nu m-ascultau, mai degrabă nu m-ascultau, dar notă mare îmi puneau totdeauna. Iar doamna Paulina Covăsneanu (Dumnezeu s-o odihnească!), profesoară de fizică la Râmnicu Vâlcea, cînd eram în clasa a VIII-a, nu mă putea scoate la tablă niciodată pentru că o buşea plânsul…
– De ce?!
– Se gândea că sunt ca şi orfan, cu părinţii la închisoare. Era prietenă şi cu maică-mea, şi cu taică-miu. Pe urmă a venit în locul ei, în clasa a IX-a, o tânără şi foarte aprigă profesoară, m-a scos la tablă ca pe premiantul absolut al clasei şi, după trei-patru tâmpenii pe care le-am spus eu acolo (că nu ştiam nimic!), a zis: „Dar dumneata eşti extraordinar! Cum poţi fi premiantul clasei fără să ştii nimic?!”. Şi mi-a dat un 2 sau cât mi-o fi dat, s-a dus la cancelarie şi acolo au sărit toţi profesorii în capul ei, de mi-a schimbat nota! Deci aveam „protecţie” din partea colegilor părinţilor mei, care ştiau că sunt un băiat bun… nu eram eu bun la toate, dar uite-aşa, mai ajutat, mai nu ştiu cum, mai ducând la lucru manual un tren câştigat de tatăl meu la o tombolă, pe care era evident că nu-l puteam face eu – eu nici la traforaj nu eram în stare, îmi tăiam degetele! … Şi se accepta, că eram totuşi fiul profesorilor, colegilor şi prietenilor lor… Aşa am luat note maxime tot liceul şi am fost cruţat de concursul de admitere la Facultatea de Filologie.
– Cu ce nume eraţi trecut în cataloage? Cu numele părinţilor?
– Da, până în 1953, când ai mei erau încă închişi şi când bunicul meu matern, avocatul din el, şi-a dat seama că n-am nici o şansă să intru la liceu pentru că nu eram membru în UTM (Uniunea Tineretului Muncitor), fostul şi viitorul UTC (Uniunea Tineretului Comunist). Şi atunci m-a adoptat:
mi-a dat numele lui, Manolescu, deci numele de fată al mamei. Mi-am păstrat (a fost tot ideea bunicului meu, eu habar n-aveam, nici nu-mi aduc bine aminte ce-a făcut el acolo!) şi numele Apolzan, al tatălui meu. Până în ziua de astăzi am rămas în acte Manolescu-Apolzan. Ca ambasador la UNESCO primesc corespondenţa pe numele Manolescu-Apolzan (pe Manolescu îl mai nimeresc, pe Apolzan îl greşesc: mai pun un „o” acolo, nişte „proteze”, ca să-l poată pronunţa…).
După ce bunicul m-a adoptat în ’53, a trebuit să intru în UTM şi m-am înfăţişat la Comitetul Judeţean, care era totuna cu cel Municipal, nu ştiu de ce. Venise la Râmnicu Vâlcea un tip de pe la judeţ, de la Drăgăşani. M-am prezentat acolo şi bineînţeles că era o singură întrebare la care aş fi avut probleme să răspund: „Unde-i tac-tu?!”. La 10 seara, după o zi în care îi trecuseră pe toţi prin strungă, într-o sală (parcă o văd şi-acum!) plină de fum, ăştia din comisie toţi nebărbieriţi, cu costumele alea bleu-petrol şi cu cămăşile cu gulere albe răsfrânte pe deasupra… coborai trei trepte ca să intri acolo, eram mort de frică… „Stai aici, nu te mai obosi!”, mi-a zis ăsta, şeful. Vorbeam prin fum. Zice: „Mie să-mi răspunzi la o singură întrebare: are tac-tu cazan de ţuică?!”. În momentul ăla, relaxându-mă brusc, mi-am dat seama că, dacă nu mă stăpânesc, dacă nu mă ţin bine, urlu de râs, fac o criză de isterie. Am zis aşa, printre dinţi: „Nu!”. „N-am auzit!”, zice ăla. „N-are!”, am zis eu a doua oară, mai tare. „Bine”, zice, „ieşi afară!”. Pe acest criteriu am fost primit în UTM!
Am intrat la liceu şi, când am venit la facultate şi m-am înscris, la rubrica principală, „Tutore legal”, am trecut „Manolescu Nicolae, pensionar, avocat, Râmnicu Vâlcea”, cu toate datele lui – nu puşcărie, nu nimic. Pe urmă era rubrica „Părinţi naturali”. Acolo era un rând: am trecut numele şi-atât. După doi ani am fost dat afară pentru fals în declaraţii: de ce n-am scris că au fost arestaţi?! „Păi, pentru că nu era rubrică”, am zis eu. Cred că bunică-miu a fost printre primii în ţara asta care a avut ideea schimbării numelui pentru a-i acoperi pe unii care aveau dosar prost… Pe urmă au fost cazuri nenumărate. Faptul că nu m-au prins de la început, din ’56, când am venit la facultate, arată că încă nu era monedă curentă povestea. Încet-încet, s-au prins şi ei că ceva nu e în regulă şi atunci au început să verifice corespondenţa dintre tutore şi părinte. Şi atunci ne-au dat afară. Au pus o listă mare, jos în hol. Eram la bibliotecă, citeam manualul de istorie a artelor al lui Orest Tafrali. Vine un prieten al nostru de la Medicină şi zice: „Haideţi jos, în hol, să fumăm o ţigară!”. Ne-am dus în hol, eu m-am sprijinit cu spatele de perete, el în faţa mea şi, la un moment dat, mă dă la o parte şi mă întreabă: „Tu ai văzut aicea?!”. Mă uit: un tabel în care erau studenţi daţi afară, câte doi-trei din fiecare an, de la anul I la anul V. Toţi şefii de an erau pe listă, şefii de promoţie şi şefii de la UTM! Toţi! De exemplu Ieronim Tătaru, din anul IV, cel care scoate revista Axioma la Ploieşti, a intrat acum şi în Uniunea Scriitorilor. Ieronim era în anul V, mi se pare, Gabriela Apostolescu, care a fost nevasta lui, profesoară până s-a pensionat, la Ploieşti, era atunci în anul III, eu eram în anul II. Noi eram şefii de an. Nu mai ştiu cine era în anul I. Nimeni nu ne-a spus nimic. M-am dus direct la Telefoane, i-am sunat pe-ai mei: „Ce facem?!”. Asta a fost. Un an de zile m-am chinuit să reintru. N-aveam drept de reînscriere.
– Şi ce-aţi făcut?!
– O vreme am făcut memorii. Mi le scria bunică-miu, avocat! Mie
nu-mi plăcea stilul, mi se părea că e cu totul în afara realităţilor vremii şi le mai scriam eu o dată – destul de bine, se pare, pentru că, după foarte mulţi ani, după vreo 20-30 de ani, m-am întâlnit pe stradă cu un fost coleg care m-a dus la o bere, mi-a mărturisit că lucrase la Securitate, la Serviciul de Contrainformaţii, şi mi-a zis: „Măi, tu ştii de ce-ai fost reprimit în facultate?”. Zic: „Nu ştiu, habar n-am, că a intervenit unul, altul…”. „Nu, nu, în bună măsură pentru memoriile pe care le-ai făcut!”, zice. „Eu le-am văzut, subliniate toate cu roşu. Şi erau convingătoare!”. Habar n-am unde sunt, ce spuneam în ele… Totuşi, aveam doar 18 ani! Am făcut memorii o vreme, după care m-am adresat şi eu cui puteam. Unul din profesorii mamei mele şi prieten cu bunică-miu de la Râmnicu Vâlcea era director general în Minister. L-am sunat la telefon. Când i-am spus cine sunt, a început să strige la mine: „Nu vorbesc cu elemente ostile regimului nostru!” şi mi-a trântit telefonul. L-am pârât bunicului meu, care se pare că l-a prins la un moment dat la o cotitură şi i-a spus ce-avea de spus… Până la urmă, a intervenit Andrei Oţetea, văr primar cu tata, care era reabilitat (murise Roller…), directorul Institutului „Nicolae Iorga”, membru al Academiei, şi, peste 10-12 ani, …ambasadorul României la UNESCO! Acuma, să nu se creadă că e în familie titlul!… Oţetea, care, sigur, avea relaţii şi cunoştea pe toată lumea, a intervenit şi a încercat să lămurească lucrurile, pornind de la Livescu, Jean Livescu, rectorul Universităţii, prieten cu el (fuseseră la Iaşi împreună la Universitate). Jean Livescu a trimis pe cineva la Sibiu să vadă despre ce e vorba şi când s-a întors acela m-a chemat. M-am dus cu mama mea şi, din înălţimea lui de vreo doi metri (parcă-l văd în biroul de la Rectorat!), ne-a spus că ce-a aflat la Sibiu omul lui este atât de groaznic, încât să mă mulţumesc că am fost numai dat afară! M-am dus la Sibiu şi tata, când a auzit, s-a îmbrăcat, nu ne-a zis nimic
şi-a plecat, s-a dus la Securitate, unde îl cunoştea pe locţiitorul comandantului (am aflat mai târziu: îi fusese elev): „Vreau să ştiu ce i-aţi spus voi ăstuia când a venit?”. „N-a venit la noi”, a zis ăla. „Cum n-a venit?!”. „Avem ştiri că umblă pe la licee, pe-aici, prin oraş, dar la noi n-a venit!”. Şi tata zice: „Dar voi aveţi împotriva mea altceva decât că am făcut «administrativ» (nici n-a fost condamnat…) şi că am fost la Tătărăscu? Mai aveţi ceva?”. „Nu, asta-i tot ce avem noi, altceva n-avem!” Pe acest temei, m-am dus din nou la Oţetea, care s-a zbătut ce s-a zbătut, destul de serios – am aflat dintr-un foarte lung documentar publicat în 22, de Pavel Ţugui – acum 10 ani?... Mi l-a dat la România literară şi l-am refuzat, i-am zis că nu pot să public asta, că e despre mine. „Publică-l în 22!”. Şi l-a publicat acolo. Îl cunoştea pe tata de la Cernăuţi, după primul război, când i-a fost profesor acolo. El, Pavel Ţugui, povesteşte toată istoria asta din 1958-1959 şi la cine a apelat Oţetea, începând cu Petru Groza (nu murise încă…), trecând prin preşedintele Academiei Române şi ajungând până la Cornel Burtică, secretarul, cred cu propaganda, al CC al UTM, care m-a primit. Când am dat să-i povestesc ce se întâmplă, a zis: „Ce, crezi că am timp să ascult poveşti acuma?! Du-te acasă, că s-a rezolvat!”. Şi s-a rezolvat… Am reintrat la Filologie, cu un an pierdut, în care mai făcusem eu ceva: mă dusesem să dau examen la şcoala Tehnică de Cinematografie, unde, în ordinea mediilor, primii cinci, mi se pare, deveneau cameramani de platou, nu de televiziune, ci de film, şi următorii, până la douăzeci, erau proiecţionişti, ăştia de la sală. M-am pus să învăţ matematică şi fizică – astea erau examenele. Am descoperit că între timp, într-un an, de când nu mai eram eu în liceu, sau de doi ani se introdusese analiză combinatorie, chestii din astea… pe care le-am învăţat frumos şi am dat examen. Ambiţios şi tânăr şi stupid, nu mi-am dat seama că acolo se duc toate ciurucurile şi am făcut cât am putut de bine, drept pentru care am luat 8,66. Nu era cine ştie ce, dar partea proastă era că următorul după mine avea… 5,66! Bineînţeles că li s-a părut ciudat, au cercetat, au găsit pe colţul diplomei mele un număr de înregistrare (când m-am înscris, probabil că
le-au clasat aşa), au verificat şi, când m-am dus să mă înscriu propriu-zis la şcoală, mi s-a spus că nu pot fi primit, că n-am drept de reînscriere, că am fost dat afară din altă parte. Profesoara de la matematică (matematica îmi plăcea, cu fizica stăteam mai prost…), impresionată şi ea – am întâlnit-o chiar pe scări, când mă duceam la înscriere, nu ştiam nimic… –, m-a luat, m-a dus în spatele clădirii, care era exact vizavi de actualul Institut de Construcţii (nu mai ştiu dacă mai există, era o clădire mică, în spate, undeva…)…
– Pe Bulevardul Lacul Tei…
– Exact, acolo. Zice: „Ce se întâmplă cu dumneata?!”. Zic: „Ce să se întâmple?!”. „De unde, de la ce facultate vii? Că ei s-au prins…” şi îi spun de unde. A buşit-o plânsul, m-a luat în braţe ca pe copilul ei, m-a pupat – era o femeie mai în vârstă, aşa, la cincizeci şi ceva de ani: „Nici nu te mai du, dă-i dracu’ de nenorociţi!”. „Trebuie să mă duc, să-mi recuperez diploma, nu pot să nu mă duc!”
– Nu vă cunoştea de dinainte…
– Nu, mă văzuse pentru prima dată la examenul de matematică şi a fost impresionată că, faţă de toţi ceilalţi, care veneau de pe la şcoli profesionale… M-a primit directorul adjunct, care semăna, era leit cel de la UTM de la Râmnicu Vâlcea, cel care m-a primit în noaptea aceea în UTM: tot aşa, cămaşă albă… şi tot nebărbierit! A început să se răţoiască la mine.
I-am spus: „Vă rog să-mi daţi diploma şi să mă lăsaţi în pace!”. N-aveam nimic de pierdut: „Diploma, gata, salut! Nu mă vreţi, nu vă vreau nici eu!”, m-am răţoit şi eu la el; „Daţi-mi diploma! Ce vreţi de la mine? Asta e! Nu vă obligă nimeni să mă primiţi!”… Asta se întâmpla prin septembrie şi pe urmă, în noiembrie, am revenit la Facultate.
– Atunci aţi ratat o carieră cinematografică!
– Da, am ratat, l-aş fi concurat pe Dinu Tănase, poate! Sunt mai bătrân ca el, deci oricum i-o luam înainte… măcar ca vârstă! Da, aş fi făcut cinematografie! N-aveam ochi, era o prostie, dar n-am avut unde să mă duc. Am bântuit prin Bucureşti, pe la tot felul de şcoli postliceale: una era de economie-finanţe, alta era… Cinematografia suna mai umanistic, mai cultural!
– Unde locuiaţi, atunci, în Bucureşti?
– Am stat tot timpul, şapte ani cât a durat toată odiseea asta, am stat pe Aleea Parfumului, care se face din Strada Parfumului, a avangardiştilor români, perpendicular, e o fundătură, la ultima casă pe stânga, la numărul 17, în gazdă. Când am venit, am vrut să mă duc la cămin, la Matei Voievod, şi-am intrat într-o sală acolo, unde erau vreo 30 de paturi de care atârnau tot felul de şosete, spălate sau nu! Am văzut eu spectacolul, m-am întors la telefon, i-am sunat pe-ai mei şi le-am spus că-mi caut gazdă. „N-avem
să-ţi dăm decât 200 de lei pe lună!”, mi-au zis. Bun: cu 100 plătesc gazda şi cu 100 mănânc, m-am gândit. Norocul meu a fost că un frate mai mare de-al maică-mii divorţase şi-şi luase o cameră mică-mică-mică, cu chirie, pe Parfumului. Era ofiţer de carieră „deblocat”, cum se spunea, şi acum era şef de şantier, pleca toată luna, venea o dată pe lună să aducă actele. Între timp, îşi găsise şi-o iubită cu care s-a însurat pe urmă. Îmi zice: „Stai tu acolo! Când vin eu, vedem ce facem!”. Camera avea trei metri pe doi, un pat, o masă, un raft şi sobă, fără uşă, cu o perdea care dădea în sufragerie! Proprietarii erau familia unui general fără un picior, şi-l lăsase la Cotul Donului. Râdeam de el şi-l întrebam: „Cum dai cotul, la dreapta sau la stânga?!”. Domnul general Lăzărescu. Treceam prin dormitorul lor ca să mă duc la baie, era o „veselie”… Dar am stat şapte ani acolo, şapte ani! La doi paşi de Saşa Pană, de Silvia Kerim, toată lumea era prin zonă pe-acolo, dar nu ştiam, evident. Mircea Martin stătea la doi paşi, vizavi de Primărie, pe Strada Labirint, care se chema Mitropolit Ghenadie Petrescu. Când plecam la Facultate, mă vedea prin perdeluţă şi aştepta să trec şi pe urmă pleca el. Mi-a povestit mai târziu: „Mi-era frică să mă vadă lumea cu tine!”…

Versurile şi revistele copilăriei. Cariere politice ratate

– Înainte de a depăna firul mai departe, să ne mai întoarcem un pic la perioada de dinainte de facultate, la liceu, cu două teme atinse deja, dar despre care poate mai adăugaţi şi alte lucruri. Întâi, conştiinţa politică apărută – cum aţi spus – brusc, prin maturizare forţată, în context concentraţionar, în urma arestării părinţilor. A doua temă: începuturile literare sau literar-redacţionale foarte precoce de atunci. Citind capitolul din Cititul şi scrisul despre Familia şi celelalte reviste pe care le-aţi scris mi s-a părut că ele oferă o versiune interesantă a unei formule pe care istoria literaturii române recente o înregistrează în dreptul şcolii de la Târgovişte, un eşalon un pic mai vârstnic: ei au făcut reviste-manuscris un pic mai devreme şi într-un mod mai profesionist, chiar dacă tot foarte precoce. Era oare pe-atunci un obicei mai răspândit ca adolescenţii să scrie reviste?!
– Ca să încep cu partea a doua: nu, eu n-am nici o explicaţie. „Târgoviştenii”, sigur, când îşi scriau revistele-manuscris aveau cu 10-12 ani mai mult decât aveam eu. Pe urmă, ei erau formaţi înainte şi continuau o anumită tradiţie literară, ştiau că în fiecare oraş era câte o revistă, două, nouă… Eu habar n-aveam despre lucrurile astea, eram şi prea copil când au fost arestaţi părinţii mei, ce ştiam eu la 12-13 ani despre reviste?! După, este adevărat, am trimis la Gazeta literară nişte poezii, de mi-a răspuns Eugen Jebeleanu, dar asta era în ’54, deja aveam 15 ani.
– Eraţi încă la Râmnicu Vîlcea.
– Da, revista a apărut în februarie sau martie, cred că pe 1 martie 1954, şi eu am revenit la Sibiu în 1955. Deci pentru Familia şi celelalte n-am nici o explicaţie, nu ştiu ce mi-a venit să le fac.
– În casa bunicilor erau gazete?
– Da, erau, dar ziare nu citeau… Ziare să citeşti la data aia în Râmnicu Vâlcea! În casa bunicilor mei de pe partea lui tata, adică a bunicii mele (bunică-miu era mort demult…), erau toate revistele ardeleneşti: Transilvania a lui Tăslăuanu, Luceafărul…, le-aveau în colecţie. La bunicii mei materni nu-mi aduc aminte să fi văzut colecţii de reviste. De dinainte de război nu păstraseră, iar dintre cele noi ce să ia?! Nu apăruse nici Gazeta literară, nu apăruse Luceafărul, era Contemporanul, dar Ivaşcu l-a schimbat abia în 1955.
– Era Viaţa Românească… ar mai fi fost câte ceva… – sigur, foarte dogmatice.
– Contemporanul până în ’55 nu-l lua nimeni. N-am nici o explicaţie, nu ştiu de ce am făcut revistele alea. Numele de Familia ştiu de unde l-am luat: citisem o biografie a lui Lenin la şcoală şi el făcuse în familie o revistă, pe care o citea părinţilor sau nu ştiu cui. De-acolo am luat numele revistei: Familia! În rest, nu ştiu… nu văzusem o colecţie de reviste, mă duceam la Biblioteca Municipală din Râmnicu Vâlcea să-mi iau cărţi, nu reviste, deci… n-am nicio explicaţie!
– Dar formula romanului în foileton, de pildă, pe care spuneţi în Cititul şi scrisul că o foloseaţi, de unde era preluată?
– Nu ştiu, pur şi simplu nu ştiu!
– Cu alte cuvinte, aţi fost un fel de scriitor prin generaţie spontanee! – totuşi, apărut într-un mediu pe care am văzut că-l putem considera ca fiind destul de cultural…
– Da, era un mediu intelectual. Cel care a avut publicaţii, reviste şi ştiu din memoriile lui, din perioada refugiului din 1916, era străbunicul meu matern. Avea reviste, citea… La întoarcere a găsit casa răvăşită, după ce plecaseră ofiţerii germani care stătuseră în cantonament acolo, şi-a găsit răvăşite toate cărţile şi ăştia uitaseră nişte reviste şi nişte cărţi foarte proaste: „Ce citesc nenorociţii ăştia!”, scrie el în memorii, revoltat. Adică… n-au nivel! Dar bunicul meu n-avea publicaţii. Sora bunicii mele, care avea o casă întreagă plină de cărţi, în vreo patru limbi, n-avea nicio revistă. Nu-mi aduc aminte, pur şi simplu nu-mi aduc aminte nici cine
mi-a dat ideea, nu prea văd cine, nu ştiu ca vreunul de-ai mei să fi fost abonat la reviste. Cred că nu…
– În carte citaţi şi câteva poeme din revistele scrise de dumneavoastră…
– Erau pastişe după Coşbuc, după Jules Verne, după Alecsandri.
– Prozele le scriaţi special pentru revistele-manuscris? Aveaţi şi caiete cu poezii?
– Da, da! Le scriam pentru reviste, dar la un moment dat, adunându-se multe, m-am rugat de bunicii mei să-mi dea bani să-mi cumpăr un caiet. Nu se găseau caiete de şcoală pe vremea aia în papetării. Nici nu mai ştiu pe ce scriam… era o mizerie… Sora bunică-mii – cea mai săracă dintre toţi, Dumnezeu ştie de unde-şi scotea şi ea banii, probabil că din chirii, trei lei pe lună… – s-a dus la un cunoscut librar din Râmnicu Vâlcea, care avusese tipografie, şi i-a zis: „Uite, îi faci şi nepotului meu un caiet!”. Ş mi-a dat un caiet cu scoarţe, cartonat, cu hârtie albă, velină. În el mi-am transcris toate astea. Când l-am văzut, am înnebunit de plăcere: nu ştiam cum să scriu, cu ce să scriu ca să nu-l mâzgălesc, formidabil era! Culmea e că am transcris poemele mari, numerotând versurile din cinci în cinci, cum se face în ediţiile critice…
– De unde ştiaţi că se face aşa?!
– Habar n-am! Nu ştiu! N-aveam noţiunea de ediţie critică… Habar
n-aveam! Chiar nu-mi aduc aminte… Aici este un capitol absolut obscur… Nu ştiu…
– Unde s-au păstrat? Câte s-au păstrat? La dumneavoastră? La mama?
– La maică-mea s-au păstrat. În momentul când ne-am mutat la Sibiu nu le-am luat, că n-aveam unde. Au trecut vreo doi ani până ai mei au revenit în casă, în fostul apartament, au plătit o filodormă şi s-au întors – nu chiar în cele două camere unde copilărisem eu, în celelalte două (era casă cu totul comun). Au revenit şi atunci, abia atunci le-a luat maică-mea şi le-a adus. Ea era cu grija la ele, eu le lăsasem, uitasem de ele, habar nu mai aveam. Eu nici n-am stat mult acolo la Sibiu: am intrat la facultate şi, când ei s-au mutat, eu n-am stat în casa aia aproape deloc. Maică-mea a recuperat caietul şi revistele şi la ea le-am găsit.
– Aţi ştiut tot timpul că le are sau le-aţi regăsit la un moment dat, târziu?
– Când scriam Cititul şi scrisul!
– Înseamnă că a fost o redescoperire… colosală!
– Am întrebat-o: „Unde-o fi caietul meu?”. Zice: „Unde să fie?! La mine!”. Le-am găsit pe toate, băgate în nişte bibliorafturi, că sunt multe. Când le-am scos, primul surprins am fost eu! În primul rând, nu mai ştiam că mai sunt şi alte reviste în afară de Familia. Ce titlu!: Făt-Frumos… A doua surpriză a fost să găsesc nişte poeme terminate: scriam la carte şi la un moment dat spuneam că n-am terminat nimic, începeam şi nu terminam… şi-am găsit poeme terminate, de sute de versuri, complet uitate! Dar cea mai mare surpriză a fost caracterul profund naţional al literaturii pe care o citeam şi-o scriam în anii ’50-’51-’52-’53. Cine zice că se sovietizase învăţatul literaturii în anii ăia în şcoală greşeşte: nu se sovietizase deloc; n-a lipsit mult să devin naţionalist! După cum, apropo de politică, şi vin la subiectul celălalt, faptul că au fost arestaţi ai mei, că am avut probleme cu facultatea, că m-au dat afară a fost determinant pentru rămânerea mea în opoziţie. Eram încă la Sibiu, în 1951, şi începusem să scriu tot felul de prostii. La un moment dat, un profesor de-al meu de prin clasa a IV-a, cred, mi-a zis: „Ia fă tu un poem cu ţara asta, că vine mitingul de 23 august, de 1 mai, de 7 noiembrie (am uitat care!) şi-l citim acolo de la tribună!”. Şi am scris o poezie inspirat de singurul meu drum care era de la Sibiu la Râmnicu Vâlcea şi retur, în vacanţă la bunici (Sibielul lui taică-meu era prea aproape, la 20 de kilometri): 100 de kilometri pe Valea Oltului, dus-întors cu trenul. Şi-am scris poemul: „Cu nasul strivit de geam,/ Ţara mea mi-o admiram” sau aşa ceva, o prostie din asta – nu mai ştiu, nu l-am mai găsit. Profesorul a fost foarte mulţumit. Mi l-a transcris alt profesor, de desen, pe un rulou mare pe care l-am rulat şi m-am dus la tribună în Piaţa Verzelor (asta e la Bastionul Haller, la Sibiu, unde e spitalul, acolo erau manifestaţiile) şi de la tribună, cu microfoane, am citit poemul, după care, cu sulul în mână, am deschis defilarea! În momentul acela, eu eram poet oficial, nu?! Sau pe cale să devin poet oficial!… E!, a trecut un an, ai mei au fost arestaţi, am zburat la Râmnicu Vâlcea şi totul a rămas un fel de prim început de carieră oficială, pe care l-am ratat!
În Facultate, în anul I eram, a venit povestea din Ungaria: Revoluţia maghiară din noiembrie ’56. Mult mai târziu am aflat că la Timişoara au fost studenţi care s-au alăturat, ca şi la Bucureşti, cei din anii mai mari. Noi, care eram în anul I, nici nu ne ştiam între noi, ne-am comportat atunci cum s-au comportat cei din anul I la Revoluţia din 1989: numai de la anii mari au participat, cei mici nici nu se ştiau între ei, nici nu şi-au dat afară profesorii – erau încă nişte copii… Aşa eram şi noi la Revoluţia din ’56… şi, ca să ne potolească, probabil, să nu facem vreo prostie, prin decembrie ne-am trezit cu nişte foarte ciudate măsuri. S-a scos, de pildă, obligativitatea limbii ruse, a devenit limbă facultativă (până atunci, am făcut-o obligatoriu, ba chiar, în liceu, au fost pătrare când am avut cinci ore de rusă pe săptămână şi patru de română). Pe urmă, nu mai eram obligaţi să facem conspecte, în scris, la marxism şi la economie politică; dacă citeam, bine, dacă nu, nu. Ne lăsaseră în pace! şi măsura cea mai importantă a fost să se refacă alegerile de an la UTM. Până atunci, şefii de an erau politruci, studenţi, de regulă, mai mari ca noi, cu facultate muncitorească şi care erau mai mari, noi aveam 16-17 ani, 18, 19, ei aveau 21, 22, 23. S-au refăcut alegerile, s-a ales un comitet de cinci la anul I, în care eram eu, şi pentru că erau patru fete şi un băiat, m-au pus pe mine secretar UTM de an. Deci eram pe cale să încep o frumoasă carieră politică încă o dată! În această calitate, aveam o singură treabă: să fac o dată pe lună un raport de activitate. Activitate nu exista, dar raportul era obligatoriu, drept care făceam… literatură! Ceva-ceva îmi ieşea acolo… Când am fost dat afară din Facultate şi a trebuit să mă prezint să predau raportul la UTM, în şedinţa în care am şi fost exclus din UTM, când s-a pus problema, colega mea de an, care trecuse, între timp, de la română la italiană, Doina Condrea, s-a sculat plângând şi zicând: „Da’ rapoarte ca ale lui n-a mai făcut nimeni! De ce să-l dăm afară?!”. Îţi dai seama ce copii eram… Făcusem aceste rapoarte care toate erau inventate şi erau literatură, era şi o mică parte de joc acolo… am povestit în carte în detaliu cum era. Sergiu Celac conducea grupa de engleză. Eu eram superiorul lui ierarhic, eram pe an, şi grupa de engleză era, bineînţeles, trecută în toate rapoartele codaşă, pentru că erau nişte „nenorociţi de imperialişti” care învăţau o „limbă a exploatatorilor” şi, fiindcă o fată, colegă cu noi, dansase la o „reuniune tovărăşească” (aşa se chema atunci) pe masă, grupa era codaşă. Eu m-am înţeles cu Sergiu… mi-aduc aminte şi-acum: stăteam pe caloriferul din faţa intrării în biblioteca mare de la Filologie şi puneam la cale chestia asta… „Uite, mă, în fiecare raport”, zic eu, „trag câte o chestie negativă afară şi bag una pozitivă, numai dă-mi şi tu o idee dacă faceţi ceva!” „Păi, nu facem nimic!” „Măi, inventează şi tu, că nu pot să inventez eu tot!” La sfârşitul anului, când am predat raportul final, grupa de engleză era deja undeva în frunte, între primele trei-patru! Totul era formal… Am făcut asta până când m-au dat afară. Am fost exclus, dar, interesant, nu în prima şedinţă convocată pentru excludere, pentru că n-a ieşit votul, colegii mei n-au votat, n-au vrut! Şedinţa a fost reconvocată şi-atunci au urmat presiuni foarte mari pe ei, au fost puşi să ia cuvântul... Culmea e că n-aveau ce să spună, fiindcă, de fapt, nu făcusem nimic… Toată nebunia asta arată ce regim virtual era regimul comunist. Când Václav Havel vorbea mai târziu despre „puterea celor fără putere”, probabil că şi la asta se gândea. Cei fără putere ce sunt? Sunt intelectualii, nu? Ei sunt cu cuvântul, cu cuvintele, cu vorbele. Deci numai ei pot distruge un regim integral bazat pe cuvinte, care n-avea nici o realitate, absolut nici o realitate: totul era numai în fraze, strict la nivel de cuvânt, de propoziţie, de exclamaţie, de întrebare... Dedesubt nu era nimic! Cu ocazia asta mi-am ratat a doua oară cariera politică.
De data asta, pour de bon, parcă nu s-a mai întâmplat nimic. Am încercat ulterior să-mi explic un anume sentiment de duplicitate care m-a urmărit foarte multă vreme, simţindu-mă tolerat. Pentru că adevărul e că toţi cei care am fost în situaţia asta, nu chiar în puşcărie, dar măcar daţi afară de pe ici-de pe colo, am avut acest sentiment că suntem toleraţi şi a trebuit să ştim că ne mişcăm cumva între nişte limite. Nu puteai s-o iei nici aşa, nici aşa, fiindcă riscai să nu mai fii tolerat. Norocul a fost că, de prin ’60 încolo, lucrurile au mers, totuşi, în sensul bun şi, cel puţin până când generaţia mea s-a afirmat şi nu mai aveau ce-i face, n-a mai avut nimeni nimic cu noi: cenzura se relaxase, puşcăriile, în ’64, s-au golit... Colegii mei cu doi-trei ani mai mari au păţit-o: Florin Pavlovici a făcut închisoare numai pentru că nu-i plăcea stilul lui Zaharia Stancu. Între mine şi el e o diferenţă de doi ani. Aceşti doi ani au fost esenţiali: în doi ani de zile puteai să ajungi ca el, în puşcărie, sau ca mine, să scapi cumva printre jaloane, până în momentul în care nu mai aveau ce să-ţi facă. Vorba lui Marin Sorescu, întrebat odată la televiziune, pe vremuri, înainte de revoluţie: „Dumneavoastră de ce nu v-aţi compromis în anii ’50?”; zice: „Păi, dacă eram prea mic…”!...

Ce şi cum se citea în anii ’50

– Să mergem mai departe. Până cînd George Ivaşcu v-a cerut să scrieţi articole, moment pe care l-aţi relatat de multe ori şi care v-a tras spre critica literară, cum v-aţi descrie ca june student filolog? Eraţi un scriitor necopt?
– Eram un cititor, de fapt.
– Dar aveaţi în palmares tot exerciţiul ăsta de scris poezie şi proză de adolescenţă…
– Oprit, însă, pe la 17-18 ani. N-am mai făcut poezie de-atunci.
– Dar la 17 ani eraţi deja la facultate.
– Da, cam atunci. Când am intrat la facultate, deja nu mai scriam poezie. Proză… am încercat ceva. I-am arătat lui Savin Bratu o nuvelă: nu i-a plăcut. Nici mie nu-mi plăcea, de altfel, nu mi-a mai plăcut după aia! Nu mai prea scriam, dar în capul meu rămăsese că trebuie să fac proză, asta da! George Ivaşcu mi-a zis: „Dumneata ai structură de critic, lasă proza!”. Am fost destul de mirat: de unde să ştie el ce structură am eu? Critică nefăcând până atunci decât în revistele care arătau ca-n anii ’50 şi referate de facultate: proza lui Eminescu, la Ştefan Cazimir – 100 de pagini! Ne dădea să scriem la mai mulţi şi a citit referatul Mihai Zamfir, care scrisese numai 10 pagini. Mie, cu 100, mi-a zis: „Dom’le, e o chestie serioasă!” Sigur, mă dusesem la Academie, studiasem, dar nu mă fixasem. Adevărul este că
nu-mi închipuiam că o să fac critică, nici nu-mi trecuse prin cap! Iar poezie nu mai scriam deloc. Tot aş fi vrut eu să scriu proză… dar ceva-ceva nu era în regulă…
– Se citea critică pe-atunci? Cum arătau bibliografiile de la cursuri? Aparte de ce era politizat şi ideologizat…
– Da, se citea istorie literară în special, nu critică contemporană. De fapt începuseră să circule şi în Facultate Caietele critice, din ’57, era Contemporanul, unde erau articole câte vrei, Gazeta literară, era Luceafărul, condus de Mihu Dragomir… îi spunea altfel…
– Tânărul scriitor.
– Da, Tânărul scriitor. La Facultate, făcând istorie literară, evident că ne dădeau bibliografie, inclusiv Titu Maiorescu, care nu se studia, dar îl aveam în bibliografie... Asta e iarăşi o curiozitate a vremurilor…
– Era indicat expres de profesori, deşi nu era încă reintrodus oficial în circuit?
– Da, de exemplu, când am făcut literatura secolului al XIX-lea, puteam să citim Maiorescu. Nu puteam să luam cărţile acasă, dar se găseau toate la noi la bibliotecă. Îţi dădea profesorul o notiţă că aveai nevoie de ele şi le puteam citi, nu erau interzise. Tot aşa cum, după 1980, când au început să dispară scriitorii plecând în străinătate sau fiind interzişi, nu mă împiedica nimeni să vorbesc la Facultate despre Ana Blandiana, care n-avea drept de semnătură, despre Ştefan Aug. Doinaş, care n-avea nici el drept de semnătură sau despre Virgil Ierunca. Atunci când vorbeam despre „criza culturii” de la sfârşitul războiului mondial, vorbeam despre Virgil Ierunca şi spuneam unde e, că a plecat, că îl chema Untaru, că este în cartea lui Marin Preda, după ce a apărut Viaţa ca o pradă (e menţionat acolo). Tot aşa şi în studenţie: n-am făcut nicio oră consacrată lui Maiorescu, Arghezi, Hortensia, nicio oră, nici Macedonski n-am făcut… nici la liceu n-am auzit de ei oficial; dar în bibliografie se vorbea… Cum să nu-l citim pe Lovinescu?! Îmi cumpăram de la anticariate volumele de Critice…
– Dacă nu mai erau predaţi, în ce bibliografii erau? În bibliografii generale?
– Indirecte: de exemplu, pe Maiorescu ni-l dădeau când venea vorba despre Eminescu şi poeziile lui, primul articol despre Eminescu. Era acolo, nu neapărat arătat cu degetul, dar era acolo… Pe urmă, când a fost vorba despre literatura dintre cele două războaie, Ovid Crohmălniceanu, care
ne-a predat-o, nu ne-a vorbit despre Hortensia Papadat-Bengescu în mod special, dar a venit vorba despre ea de nu ştiu câte ori. La fel, despre Arghezi. De-abia la Ion Barbu au fost nişte analize înspăimântătoare... mă rog, din „reacţionar” nu-l scotea. Dar… erau acolo! Dacă voiai, puteai
să-i citeşti, la bibliotecă se dădeau. Eu am avut probleme cu poeziile, cu proza lui Eminescu, pentru că o ediţie – să zicem – completă nu avea decât Alexandru Colorianu, din ’43. Fusese legionar sau aşa ceva… Cazimir
mi-a spus: „Vezi că e Colorianu, dacă ţi-l dau…”. Şi mi l-au dat! Acolo am citit eu prima dată prozele lui Eminescu, La aniversară, chiar Cezara, care vor apărea mai târziu (ediţia la care lucra Perpessicius şi unde a debutat Eugen Simion va fi câţiva ani mai târziu). Deci aveai acces! Primeau şi reviste străine – sigur, alea mai comuniste: Europe a lui Pierre Abraham…, dar veneau!
Am avut experienţe interesante cu revistele străine. Ies într-o zi de la Facultate, prin ’58-’59, şi găsesc un chioşc de ziare, o tarabă, în staţie, lângă „Dunărea”. Trec pe-acolo şi văd revista Europe, ultimul număr.
N-aveam cine ştie ce bani, nu prea-mi venea să-i dau. O iau, o deschid… era un număr consacrat literaturii poloneze şi introducerea începea aşa: „Literatura poloneză cunoaşte în momentul de faţă două curente importante: realismul socialist şi literatura catolică”. Imediat l-am cumpărat! Să spui aşa ceva în România în 1958 sau 1959 era imposibil! Pe urmă l-am întâlnit pe Pierre Abraham la „Nisipurile de Aur“, la o întâlnire „Les amis du Romain Rolland”, unde m-a trimis Crohmălniceanu, şi i-am povestit întâmplarea… „A!, numărul ăla cu literatura poloneză?! Cum, a ajuns în România?!” A ajuns…
– Mai ţinea minte?!
– Ştia că l-a făcut! Atunci, cu ocazia aia, am cunoscut-o pe madame Rolland.
– Revenind la cărţi: care erau – vasăzică – lecturile predilecte în Facultate?
– Pentru perioadele mai vechi – vorbim şi de universală, şi de română – erau toţi.
– Dar eraţi un cititor mai ales de proză sau citeaţi de toate?
– Citeam de toate. Întotdeauna am citit de toate felurile, până la ştiinţă popularizată… Pentru Facultate citeam autorii care ni se predau: pentru perioadele de până la primul război mondial, tot afară de Maiorescu, lăsat un pic deoparte… afară de Doina lui Eminescu, de lucrurile astea… Pentru perioada interbelică şi contemporană… aici selectivitatea era maximă: o bună parte din scriitori nu erau predaţi. Dar auzeam de ei şi-i găseam prin biblioteci (nu în librării!) şi la anticariate. Mi-am făcut aproape colecţie completă cu opera lui Eugen Lovinescu din anticariate: 1 leu, mai târziu 2 lei bucata. Aproape tot, deci se găseau!
– Cum circula informaţia printre studenţi, de unde ştiaţi ce să căutaţi, dacă nu se preda?
– Citeam Istoria lui Călinescu, citeam Istoriile lui Nicolae Iorga, citeam…
– Era foarte limpede conştiinţa că se face o predare foarte selectivă?
– Fără discuţie! Sigur că erau autori despre care nu se auzise niciodată, dar, totuşi, fără discuţie! Mie mi-a căzut Istoria lui Călinescu în mână când aveam 11 ani, înainte de arestarea părinţilor mei. Am găsit consemnat în caiete! Vecinii noştri de apartament, de la Sibiu, care pe urmă s-au mutat şi l-au cedat alor mei, o aveau. Mă duceam împreună cu părinţii mei, care stăteau de vorbă sau nu ştiu ce făceau ei acolo, şi eu intram în dormitor, între un dulap mare şi soba aia de teracotă, încălzită (duduia, era iarnă), şi citeam Istoria lui Călinescu, scandalizat că-i face praf pe toţi. Acum, ai zice că-i emfatic! Mie atunci mi se părea o grozăvie!: să spui despre Maiorescu că are o minte mediocră sau lucruri din astea… era o… Mi-am notat atunci şi am găsit acum, când am citit, cât de furios eram pe el! Dar am citit-o cu mare atenţie… Am aflat pentru prima dată de jumătate din scriitorii români, despre care nu ştiam nimic. După care am venit la facultate. N-o aveam, nu se mai găsea demult – şi Ion Petrică, şeful bibliotecii de jos, unde este acum biblioteca de împrumut…
– Polonistul?
– Nu, nu polonistul… altul, a murit între timp… era bibliotecar. În prima cameră stătea el şi în a doua, cea lungă, ne băga pe vreo doi-trei, pe Toma Pavel, pe Mihai Zamfir, pe mine, şi ne dădea să citim Istoria lui Călinescu, care era în fascicule. Ne spunea: „Dacă-mi vedeţi umbra în dreptul uşii şi vedeţi că vine cineva, băgaţi-o dedesubt şi aveţi grijă!”. Nu s-a întâmplat niciodată să vină nimeni peste noi. Aşa am recitit-o. După care am început să umblu prin anticariate şi am reuşit să o cumpăr abia în 1963 sau 1964. Am dat 400 de lei pe ea! Eu trăiam cu 200 de lei pe lună… Am dat 400 de lei pe ea la Sterescu, celebrul anticar. Nu mai arăta ca aia legată frumos, a familiei Nicolescu de la Sibiu, era hărtănită rău… Dar am luat-o! …Deci ştiam Istoria lui Călinescu şi-am citit şi Lovinescu, Istoria din ’37, pe care am cumpărat-o mai tîrziu tot de la anticariat. Ştiam, eram la curent, vedeam selectivitatea, care era enormă! Ce-am descoperit mai târziu, mult mai târziu, a fost cum stăteam cu literatura străină: acolo, pe vechi, totul era, până şi Decameronul… nici un fel de cenzură, nici la lucrurile astea licenţioase… literatura rusă din secolul al XIX-lea, am citit ediţii splendide apărute la Cartea rusă, cartonate, minunate… absolut tot, afară de Dostoievski… cu o excepţie-două, erau toţi; pentru perioada contemporană, însă, literatura străină era cenzurată foarte aprig. Şi am descoperit în deceniile din urmă că toţi scriitorii traduşi la noi în anii ’50, de la Hemingway la Selma Lagerlöf, unii dintre ei binecunoscuţi şi foarte importanţi, fuseseră în simpatia Moscovei, fuseseră la Moscova, stătuseră la Hotel Lux, despre care scrie Vaksberg, toţi scriseseră biografii ale lui Stalin, publicate sau nu, fiindcă se schimbau foarte repede lucrurile şi
n-apucau să le tipărească… toţi, fără nicio excepţie!
– Chiar toţi?!
– Toţi! M-am uitat, am luat lista, am şi pus-o într-un volum de teme. Pe mine m-a cutremurat, să spun aşa, nu Heinrich Mann, ci Selma Lagerlöf. Ce să mai vorbim de Paul Eluard, de toţi ceilalţi… Louis Aragon, care erau ştiuţi de pe atunci, ce să mai vorbim de Romain Rolland. Şocul cel mare a fost Selma Lagerlöf: Dumnezeule!, cine s-ar fi gândit... ce scriitoare formidabilă!...
– Asta înainte de „dezgheţ”…
– Da, înainte de „dezgheţ”, care, mă rog, s-a simţit o dată pe la sfârşitul anilor ’50 şi s-a întrerupt şi a reînceput prin ’60, cred că odată cu Tezele din aprilie, nu ale lui Lenin, ci ale lui Gheorghiu-Dej, în aprilie ’64, când
ne-am pomenit că ni se spune că am fost ocupaţi de sovietici, care şi-au bătut joc de noi. Până atunci nu se spusese, evident, nimic! Ne-au convocat la Facultate pe toţi (eram deja asistent) şi ne-au spus, după care s-a făcut o întâlnire pe Universitate şi ne-am mai dus şi-acolo; a treia a fost la Sala Polivalentă, tocmai se terminase o construcţie… nu era aşa mare, era mai mică... Acolo a vorbit însuşi Ion Gheorghe Maurer, care a povestit ce ne-au făcut nouă sovieticii. Pe urmă ne-au adunat iarăşi la Facultate ca să intrăm în Partidul Comunist. A fost prima tentativă. Eu am refuzat: am spus că mă bucur foarte tare de tot ce aud, dar nu-mi place deloc de cei care mi le spun şi care până acum o săptămână spuneau contrariul. „Tot voi sunteţi, deci eu nu mă înscriu în Partid!”. Şi nu m-am înscris! Şi nu mi-au făcut nimic… Eram pe val, nu?!, puteam profita de ocazie: „Nu vreau, dom’le, sunteţi tot voi!”. Ion Diaconescu, de la Limbă, care preda sintaxă… tot ei, ei descopereau acum că sovieticii ne exploataseră. „Nu, fraţilor, îmi pare foarte rău, nu!” Atunci a început liberalizarea… Şi s-a văzut, s-a văzut ani buni: foarte buni au fost, până în ’71, de fapt…

Începuturile unui critic. Un an de şomaj

– Între timp, deveniseţi critic literar prin voia întâmplării!
– Oarecum. Prima dată am publicat la Viaţa Românească, în numărul 7 din 1961, tot prin Oţetea. Directorul revistei era Demostene Botez, care-l cunoştea de la Iaşi, unde Oţetea fusese profesor. Şi a zis Oţetea: „Du-te, că ţie îţi place să scrii, du-te cu ceva!”. Şi m-am dus la Demostene Botez, care m-a dat pe mâna lui Alexandru Oprea, şeful Secţiei de critică. El n-a vrut să mă publice, a zis că nu-l interesează ce scriu eu acolo. M-am dus la Demostene din nou şi Demostene l-a chemat pe Oprea şi-a zis: „Aicea eu sunt director, nu eşti tu! Publică-l!”. Cu oarecare greutate, deci, am reuşit să debutez cu o recenzie despre Micul televizor al lui Sergiu Fărcăşan, parcă. După care Oprea n-a mai vrut să mă publice. Am redebutat în Gazeta literară, în martie, anul următor, când mi-a cerut Ivaşcu primele colaborări.
– Deci impulsul existase dinainte, chiar dacă tot stimulat de alţii – de Andrei Oţetea…
– Da, nu mai ţin minte… Episodul cu Ivaşcu mi-l amintesc bine pentru că a fost, într-un fel, „fondator”. Ce mi-a venit să scriu recenzie – habar
n-am, nu ştiu! Nici nu sunt sigur că citeam revista! N-am găsit-o, n-o am, numai de la numărul şapte am început s-o cumpăr. Într-o anumită măsură, cred că da!, a contat faptul că m-a împins Oţetea de la spate: „Du-te, dom’le, să scrii, se poate?!”. Era perioada de sfârşit de facultate, când începusem să am probleme pentru că nu vroiau să mă accepte la Facultate: mă scoseseră de pe lista privilegiaţilor…
– În perioada asta, până la „dezgheţul” propriu-zis, când subiectele erau încă marcate de sfârşitul de proletcultism, aţi făcut şi cartea cu Dumitru Micu, lucruri care uneori vă mai sunt reproşate, adversarii mai republică pasaje…
– Pe bună dreptate!
– Cum priviţi perioada asta de început? E vorba tot de vreo doi-trei ani…
– Mai puţini…
– …care, dacă ar fi fost în minus la biografie, aţi fi scăpat şi de perioada asta!
– Mai puţini chiar de doi… Practic, în ’64 s-a terminat tot: odată cu anul ’64, din ’65 încoace n-au mai fost probleme. Lucrurile astea sunt scrise înainte. La cartea cu Micu am evitat, l-am rugat pe el să scrie toate introducerile care aveau o anumită stereotipie ideologică: i-am zis că nu mă pricep şi m-am ocupat numai de capitole de la poezie, în special de la poezie, şi ceva de la proză; deloc de partea teoretică, introduceri, concluzii… astea sunt scrise de el. Iar la Contemporanul… din când în când, era obligatoriu să scrii lucruri de-astea… am scris vreo două sau trei, într-o limbă de lemn… dar a durat extrem de puţin. Cred că am debutat la începutul lui ’62 şi în ’64 deja nu mai era cazul. Am avut noroc, am fost pe ultimele valuri care se mai spărgeau…
– Dar cum aţi simţit atunci etapa asta, cum aţi privit-o mai târziu şi cum o vedeţi astăzi: ca pe o conformare superficială la ritual sau ce aţi scris atunci vi se pare totuşi moralmente „greu”?
– Nu, aveam 20 şi ceva de ani, eram la început, nici n-aveam ideea sau speranţa, bănuiala, intuiţia că vom ieşi din… nu! Părea oarecum în firea lucrurilor ca din când în când… Eu, totuşi, aveam „Cronica literară” din martie 1962 şi în primii doi-trei ani am scris recenzii la ce-am vrut, n-a zis nimeni nimic: i-am făcut ţăndări pe Radu Cosaşu şi pe Nicolae Ţic pentru „viziunea reportericească”. A ieşit un întreg scandal, dar nu s-a întâmplat nimic… şi din când în când venea câte un articol, câte unul-două… nu-mi aduc aminte… mai multe?... părea aşa, oarecum normal! N-aveam nici o atitudine de refuz, nici o atitudine de mândrie… nu mi se părea că facem un compromis. Dacă s-ar fi lungit, cum s-a lungit la alţii (sunt unii care au scris toată viaţa aşa!), atunci ar fi fost grav, dar eu zic că n-a fost… Dacă în primul volum al lui Nichita sau al Blandianei sau al lui Baltag există Comuna de aur sau alte lucruri din astea pe tipar, nu înseamnă nimic, de fapt. Mai grav e când unii au scris atunci când nu le mai cerea nimeni…
– Mai există printre poeziile de început ale unora, în afara volumelor, versuri destul de jenante…
– Sigur, mai ales la cei cu câţiva ani mai mari – că tot vorbeam de diferenţă…
– Şi la Nichita Stănescu… în revistele din anii ’50 sunt mici orori…
– Da, şi la el, şi la Nicolae Labiş… Numai că el era mai deştept şi-n loc să-l cânte pe Lenin îl cânta pe Marx! Gânditorul, nu practicianul… astea erau subterfugiile…
– Să mergem mai departe: aţi terminat facultatea şi… aţi rămas imediat în facultate?
– După un an de şomaj.
– După un an de şomaj!
– Scriam la Contemporanul, dar slujbă n-aveam. Un an de zile de şomaj, când m-au scos de pe lista celor care rămân în Capitală pentru motivul foarte simplu că au scos dosarul părinţilor mei, dar nu acela adevărat, ci pe cel fabricat de secretarul general al Universităţii, în ’59, când l-a trimis Livescu la Sibiu. Acolo se spunea – după cum am aflat – că tatăl meu a fost legionar, împuşcat din ordinul lui Ion Antonescu şi lăsat pe străzile din Râmnicu Vâlcea – la o dată la care el nu era acolo şi oricum n-avea treabă cu Râmnicu Vâlcea – ca exemplu de nu ştiu ce…
– O invenţie da capo al fine.
– O invenţie de toutes pièces: tatăl meu a murit în 1986, nici legionar
n-a fost, nici nu l-a împuşcat nimeni!
– O invenţie pe care mai târziu echipa lui Eugen Barbu a tot recirculat-o.
– Până după Revoluţie, când Eugen Florescu a reluat-o într-o revistă, nici nu mai ştiu care, de l-am dat în judecată şi-am câştigat procesul… avocat fiind viitorul avocat al lui Vadim Tudor, care nu se inventase încă: unul, Dumitrescu. A fost mai târziu la PRM! Mi-l recomandase cineva, nu mai ştiu cine…
– Viorel Dumitrescu.
– Viorel Dumitrescu, da! Atunci, după Revoluţie, am câştigat procesul, dar înainte nu se putea răspunde la lucrurile astea. În plus, am dedus mai târziu nişte relaţii cu Securitatea ale colegilor mei de facultate sau de breaslă, din faptul că în ’68, când a fost interzisă Antologia, şi în Scânteia, şi prin alte părţi au fost articole împotrivă, în care unii au scos chestia cu dosarul, care nu se ştia… Ion Caraion!: de unde ştia el de dosarul meu, de unde ştia exact despre „legionarismul” lui taică-meu?! Eee, ia te uită! Cu mult înainte ca bănuielile astea să devină certitudini, ceva mi s-a părut destul de ciudat: lucrurile astea erau ascunse, nu se spuneau pe faţă, numai Securitatea putea să-ţi dea aceste „informaţii”: „Ia vezi, că băiatul are cutare problemă la dosar şi bagă chestia asta într-un articol!”…
– Vă mutaseţi deja la Câmpina?
– La Câmpina m-am mutat când m-am căsătorit, în 1961, şi am rămas până în 1968.
– Eraţi încă student când aţi plecat?
– Eu am terminat în ’61, dar, fiind un an pierdut, mi-am dat licenţa în ’62, deci nu eram încă absolvent. Înapoi în Bucureşti am venit în ’68, când am plătit prima rată la casă…

Cronicarul literar în perioada de recuperare a modernităţii

– Între timp – liberalizare, „dezgheţ”… şi aţi fost pe creasta valului reîntoarcerii literaturii române la modernitate.
– Între timp, da!, nu s-a mai întâmplat multă vreme nimic rău. Au fost ani chiar foarte buni: ’67-’68-’69…
– …perioada de început şi – de fapt – de glorie a ceea ce am numit eu mai târziu „neo-modernismul” românesc.
– Când a început, poezia şi-a scos hainele de iarnă, ca să zic aşa. Proza… au început să apară romane importante. Nu mai vorbim de tipărirea operei clasicilor şi a scriitorilor vechi – ediţiile critice, ediţii complete: Blaga, Barbu, toţi… Hortensia Papadat-Bengescu… atunci au început ediţiile, în anii ’60. Până la sfârşitul anilor ’60, practic totul era recuperat. În ’68 poezia nu era, de-aia am păţit-o cu Antologia, dar în anul următor Crohmălniceanu îi prinde în Literatura română între cele două războaie mondiale pe toţi poeţii pe care-i aveam şi eu în Antologie şi care mie-mi fuseseră reproşaţi cu un an înainte. Practic, în cinci sau şase ani de zile s-a revenit la normal – mă rog, în limitele unui sistem cu cenzura de rigoare.
– Eraţi atunci, în primul rând sau aproape exclusiv, cronicarul literar… Încă nu începuseţi să scrieţi cărţi, monografii?
– Prefaţa la Antologia din 1968, Metamorfozele poeziei, am scris-o încă din ’67.
– Da, dar încă nu e o construcţie mai amplă, e un montaj de mici portrete, mici medalioane…
– E adevărat. Prima monografie – în ’70: Maiorescu…
– Teza de doctorat.
– Da, teza de doctorat.
– Deci până în ’70, până la teza de doctorat, eraţi tânărul cronicar literar. Cu ce conştiinţă teoretică şi cu ce proiect critic priveaţi ce se întâmplă în jur? Exista o asemenea conştiinţă sau aţi mizat doar pe programul de recuperare, de revenire la modernitate?
– Exista, doar că în momentele acelea o cronică literară prezenta riscul major al ignorării celei mai mari părţi din literatura autorilor recenzaţi. Scriam despre Nicolae Ţic, bunăoară, în 1962, dar îi ignoram complet cele vreo 15 sau 16 volume anterioare! În primul rând, n-aveam timp să le citesc! Normal, cum să citesc atât?! Nu făceam istorie literară… În al doilea rând, unele nici nu erau de citit! Deci scriam liniştit la Francisc Munteanu şi la ceilalţi cu operă mare, întinsă, le recenzam numai cartea pe care o aveam în faţă. Era destul de ciudată toată povestea…
– Însă erau şi scriitorii congeneri, care începuseră şi ei aproximativ simultan cu dumneavoastră.
– Da, pe congeneri i-am luat de la început…
– … Şi a existat o atmosferă pe care o mai evocă, memorialistic, unii-alţii ca atmosferă efervescentă, euforică aproape.
– Era o formă nouă pentru cei mai mulţi dintre noi, pentru mine în orice caz, de solidaritate: conştiinţa că aparţinem aceleiaşi generaţii şi că această generaţie se trezeşte deodată în faţa unor uşi deschise, care multă vreme fuseseră cu multe rânduri de lacăte şi de încuietori. Asta ne dădea o stare foarte bună, la care se adăuga faptul că cei mai vârstnici decât noi, generaţia precedentă – Paul Georgescu, Crohmălniceanu, nu mai vorbesc de Ivaşcu – ne susţinea din toate puterile. Nu exista nici cea mai mică recenzie pe care o publicam într-o parte sau alta care să nu fie reluată în Viaţa Românească de către Paul Georgescu, la rubrica de Miscellanea sau unde scria el şi spunea: „Tânărul critic cutare scrie despre…”… două puncte… şi cita două propoziţii. Era extraordinar, ne făcea o formidabilă propagandă. Crohmălniceanu şi cu Paul Georgescu au început cu generaţia mea, ca să treacă pe urmă la generaţia voastră. Paul acum era prea bătrân, nu mai avea tragere de inimă, dar era extraordinar, totuşi. Sau… Viaţa Românească a început, pe la mijlocul anilor ’60, chiar un pic înainte, să facă numere compacte, consacrate câte unui autor pe care-l redescopereau: Gib Mihăescu, Anton Holban… şi ne cereau să scriem. Aşa am scris primele lucruri despre Gib Mihăescu de după război, în Viaţa Românească, la solicitarea lui Paul… sau despre Holban… ceea ce era extraordinar. Se făcuse o echipă foarte solidă… ei erau sprijinul nostru, nu neapărat ideologic – nu ne mai cerea nimeni mare lucru –, cât practic, fiindcă noi
n-aveam edituri. Nu existau la data aia, încă era una singură: abia mai târziu se vor împărţi şi vor apărea mai multe, spre sfârşitul anilor ’60… N-aveam edituri, n-aveam reviste, n-aveam nimic. Mulţi dintre colegii mei de generaţie erau corectori pe la diferite reviste, n-aveau unde să stea, Gabriel Dimisianu locuia în subsolul casei de pe Ana Ipătescu 15, unde era, de asemenea, corector sau nu ştiu ce era exact, la reviste. Erau nişte începuturi pentru toţi – prozatori, poeţi, critici… erau nişte începuturi extraordinare.
– Chiar şi slujbele astea de corectori, invitaţiile de publicare însemnau uşile deschise despre care vorbeaţi…
– Erau uşi, portiţe, Oberlicht-uri, ferestre extraordinare. Eu am măsurat diferenţa dintre generaţia noastră şi generaţia voastră şi prin asta: atunci când noi am început să scriem, după ’60, ni se deschidea tot timpul intrarea din faţă; voi, în anii ’80, din cauza strângerii şurubului, cu debuturi colective, cu toate prostiile astea, aţi intrat până la urmă în literatură, fiindcă eraţi prea buni ca să nu reuşiţi, dar… mai pe uşa – ca la Medicină – mai prin uşa aia laterală, nu pe scările mari, pe la statuie! Eh, or asta nu e numai o chestiune de politeţe a unei generaţii faţă de alta: este şi o chestiune de mental, cum zice Radu Cosaşu. Aşa se construieşte mentalitatea unei generaţii: noi am avut de la început mentalitatea unor oameni cărora toţi ne puneau covorul – era roşu, dar nu contează! – la picioare. Ceea ce ne-a dat un sentiment extraordinar şi ne-a făcut să ne simţim bine, să ne simţim à l’aise, să ne placă… A fost extraordinar!
– A fost ceva numai bun?! N-o fi fost cumva şi ceva mai puţin bun în asta?!…
– Ce-ar fi putut să fie mai puţin bun decât să ne dea o anumită imunitate? Adică ştiam: „Dom’le, gata!: publicăm, suntem publicaţi!”. Că e vreo cursă, ceva? La ce te gândeşti? Nu ştiu…
– Întreb, nu vreau să spun ceva anume!
– Nu-mi dau seama… nu văd ce ar putea fi…
– Şi poeţii, prozatorii? Până acum aţi făcut referire doar la critici.
– Acelaşi lucru, acelaşi lucru! Toţi am intrat aşa, toată generaţia aşa a intrat în literatură: au început să publice Nicolae Velea schiţele lui, Fănuş Neagu fragmente de roman, poeţii publicau pagini întregi şi textele erau din ce în ce mai curate, ca să spun aşa. Nu-mi mai aduc aminte exact de când n-au mai existat criterii ideologice. Hai să spunem că au reapărut în ’71, dar pentru un scurt timp, în care au fost aşa, de suprafaţă, n-a mai fost ceva serios. Cred că de prin ’65. Nu ştiu dacă imediat ce a venit Ceauşescu… Cred că de prin ’65 nu mai existau criterii ideologice… clar nu mai existau! Nu spun că nu se întâmplau şi lucruri nostime. Până spre mijlocul anilor ’60, de pildă, n-aveai voie să foloseşti anumite cuvinte în presă: „a revela” sau „revelaţie”. Schimbau întotdeauna „a revela” cu „a releva”, indiferent de faptul că nu înseamnă acelaşi lucru. Prin ’68, invers, erau atât de multe „revelaţii”, încât şi dacă scriai „releva” tot „revela” se culegea! Cândva s-a întâmplat trecerea de la „releva” la „revela”, când a devenit obligatoriu, într-un fel, al doilea… prin ’66-’67. Ştii cum m-a frapat lucrul ăsta… nu mai puteam să scriu „a releva” de frică să nu am vreo „revelaţie”!
– M-aţi contrazis când v-am spus că poate conştiinţa critică şi programatică a momentului era mai degrabă recuperatoare decât teoretică, dar, totuşi, din ce spuneţi, cam asta se deduce. Aş spune mai degrabă că pentru criticul, cronicarul, scriitorul Manolescu şi pentru toată generaţia lui a fost etapa de recuperare a modernităţii sub forma neo-modernistă, pentru ca o acutizare de conştiinţă teoretică să se producă atunci când a venit un val nou, cu modelul postmodern, care punea probleme teoretice…
– Acum, stai un pic! Probleme teoretice ne-am pus şi noi, în ciuda pragmatismului dominant! Metamorfozele poeziei, de fapt, sunt o teorie despre evoluţia poeziei române moderne, de la cea cu referent clar la metapoezie şi la „Sfânt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el”. Aveam teorii destul de multe în toate problemele, împotriva istoriei literare, de exemplu: ni se părea că eseul este semnul libertăţii. Istoria literară era factuală, era „adunarea tuturor nisipurilor”, cum zice Iorga. Pe urmă discuţia în jurul realismului ca atare: dacă poezia poate să nu fie realistă… Lucruri care sigur că sunt elementare şi penibile, dar la data aceea era mare lucru să spui „réalisme sans frontières”. Nici nu mai pot să-i dau numele autorului acestui concept, pentru că…
– Sans rivages, în original… Roger Garaudy…
– Da, réalisme sans rivages. Toţi anii ’60 au fost plini de asemenea iniţiative teoretice, la un nivel – hai să spunem – elementar. Chiar recuperarea modernismului ne-a pus probleme teoretice: ce anume din modernism? De ce nu avangarda, de ce poezia pură? Toate astea erau foarte importante în momentul acela şi le discutam. Sigur că predomina aspectul practic, recuperator, pentru că în fiecare săptămână mai apărea o ediţie dintr-un scriitor interzis până atunci sau publicat parţial. Să nu uităm că Maiorescu, în prima ediţie postbelică, făcută de Paul Georgescu, este fără Cercetarea critică. De ce?! Nu mă-ntreba, că nu ştiu! Nici Paul nu ştia. Prima întrebare a fost: „Cum adică fără asta?!”. Zice: „Nu ştiu de ce n-au vrut-o!”…
– Era acolo „Condiţiunea ideală” a poeziei… nu cadra cu epoca?
– Poate! Dar În contra direcţiei de astăzi în cultura română?! Suna ca naiba, mai rău!... Şi uite că acolo n-au avut obiecţii. În schimb, au avut la monografia mea, la teza de doctorat, când dădeam citatul acela că „avem hârtie de tipărit şi zicem că avem cărţi, avem cutare şi zicem că avem Constituţie, avem Constituţie şi zicem că avem libertăţi”… „Hei, stai, ce-i asta aici?!” Atunci am propus o soluţie care s-a dovedit salvatoare: am zis „Bun, fac precizarea că Maiorescu se referea la epoca lui!”. „Ei, nu, că-i mai rău aşa!” Şi-a rămas cum era! Supralicitarea m-a ajutat să scap de obiecţie.

Monografiile, apoi sintezele pe genuri

– Cum i-aţi ales pe Maiorescu şi mai târziu pe Odobescu? Cum s-au constituit planul ăsta al activităţii dumneavoastră critice, în paralel cu cronica literară: textele mai istorico-literare, monografii, studii…
– Noi am început – nu numai eu – de pe o poziţie clar antiistoristă. Să nu uităm că se cocea structuralismul şi toate curentele „sincronice” din literatură. Diacronia nu mai avea căutare. În plus…
– Predomina la noi impresionismul post-călinescian, pe care toţi cronicarii literari îl practicau.
– Dar mai era ceva cu istoria literară: ea trecea, inevitabil, prin istoria generală. Or, istorii generale, cum se ştie, la noi nu se scriau şi nici nu s-au scris multă vreme. Cele de la Roller încoace, din ’47 începând, cu multele lui ediţii de la Istoria României… Nu se puteau scrie istorii! Riscul la istoria literară, ca şi la istoria generală, poate ceva mai mic, era de a trebui să intri în aceste clişee îngrozitoare, începând de la periodizare, pentru că trebuia să spui că în 23 august începe o altă literatură, deşi era evident că nu începe atunci… şi o mulţime de asemenea lucruri. Asta a fost o frână foarte puternică. Noi am profitat de faptul că istoriile literare sau studiile de istorie literară erau toate factuale, gen G.C. Nicolescu, care mi-a fost profesor şi decan multă vreme, dar şi alţii, ca să ne războim, spunând că sunt pline de fapte, dar n-au idei, că pereţii Bibliotecii Academiei sunt cu mai multe cunoştinţe decât oricare dintre cărţile astea, deci n-are nici un rost să ne apucăm noi acuma să… Găseam tot felul de formule!
– Nici astăzi n-aveţi o opinie mult mai bună despre istoricii literari, cel puţin în Istoria critică i-aţi trecut în liste de nume fără analize şi cu calificative destul de reci…
– Eu zic că acolo chiar merită să fie! Sigur că unii dintre ei erau buni editori, dar, din păcate, la toată partea de critică şi de biografie nu erau: biografia lui Alecsandri făcută de G.C. Nicolescu sau a lui Ghica făcută de Dimitrie Păcurariu sunt îngrozitoare, din punctul acesta de vedere. Dar mai era şi călinescianismul, lecţia lui Călinescu, care s-a dovedit paradoxală: ideea lui că critica şi istoria literară sunt feţele opuse ale aceleiaşi monede a devalorizat completamente istoria literară. Ca urmare, noi vroiam să facem critică, nu istorie literară. Istorie fără critică nu se poate, nici critică fără istorie, dar critică cu istorie era mai uşor de făcut şi mai bine decât istorie fără critică. Şi-atunci, pe tot fondul acesta antiistorist, ne-am dus către eseu şi către lucruri de felul ăsta. Poate şi pentru că eram prima generaţie de critici care eram şi universitari. În interbelic, cum se ştie, majoritatea criticilor erau profesori de liceu. Noi eram la universitate, deci, vrând-nevrând, predam istoria literară. Eh, cu vârsta ne-a mai venit mintea la cap şi-am început să ne dăm seama că totuşi nu se poate fără istorie literară! Acum era voie să scrii despre oricine…
De ce mi-am făcut eu teza de doctorat cu prima monografie, cea despre Maiorescu, după ce detestasem monografia ani la rând? – nu ştiu. Chiar
nu-mi aduc aminte de ce, cum am ajuns la Maiorescu…
– Aţi făcut-o cu Cioculescu coordonator. Îl ştiaţi din copilărie, de când era coleg de inspectorat cu tatăl dumneavoastră?
– Vorba vine! Îl ştiam de la tata, dar nu-l cunoscusem, evident. Tata îmi vorbise despre el mai târziu, nu atunci, când aveam trei-patru ani…
– Coordona curent teze de doctorat?
– Da, devenise chiar şef de catedră. După ce a fost reabilitat, pe la mijlocul anilor ’60, a fost numit directorul Bibliotecii Academiei, profesor la Facultate şi, imediat după aceea, şi şef de catedră. De aici s-a pensionat. Mai fusese la Universitatea din Iaşi două semestre în ’46, după război. În rest, predase numai la liceu. La Maiorescu n-am ajuns prin Cioculescu, nu el a ales subiectul, mi-a lăsat mână liberă…
– Aţi stabilit şi un contact mai personal? Ştia că sunteţi băiatul fostului lui coleg?
– Nu ştiu, n-am discutat niciodată cu el despre asta, nici nu ştiu dacă-şi aducea aminte… poate că da… Cioculescu a fost întâi în comisia de admitere, când am dat intrare la doctorat, cum era atunci, cum e şi acum. Printre candidaţi a mai fost George Munteanu, care avea o vârstă – a dat târziu, fiindcă nu se putea până atunci… L-am ales pe Maiorescu, într-un fel, legat de Lovinescu: pentru că, după ani buni de călinescianism şi după foarte marea influenţă a lui Călinescu, care ne-a „destupat la cap”, ca să zic aşa, şi la expresie, într-un fel… modul lui foarte liber de a se exprima, când limba de lemn era predominantă, mi se păruse extraordinar… după asta, am făcut o pasiune pentru Lovinescu şi prin Lovinescu am ajuns la Maiorescu. Paul Georgescu mi-a spus mai târziu: „Domnule, ai avut o intuiţie extraordinară!”. Eu nu-mi aduc aminte de vreo intuiţie… a fost o alegere spontană! Motto-ul la cartea mea despre Maiorescu, în ’70, este citatul acela care-i aparţine lui Lovinescu: „În cultură, evoluţiile nu sunt nici line, nici limpezi, există întoarceri şi zidul construit ziua se dărâmă noaptea”
şN-am corectat citatul, parafraza fiind fidelă în spirit… – n.m. I.B.L.ţ. Eram atunci, când eu lucram la Maiorescu, într-un moment extraordinar, ’67-’68, cartea a apărut în ’70 şi imediat au venit „Tezele din iulie”. Paul Georgescu m-a sunat atunci şi mi-a spus: „Ce intuiţie ai avut!”. Avusesem o discuţie cu el, când i-am dat cartea s-o citească în manuscris şi a văzut motto-ul. Zice: „De ce eşti aşa pesimist? Ce vrei să se mai întâmple? Suntem pe drumul cel bun…”. Eu, optimist prin natură, m-am văzut pus în inferioritate de Paul Georgescu, care brusc devenise optimist à outrance. „Nu ştiu”, zic, „nu ştiu!” Cred că era influenţa lui Lovinescu însuşi care, la sfârşitul anilor ’30 – începutul anilor ’40, a făcut ciclul maiorescian tocmai pentru că era o derivă foarte puternică spre extrema dreaptă, spre fascism... şi s-a întors la Maiorescu. Cred că influenţa lui Lovinescu – ca un fel de mimetism, aş spune – m-a făcut să mi-l aleg tot pe Maiorescu, fără să mă gândesc că o să vină o orientare de extremă dreaptă şi la noi… Ei, uite că a venit! Nu mă pot lăuda că am avut eu intuiţia acestui lucru: aşa s-a nimerit… Aşa am început cu Maiorescu…
Pe urmă, sigur că aveam şi eu simpatiile mele: de exemplu, îmi plăcuse Odobescu. Acum nu-mi mai place… Atunci, îmi plăcuse foarte tare şi tocmai apăruseră scrisorile (bună parte din cele 11.000 de scrisori, nu chiar toate), care erau atât de pasionante, încât mi-a plăcut să scriu despre ele. Iar Sadoveanu…
– Au fost şi întâmplări editoriale? Mica monografie despre Odobescu a apărut în seria „Introducere în opera lui...” de la Editura Minerva. Aţi scris pentru colecţie?
– Acolo a fost o situaţie foarte simplă: am făcut un contract, m-a pus în plan, cum era pe vremea aia, Zigu Ornea la Minerva şi am uitat şi eu, şi el. Când am intrat în anul în care trebuia să apară… ştii cum era, dacă nu erai în plan, nu apăreai şi dacă treceai în anul următor trebuia să te pună din nou în plan, că tot nu apăreai! Prin iunie, se apropia examenul de admitere, mă trezesc cu un telefon de la Zigu: „Cartea!”. Care carte?! Nu făcusem un rând... Citisem, dar nu scrisesem un rând! În plin examen de admitere, în vara aia, în ’75, cred, veneam dimineaţa la admitere, la corectură sau la supraveghere, stăteam până pe la două-trei, cât rezistam, mă duceam acasă, făceam un duş şi scriam până noaptea la două-trei şi a doua zi o luam de la început. În două săptămâni am scris cartea, singura pe care eu am scris-o după-masa. De obicei scriu dimineaţa.
– Deci subiectul l-aţi ales singur şi cartea a aterizat în colecţie în conjunctura din editură.
– De la început mi-a propus Zigu să o fac pentru „Introducere în opera lui…”. Îmi convenea şi ca număr de pagini, şi ca tot. …Iar Sadoveanu era o veche slăbiciune a mea, îmi plăcea încă din anii când făceam reviste la Râmnicu Vâlcea şi scriam romane istorice în stil sadovenian… am şi dat un citat, am râs eu însumi în hohote recitindu-mă după 40 de ani: nu-mi venea să cred că puteam să scriu în stilul acela sadovenian…
– Vă plăcea alt Sadoveanu decât cel din Utopia cărţii.
– Bineînţeles că îmi plăcea Sadoveanu, cel „natural”, pe care îl găsisem în tradiţia istorico-literară. Aşa am ajuns la istoria literară, prin câţiva autori preferaţi şi prin inconturnabilul Maiorescu. Acum îmi vine să râd, dar au fost, apropo de Maiorescu… ştii, n-am spus niciodată lucrul ăsta, o să zică lumea: „Uite, a înnebunit, e paranoic, se compară cu Maiorescu!”… Nu mă compar cu Maiorescu, dar există nişte lucruri foarte ciudate în biografia mea şi a lui: legat de primul meu divorţ şi de primul lui divorţ, care s-au întâmplat exact în acelaşi moment şi în aceeaşi formă; legat de faptul că el s-a pensionat exact în luna şi cu 100 de ani înainte de a mă pensiona eu… s-a pensionat odată cu mine, dar în 1909; şi eu în 2009… n-a fost deliberat, aşa s-a nimerit să fie, să se întâmple lucrurile… şi multe altele pe care
le-am observat şi mă miram şi eu: ce legătură am cu Titu Maiorescu?! Nu ne asemănăm deloc, n-am stilul lui… Sigur, eu continui să cred (am şi scris acum un editorial pe tema asta) că el încă nu este recunoscut la meritele lui istorice: se spune tot timpul că este ctitorul criticii româneşti; da, dar critica lui este elementară teoretic, n-are aplicaţii, n-are nimic… Pe urmă: ideea că filosoful culturii din „formele fără fond” n-are dreptate pentru că vrea să desfiinţeze formele împrumutate… nu-i adevărat, lucrurile stau cu totul altfel! A încercat Vladimir Streinu să explice cum este cu influenţa lui Edgar Allan Poe asupra poeticii lui Maiorescu şi mai ales cum prin autonomia esteticului Maiorescu favoriza formele de poezie pură, fără patriotism şi fără… Deci nu-i chiar aşa simplu cum pare! Dar o mare simpatie faţă de el, faţă de Maiorescu, n-am avut. Cel care m-a împins să scriu a fost Lovinescu. Şi elementul hotărâtor, adică măciuca la carul cu oale, a fost Călinescu: când am recitit capitolul din Istoria literaturii m-am enervat, chiar m-am enervat! şi uite-aşa am ajuns la Maiorescu, prin forţa lucrurilor…
– Pe urmă, pe linia asta a studiilor de istorie literară, vine perioada sintezelor pe genuri: Arca lui Noe despre roman şi cartea Despre poezie. În paralel, apare şi generaţia noastră literară şi debutează postmodernitatea autohtonă. Nu vă sugerez neapărat o legătură directă între cele două, dar cum aţi ajuns la etapele astea?
– Nu ştiu dacă e o legătură directă, dar oricum ceva este! Eu totdeauna am avut o slăbiciune pentru partea teoretică, ba chiar am făcut teorii care, recitite mai târziu, mi s-au părut sofistice şi m-am supărat pe mine, pentru că din toată partea asta teoretică a criticii culturale, a filosofiei culturale, cel mai puţin şi mai puţin mie îmi plac Blaga şi Noica. Teoria lui Blaga, cu spaţiul mioritic şi cu toate celelalte, care este minunată ca literatură, n-are absolut nici o valoare ştiinţifică! Sau speculaţiile lui Noica: cele şase maladii ale spiritului, care sunt frumoase, sunt admirabile, dar poţi să muţi exemplele de colo-colo fără probleme… e ca într-un joc din acela în care păstrezi matriţa şi schimbi succesiunea pieselor! În ciuda acestui fapt, am avut întotdeauna o înclinaţie mai degrabă către sistematizare decât către teoria abstractă: totdeauna am simţit nevoia să sistematizez. Am şi spus în introducerea la Arca lui Noe că n-am plecat de la romane către…, ci invers, eu nefiind un cititor de romane. Unii au zis, când au citit prima frază de acolo, că e un paradox, că mă joc… Nu eram un cititor de romane, în mod special. Acum, la bătrâneţe, poate citesc mai multe romane decât citeam atunci… Am plecat de la nişte categorii, de la nişte concepte… Apăruseră şi cărţile de naratologie pe care le ştim foarte bine, deci începuse să se discute despre roman şi altfel decât cum făcea Alexandru Piru povestind subiectul! Apropo de asta, când a citit Piru ce-am scris despre Adela lui Ibrăileanu, mi-a spus: „Ce tot spui dumneata acolo că naratorul nu e autorul, păi, asta e povestea lui de la Iaşi cu Teodorescu, cu asistenta lui”! şi eu zic: „Domnule, ce îl împiedica pe Ibrăileanu, dacă vroia ca autorul să fie şi narator, să spună: «Eu, Garabet Ibrăileanu, şi madame Teodorescu…»!”…) Cartea despre roman a fost şi o bună pregătire chiar şi pentru Istoria literaturii pe care urma s-o scriu după 10 ani sau mai puţin, pentru că m-a obligat să recitesc de la capăt, să citesc romane pe care nu le citisem niciodată… cum am păţit şi cu Istoria, de altfel: cred că un sfert din cărţile despre care e vorba acolo, în Istorie, le-am citit prima dată, nu le citisem înainte! Arca lui Noe a fost un fel de exerciţiu…
Poezia… Am făcut un seminar special, un opţional pe poezie. Mi-au venit nişte idei… Nu-mi mai plăcea ce scrisesem în ’68 în Metamorfoze…, mi se părea că e simpluţ, şi atunci am zis: „Hai să o mai complic un pic!”.
– Şi aţi complicat-o cam tare…
– Nu mă face, că o mai scriu o dată şi o simplific la loc! Aşa se întâmplă…

Portrete, portrete…

– Pentru toată perioada asta de după studenţie, începuturile literare, cronicăreala, intrarea în universitate ca profesor, v-aş ruga să faceţi şi nişte mici portrete. V-aş propune o formulă cât mai concisă: crochiuri fulger! Dat fiind că, traversând epoca, i-aţi cunoscut pe toţi protagoniştii ei şi nu numai pe protagonişti, ci şi pe cei de plan doi, trei şi aşa mai departe…
– Aproape…
– Pe unii i-aţi mai evocat, aţi mai scris despre ei, despre alţii mai puţin.
– În cartea de amintiri am vreo 20 de portrete şi de scriitori, şi de oameni politici – după 1990, că pe politicieni n-am avut ocazia să-i cunosc înainte…
– Haideţi să ne întoarcem mai la început: de pildă, Şerban Cioculescu!
– Cu Cioculescu am avut raporturi destul de bune, chiar cordiale pe alocuri. Era un om fermecător. Cel mai plăcut lucru era să te întâlneşti cu el… pe stradă! Tot ce spunea, spunea foarte interesant, dar pe stradă aveai avantajul că îţi venea autobuzul sau tramvaiul şi puteai să pui punct discuţiei, pentru că el uita să facă nod la aţă şi dacă te prindea, de exemplu, la catedră… gata!, se termina, nu mai puteai să faci nimic în ziua aia, puteai să stai liniştit până seara şi să-l asculţi! Era absolut fabulos!... Ceea ce pe mine mă impresiona cel mai tare la el era cât de bine ştiuse să-şi ţină capul limpede în cele mai ciudate momente, mai puţin – e adevărat – cele de la mjlocul anilor ’60, când, ca să reintre în circulaţie, a făcut destule compromisuri: a scris şi despre Ceauşescu, şi despre comunism, şi despre de toate… îl luase Monica Lovinescu în primire şi îi dădea în fiecare săptămână la Radio Europa Liberă câte o frază din cele „minunate”… Dar, exceptând perioada aceea de bătrâneţe, Cioculescu a fost o minte perfect limpede. Reciteam, anii trecuţi, în legătură cu Istoria mea, de exemplu, replicile, analizele făcute la Itinerariul spiritual al lui Eliade, în ’27, când Cioculescu avea 20 de ani, 25, mă rog… (era născut în 1902)… extraordinar cum şi-a păstrat capul pe umeri! Şi cu Nae Ionescu... Pe urmă Arghezi, cărticica din ’46: este Tudor Arghezi poet obscur?, în primul capitol… perfect lucid! Eh, unul din motivele care m-au făcut pe mine să mă ataşez ideii lui Edmund Wilson, apropo de bătrâneţe, este şi faptul că Cioculescu, la bătrâneţe, începuse să-şi piardă exact însuşirile lui fundamentale, adică, luciditatea şi capacitatea de a pricepe şi altceva decât a învăţat la şcoală. Am dus cu el şi o polemică pe tema Nichita-Sorescu… A scris în Flacăra un articol în care dădea câte o poezie din fiecare şi zicea: „Asta nu e poezie!”. Eram în a doua parte a anilor ’60, deci când nu mai e nici o discuţie că Sorescu şi Nichita sunt poeţi. Atunci am făcut eu un articol în care am spus, cu tot respectul, că îi dau voie să spună că lui nu-i place această poezie, dar nu că asta nu e poezie, pentru că asta a păţit-o cu Arghezi, când au venit atâţia, în cap cu Iorga, şi au zis: „Asta nu e poezie!” şi el a trebuit să explice de ce este; „Acum, de ce vreţi să vină cineva să vă explice că asta este, totuşi, poezie?!”. Nu s-a supărat, n-a zis nimic şi am rămas în relaţii foarte bune cu el… numai că era extrem de sperios! Când mi s-a interzis Antologia era şef de catedră; mi-a trimis o telegramă la Câmpina, unde stăteam încă, să vin la Bucureşti să mă întâlnesc cu Miron Constantinescu, care vroia să discutăm despre cazul Antologiei. Eu i-am răspuns că nu mă întâlnesc cu niciun Miron Constantinescu, că nu ştiu cine e (ştiam, evident!) şi nu mă interesează…
– Preşedintele Academiei, atunci…
– Da. şi Cioculescu s-a speriat foarte tare, a început să dea telefoane, să fiu atent că o să păţesc ceva… a intrat într-o panică îngrozitoare. I-am zis: „Nu vă mai preocupaţi de soarta mea, lăsaţi-mă în pace, că nu-mi face nimeni nimic!”. Precum s-a văzut, nu mi s-a întâmplat nimic…
– Şi încă mulţi ani de-atunci şi până la sfârşit s-a retranşat în istoria literară propriu-zisă şi a continuat să scrie splendid, fără să se mai ocupe deloc de literatura contemporană!
– Sigur, a scris splendid, avea Breviarul din România literară, toate lucrurile pe care le-a scris şi care erau extraordinare. Al doilea lucru absolut extraordinar la el era felul cum ştia literatura română în cele mai mici amănunte – e adevărat, mai mult pe partea anecdotică. Cioculescu n-avea idei, asta-i limpede! Şi n-avea nici talentul lui Călinescu sau al lui Lovinescu sau al altora de a crea într-un fel…, de a crea ceva în critică. El a scris o biografie a lui Caragiale, documentat, până la data aia, infailibilă, cea mai bună… dar unde nu-şi omoară personajul! Cu alte cuvinte, el n-are simţul destinului în toată povestea asta, o scrie ca un belfer, aşa: s-a născut, a făcut, a dres… şi uită să spună că a murit!... ceea ce este excepţional, absolut excepţional!... E la antipodul biografiei lui Călinescu despre Eminescu: una exagerează într-o parte, alta în cealaltă. Dar este uimitor câte ştia Cioculescu din literatura română, ce memorie putea să aibă! În plus, el a fost profesor de franceză, cu o bună cunoaştere a literaturii franceze. Iarăşi era extraordinar, făcea nişte asociaţii!... Şi Călinescu făcea asociaţii, dar erau mai degrabă literare. Ale lui Cioculescu erau asociaţii, să spunem, factuale…
– Alexandru Piru!
– Alexandru Piru este urmaşul cel mai paradoxal al lui Călinescu. Pe de o parte, este cel mai fidel dintre toţi călinescienii, fidel până la a-i fi retranscris cu mâna lui – el mi-a spus… – Istoria literaturii române, câteva mii de pagini! Câte de manuscris or fi fost… nici nu îndrăznesc să mă gândesc! Cuvânt cu cuvânt, cu scrisul lui extrem de caligrafic, de citeţ! Foarte frumos! Şi-n acelaşi timp, nu este absolut nimic călinescian în spiritul lui Piru. La literă este călinescian sută la sută, dovadă că i-a scris Istoria; la spirit este zero la sută: n-are absolut nicio legătură cu Călinescu! În primul rând, n-are nicio viziune literară. La Piru, totul este alb şi negru, totul este aşa cum este, literal: dacă Ibrăileanu vorbeşte în Adela la persoana întâi, atunci este Ibrăileanu, nu mai discutăm acum că îl cheamă doctorul Codrescu! „E un truc! E Ibrăileanu, domnule, nu se poate!” Deci n-are nimic din imaginaţia lui Călinescu, absolut nimic! Şi nici intuiţiile lui Călinescu…
– Vă propusesem mai degrabă evocări memorialistice decât interpretări critice…
– Da, bineînţeles, dar la Piru ce memorialistică să fac?! Am amintiri, dar…
– Era o figură!
– Sigur că era o mare figură! şi era un domn: avea o anumită eleganţă, o anumită culanţă. Îi datorez, într-un fel, teza de doctorat, care ştii bine că a fost întâi oprită din cauza a două referate negative: unul al lui Alexandru Dima, complet necinstit şi ticălos, spunând că teza n-are lucruri noi, documente inedite, or cea mai mare cantitate de inedite despre Maiorescu, până la epistolar, sunt semnalate de mine în carte; şi Liviu Rusu, care avea perfectă dreptate, de altfel, în analiza lui. După aproape patru ani, Piru a devenit prorector şi mi-a dat primul şi ultimul telefon din viaţa lui (de obicei, îl sunam eu). Mi-a spus: „Dragă, haideţi să aranjăm cu doctoratul, că trebuie rezolvat!”. Zic: „Sunt gata oricând, vă mulţumesc, dar nu-mi cereţi să scriu altă teză! N-o fi fost teza mea cea mai bună din toată Universitatea, dar n-o fi nici cea mai proastă…”. Şi zice: „Nu, mergem cu aceeaşi teză, fac eu comisia, vorbesc eu cu Păcuraru!”. A făcut comisia şi mi-a trecut teza, cu un mic spectacol acolo: Cioculescu a uitat că-l rugase Piru să nu evoce incidentul de la prima susţinere şi nu s-a putut abţine, l-a evocat! Păcuraru a sărit ca ars, fiindcă fusese preşedinte, ca decan, şi data trecută, şi a ieşit un show de toată frumuseţea! Dar până la urmă s-a rezolvat… Dacă Piru nu făcea acest gest, probabil nu-mi luam doctoratul sau mi-l luam peste vreo 20 de ani, nu ştiu… Din punctul acesta de vedere, era absolut remarcabil: nu purta ranchiună. Am scris despre el în fel şi chip, l-am şi ironizat de câteva ori destul de-al dracului… eram rău… nu s-a supărat niciodată. L-am prins o dată cum povesteşte o nuvelă a lui Geo Bogza, binecunoscută, fără nici o legătură cu conţinutul, cu sensul nuvelei, şi am spus: „Domnule, un pic de umor, aşa, când povesteşte… N-are, ce să facem?!”. Şi mă-ntâlnesc cu el, după aia, într-un tren, şi zice: „Cum, domnule, să spui dumneata că eu n-am umor?! Eu sunt reputat pentru umorul meu!”. „Păi, tocmai asta este dovada că n-aveţi!” Altfel, era un om extraordinar de drăguţ şi, încă o dată, ca şi la Cioculescu… ce înseamnă şcoala bună: ştia literatură română în orice moment. Îi spuneai: piesa cutare a lui Alecsandri… o ştia pe dinafară! Pe un personaj nu-l cheamă aşa, îl cheamă altfel… Eu recunosc că n-am memoria asta, nici la scriitori ca Sadoveanu, pe care i-am citit din scoarţă-n scoarţă şi am scris nu ştiu cât despre ei… nu-mi aduc aminte… Fabuloasă memorie!
– Cine mai era în catedră la începuturile dumneavoastră de asistent?
– I-am avut asistenţi, lectori, profesori – că au îmbătrânit şi ei odată cu noi – pe Paul Cornea, pe Crohmălniceanu… Paul era omul cel mai deschis şi mai liberal dintre toţi. L-am întâlnit în anul II, cursul de pe semestrul al doilea, despre literatura paşoptistă. Am făcut şi seminarul cu el. Extraordinar era! Ne-am disputat la seminar pe tema Pastelurilor lui Alecsandri, el spunând că sunt poezie din natură şi eu spunând că stă în casă la gura sobei şi inventează. A acceptat teza şi după aia a scris o prefaţă la Alecsandri cu aceeaşi idee a lui. Când i-am făcut o cronică literară, după vreo 10 ani, am ţinut la ideea mea şi am rămas prieteni până acum, fără să fim de acord. Ne-am mai cârâit la Maiorescu, el fiind un adversar al lui Maiorescu până în ultimul moment, chiar şi-acum are un colţ împotriva lui, nu ştiu de ce. Făcându-mi doctoratul pe Maiorescu, bineînţeles că mă ironiza de câte ori mă prindea: „Ţie îţi place Maiorescu ăsta?!”. Dar, altfel, ne-am înţeles de minune şi rolul lui Călinescu în scris, adică cel care ne-a făcut să ne dăm seama că se poate scrie cu cuvintele noastre şi cu ideile noastre, alea – multe, puţine, tâmpite – pe care le aveam, Paul l-a făcut la şcoală. Asta a fost educaţia lui: „Măi, gândiţi cu capul vostru şi scrieţi cum vă vine!”… el scriind într-un fel natural – vorbind mai artificial, cu formule scriptice, şi scriind natural, familiar. Eu îl am ca model de dascăl pe Paul, până în ziua de astăzi, când are peste 80 de ani. Dacă are o teză de doctorat, o citeşte de la un cap la altul şi-şi face notiţe… e extraordinar! Mi se pare o dovadă de mare onestitate profesională.
– Crohmălniceanu!
– Pe Croh, în facultate, nu l-am iubit nici unul dintre noi. Eu, foarte puţin. Ne-a predat cursul de interbelică, în anul IV. Stătea pe scaun şi citea. Ce-am reţinut din faza aceea – pe urmă, mai târziu, ne-am împrietenit! – a fost faptul că era îmbrăcat impecabil. Noi eram îmbrăcaţi ca vai de lume (eu aveam o pereche de pantaloni reiaţi, negri, de la tatăl meu, de la un vechi costum al lui antebelic; nu existau blugi… eram îmbrăcaţi ca naiba!) şi el era impecabil, în nişte costume nu numai negre sau gri, era unul de un verzuliu închis de tot… pe atunci mi se părea formidabil! Nu m-aş îmbrăca în verde acum, dar arăta formidabil!
– Îl ştiu şi eu elegant, dar mai sport, în timp ce, de pildă, Piru era elegant-domn, cu costume de stofă închisă la culoare…
– Piru nu-şi scotea batista de la buzunar niciodată! Croh a început să fie mai sport mai târziu, când venea fără cravată: îşi punea nişte pulovere pe gât, aşa ca mine acum. Când eram în anul IV, deci în ’59-’60, era foarte sobru. Cursurile erau de-o plictiseală mortală. Foarte târziu am descoperit, în ediţia a doua a Literaturii române între cele două războaie mondiale, câteva analize la poeţi extraordinare: la Barbu, pe urmă la Matei Caragiale era o analiză foarte bună… şi mai târziu, când a început să citească prozatorii în diferite chei moderne, un lucru iarăşi remarcabil. Cel mai mult şi mai mult din Crohmălniceanu mie îmi place proza lui SF, splendidă!
– Am înţeles că-şi citea cursul de teamă să nu fie turnat că cine ştie ce spune…
– Nu ştiu, nu pot să-i fac procese de intenţie. Nu mi s-a părut un om fricos.
– Nu confirmaţi… Din câte am auzit eu, se ferea pentru că era păţit, trecuse prin mai multe „execuţii”…
– E adevărat, dar tot el fusese şi „executor” în câteva cazuri. Ultimul articol despre realismul socialist, în ’59, urmare a căruia şi-au pierdut semnătura Lucian Raicu şi alţii, el l-a scris. Ca, de altfel, şi primul, în ’49. şi să nu uităm şi aventurile ulterioare, când cu Delirul lui Preda, când Preda a fost acuzat de sovietici că face propagandă antonesciană, cine a sărit să-l apere, făcând pe jandarmul literar? Crohmălniceanu!
– Doar că atunci era antisovietic!
– Era antisovietic, mă rog… într-un fel, pe linia obişnuită. Dar când a sărit la Bunavestire, când s-a interzis Bunavestire, după articolul meu… au sărit el şi cu Valeriu Râpeanu şi nu mai ştiu cine şi l-au făcut ţăndări din punct de vedere ideologic, că e reacţionar şi nietzschean.
– Parcă Titus Popovici…
– Nu, nu, Ianoşi. Titus – în Plenara Partidului Comunist. Am publicat documentele în România literară, le-am găsit în anexele de la Raportul Tismăneanu, toate, exact tot ce-a fost: ţineam minte foarte bine, tocmai scrisesem despre ele şi le-am verificat. Îmi aduceam aminte aproape la frază ce-a spus Titus atunci, în Plenara Comitetului Central. N-avea treabă, de fapt, nici cu Breban, nici cu mine, ci cu Burtică. Dar nu i-a mers până la urmă, lucrurile s-au rezolvat… Crohmălniceanu a avut o evoluţie extrem de ciudată. Şi mai este ceva la el: a avut – din păcate s-a risipit, pentru că sora lui, care se ocupă de chestia asta, nu permite accesul nimănui… – cea mai bună bibliotecă de poezie modernă din câte ştiu eu să fi existat la particulari. Fabulos: tot ce vrei avea. El scriind bine despre poezie, dar numai la cei foarte mari, la Arghezi, la… la cei mai mici nici n-a prea scris, de altfel, în afară de istoria lui interbelică. Oricum, era mai sinuos decât Piru, care a fost absolut OK, mai scria şi el câte un articol cu Ceauşescu, dar în stilul lui sictirist, încât nici nu ştiai dacă nu cumva-i de rău… Ca un cunoscut prozator care i-a urat lui Ceauşescu într-un articol din acesta omagial la – nu ştiu – 70 de ani… i-a spus că îl iubeşte precum întregul popor român! Fără adverb!...
– Dintre ceilalţi profesori mai vârstnici? Ivaşcu, Bratu, Vitner, Silvian Iosifescu – era o întreagă galerie…
– Ivaşcu şi Silvian Iosifescu – lamentabili ca profesori. Nu vreau să insist, am povestit în carte: zece cursuri de câte două ore despre Mitrea Cocor… nu se putea suporta, nu se putea înghiţi! Vitner era interesant. Nu l-am apucat în ’50, când a venit la Catedră în locul lui Călinescu şi când era feroce.
– „Dentistul”!
– „Dentistul”! Am avut un curs în anul I cu el, în toamna lui ’56, despre Eminescu, care se oprea însă la jumătatea poeziei Împărat şi proletar, de unde Eminescu din optimist devenea pesimist şi din progresist devenea reacţionar, odată cu intrarea în scenă a Cezarului… Nu i-am apucat cursurile despre Dumitru Theodor Neculuţă, curs şi seminar, un semestru întreg! Mă întreb până în ziua de azi ce se poate spune vreme de două ore ori paisprezece săptămâni plus alte două ore ori paisprezece săptămâni, în total cinzeci şi şase de ore, despre Dumitru Theodor Neculuţă?! Ce am eu de spus se reduce la o frază: jumătate de operă este pastişă Eminescu, jumătatea cealaltă – pastişă Coşbuc… mai mult nu ştiu! Pe urmă, la sfârşitul anilor ’50, am făcut cu Vitner – şi asta a fost o experienţă interesantă – un curs special la care a fost şi Mihai Zamfir, deci după reînmatricularea mea, când am fost coleg cu ei… Mihai, Toma Pavel… un curs de critică literară în care ne-a adus de-acasă cărţile cele mai importante a cinci critici: Bielinski, Cernîşevski, Dobroliubov, Sainte-Beuve şi Thibaudet. Ce n-aveam ne-a adus el. Cu Bielinski, Cernîşevski, Dobroliubov nu era o problemă, cu Thibaudet şi cu Sainte-Beuve era o problemă… Vitner ne-a vorbit în modul cel mai interesant despre ei. Era un om cultivat, evident cultivat. La examen ne-a lăsat să vorbim, dacă argumentăm ca lumea, despre care din critici vrem. Eu l-am ales pe Thibaudet. M-a lăsat, am vorbit, a fost de acord, a fost absolut OK toată povestea, dar la sfârşit a spus: „Pot să te întreb de ce nu l-ai ales, de pildă, pe Bielinski?”. I-am răspus: „Pentru că mi-aţi cerut să discut despre un critic, nu despre un ideolog!”. „Da”, zice, „aici înseamnă că m-am exprimat eu prost!” „Da, zic, e ideolog literar, nu e critic!” „Da, aici m-am exprimat eu prost! Trebuia să dau a înţelege că şi ideologii literari pot să fie critici!” Pe urmă am fost colegi de catedră ani de zile. Din cel care l-a înlocuit pe Călinescu în Universitate devenise cel mai mare fan al lui Călinescu şi-am avut discuţii în Catedră pe tema lui Călinescu, care acum, după moartea lui, nu mai era nici o problemă, se reeditase totul, afară de Istorie: nu puteai să spui nimic de rău despre Călinescu, că sărea imediat Vitner, bătea cu pumnul în masă, se înroşea şi-i lua apărarea cu o frenezie, de parcă nu el ar fi scris Critica criticii, în care îi reproşase lui Călinescu că n-are spirit istoric şi că merge, ideologic, pe o cale greşită… Extraordinar era! A scris şi o carte despre Camus care nu e rea deloc. Bun, şi el era generaţie veche, colaborase cu Baranga la revistele avangardei de la sfârşitul anilor ’30, când îşi scria numele cu un W şi cu dublu t, era un om de şcoală veche, nu conta că a făcut Medicina, învăţase foarte bine anumite lucruri… Cartea despre Camus e interesantă. În general, nu scria rău... Are două volume, se cheamă Prozatori români, publicate în ’63-’64, foarte interesante!
– Din generaţia de dinainte, generaţia lui Vianu, Călinescu… Pe ei doi i-aţi mai evocat…
– I-am avut profesori pe amândoi. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am avut chiar din liceu o pereche de profesori de istorie şi în facultate o pereche de profesori de literatură, fiecare din pereche dându-mi altceva, dar absolut esenţial. În liceu, în ultima clasă, am avut doi profesori de istorie, prin forţa lucrurilor, la Sibiu: unul pentru care istoria era o schemă – ne dădea cadrele mari, schemele, punctele importante, ne făcea un fel de hartă; şi al doilea care ne povestea anecdote. În ordinea asta… Pe schema primului, care ne fixase cadrul, epocile – altfel, eram copii, aveam 16 ani, ce ştiam noi de istorie?! –, anecdotele celuilalt dădeau carnea, sângele, culoarea şi mi-am dat seama ce extraordinar lucru este să ştii toată partea asta istorică în sensul vechi, al latinilor, al grecilor, Tacit şi ceilalţi, dar s-o bagi în nişte cadre raţionale.
– Puteţi să le daţi numele?
– Gheorghe Nanu era cel dintâi şi Gheorghe Zecheru cel de-al doilea, de la Sibiu.
– I-aţi mai pomenit şi pe ei, parcă…
– Da, i-am mai pomenit. Iar la facultate i-am avut pe Vianu şi pe Călinescu. Cu Vianu am făcut curs normal de literatură străină, de fapt mai teoretică, aşa cum făcea el, nu mai ştiu în ce an, cred că în anul V. Atunci l-am cunoscut, n-am fost în relaţii apropiate cu el, dar ne ştiam aşa, cât de cât... Atunci m-a impresionat printr-o teribilă tristeţe. Ulterior am aflat că făcuse deja mai multe infarcturi, scăpase din ele, avusese tot felul de probleme la Facultate… Avea una din cele mai triste priviri pe care le-am văzut în viaţa mea… Venea, se aşeza la catedră şi cu vocea aia baritonală foarte plăcută, extrem de plăcută, vorbea cu o mare naturaleţe despre cele mai complicate lucruri posibile. Auzindu-l vorbind despre Schlegel sau despre Schleiermacher sau despre estetica nu ştiu cui, germană, mă gândeam: „Mă duc acum la bibliotecă, îi iau (eu, întâmplător, germană făceam), îi citesc şi scriu. Trebuie să fie foarte interesanţi!”. Mi se părea atât de interesant, atât de accesibil totul, că abia aşteptam să mă duc să văd cu ochii mei cum arată… Călinescu era invers. Tot ce spunea era fabulos de interesant, dar se instala aşa o stare de depresie… nu era deloc stimulativ: era imposibil să gândeşti şi să spui ce spunea el, te bloca complet! Gândeai: „Dă-l încolo! Nu pot, aşa ceva nu se poate, e unicat!
N-ai cum să repeţi!”. Nici nu eram în măsură să judec, evident, să spun că asta-i bine, asta-i rău, asta-i adevărat, asta nu e. Totul era adevărat, dar spus într-o asemenea manieră, încât încremeneai. „Gata! S-a terminat! Asta e: o să rămân un mediocru toată viaţa!” Nu era formator deloc…
– Pentru cine nu l-a cunoscut – cazul generaţiilor ulterioare, cazul şi al meu –, înregistrările cu vocea aia piţigăiată şi teatrală a lui Călinescu sună atât de ridicol, încât e de necrezut că a putut să aibă vogă şi admiratori. Cum de îl puteaţi suporta?!
– Vianu era profesor: te forma, te călăuzea, îţi dădea curaj, era extraordinar. Călinescu era un spectacol, era un histrion genial care nu făcea nu ştiu ce spectacole de teatru clasic, făcea istorie literară în histrionismul lui. Ce spunea era extraordinar, ca şi stilul de a spune. Să nu uităm momentul: sfârşitul anilor ’50, când totul era vorbit în limba de lemn, monotonă. Şi venea deodată Călinescu şi spunea nişte lucruri de istorie literară, banale în fond, dar ţi le spunea într-o manieră care le făcea excepţionale. Sigur că vocea era caraghioasă, dar intrai în joc, erai la teatru, ca şi când îl auzeai pe Vraca declamând în stilul vechi: „Dau un regat pentru un cal!”, „regatul mieu!” (aşa se pronunţa atunci!). După ce l-am auzit pe Călinescu la radio, înregistrat, mi s-a părut de un ridicol fără margini, dar atunci, la cursuri, era impresionant, absolut impresionant. Îţi dădea şi un sentiment de… hai, domnule, să ne mai şi jucăm puţin, în definitiv! În plus, era curajul lui de a privi lucrurile întotdeauna din altă parte decât te aşteptai, inclusiv din altă parte politică. La cursul despre Filimon (atunci îşi făcea ediţiile): „Filimon n-avea origine sănătoasă bună!”… S-auzi chestia asta în ’58-’59… „Da-da-da-da, era fiu de bărbier!”… Şi pe urmă se întorcea către Mihail Novicov, care stătea lângă el şi-l păzea (de la o vreme, şi Ivaşcu): „Eeei, tovarăşu’ Novicov”, zice, „cum stăm cu controlul ideologic? Am dat-o în bară?!”. Novicov: „Tovarăşu’ profesor, da’ se poate… dumneavoastră?!”. Îţi dai seama cum era?! Era un fel de teatru! Nu c-am aflat atunci despre Filimon cine ştie ce: n-am aflat nimic, de fapt, dar absolut totul era pus în scenă. Le lua pe fetele de acolo: „Care este, la Veronica Micle, tipul de bărbat, ia să vă văd, fetelor! Câte Veronici sunt aici? Ce tip de bărbat?”. Bineînţeles că nu zicea nimeni nimic. „Ofiţerul, ofiţerul, ăla cu nasturi strălucitori şi cu fireturi, totul e pe dinafară, nimic pe dinăuntru!” ăsta era Călinescu: era spectacol, era spectaculos. Sigur, când scrie, scrie mult mai serios. Eu îţi ştiu obiecţiile la el, am şi eu o groază, şi teoretice, şi practice, dar o să-ţi spun că, scriindu-mi Istoria, nu există critic român de care să mă fi izbit de atâtea ori de câte ori m-am izbit de Călinescu. Că era cum credeam şi eu sau nu, nu contează: este inconturnabil, de la început până la sfârşit, peste tot dai peste el. Cum zice el despre Iorga: „Pe toate potecile istoriei României pe care te duci îi găseşti urmele” – aşa e Călinescu, ceea ce nu se-ntâmplă la niciun altul…
– Colegii de generaţie, şi nu numai în Universitate: şi poeţi, prozatori, mediul literar care se constituise deja cu valul dumneavoastră…
– N-am avut prieteni foarte mulţi.
– Nu neapărat prieteni. Colegii!
– În primul rând că am stat la Câmpina atâţia ani şi am avut avantajul să scriu despre cărţi ai căror autori îmi erau complet necunoscuţi, nu-i văzusem la faţă şi pe unii n-aveam să-i văd multă vreme sau niciodată. Colegii… coleg am fost cu două serii, dată fiind situaţia. Seria întâi a fost o serie bună, dar majoritatea au dispărut, au rămas profesori pe la licee. Cea mai bună a fost seria a doua, cu care am nimerit după reînmatriculare: Toma Pavel, Mihai Zamfir, Mircea Martin, Mircea Anghelescu… cei mai mulţi rămaşi în facultate au fost din seria a doua. Despre care ce să spun, toată lumea ştie ce s-a ales de ei. Virgil Nemoianu…
– Matei Călinescu?
– Matei Călinescu era mai mare decât noi cu trei-patru ani. Cel mai strălucitor şi mai imprevizibil şi mai paradoxal era Toma Pavel, bineînţeles. Noi eram încă într-o anumită stare de naivitate, chiar şi culturală. În timp ce eu eram la Biblioteca Academiei să caut prozele lui Eminescu, el confrunta traducerile lui T.S. Eliot în italiană, spaniolă, franceză şi germană. Când au apărut primele discuri „Supraphone”, m-am întâlnit cu el în holul facultăţii, eram fericit, aveam un Mozart şi un Schubert. „Mai asculţi astea?!”, zice, „Se poate?!” „Dar tu ce asculţi?”, l-am întrebat eu. El era la Schönberg, la Anton Webern, nu se mai cobora până la Mozart şi până la Schubert! ăsta era Toma Pavel... La sfârşit, când amândoi ne-am regăsit pe aceeaşi listă de repartizări, spre deosebire de alţii dintre colegii noştri care erau deja repartizaţi, am avut de ales între şcoala Medie 2 Feteşti şi şcoala Medie 1 Târgovişte şi am dat cu banul: mie mi-a căzut Feteştiul, lui Târgoviştea, unde n-am ajuns nici unul, nici altul, pentru că şeful comisiei s-a ţinut după mine la ieşire şi mi-a spus: „Nu semna!”. …Ion Iliescu!
– Dintre poeţi şi prozatori, pe Ivasiuc l-aţi evocat de multe ori. Crochiu, portret din trei trăsături!
– Ivasiuc era un romancier cu cap teoretic şi un teoretician cu cap epic. Boala lui, în sensul de la Noica, era mitomania, şi-n ce scria, şi în felul cum se comporta. Era, de fapt, un mitoman, dar un mitoman pozitiv, nu supăra pe nimeni. Pasionat de genealogie fiind, descoperise că este urmaşul lui – n-am ştiut niciodată, mă certa totdeauna că-i încurc! – Dragoş sau Bogdan din Maramureş. Eu îi încurcam şi el îmi spunea: „Dar nu se poate să greşeşti, că doar nu erau prieteni, erau adversari de moarte!”. Când a venit un reprezentant de la Stuttgarter Zeitung, mi se pare, la Bucureşti, bazat undeva la Belgrad, pentru toată Europa Centrală, pe care îl chema Andy Razumovski, s-au întâlnit şi, după discuţii, m-am trezit cu Ivasiuc acasă şi-mi spune: „Am descoperit că sunt rudă cu... Cvartetul!”. Descoperise prin Andy – pe care l-am cunoscut şi eu după aceea – că amândoi sunt stră-stră-stră-strănepoţii contelui Razumovski, căruia Beethoven i-a consacrat Cvartetul cunoscut!...
– Nichita Stănescu!
– N-am fost în cercul lui Nichita, nu eram prieteni. Ne înţelegeam foarte bine. Ştiu că lui i-am propus odată să fac ceea ce voi face mult mai târziu pentru Constanţa Buzea, şi anume un volum din toată poezia lui de până la data aceea, aleasă de mine şi cu comentariile lui pe margine, unde nu era de acord şi ce propunea în schimb. Cu Constanţa am făcut Roua plural fără comentarii, că n-a vrut Constanţa, dar eu i-am făcut volumul şi ea a acceptat să aleg ce poezii mi-au plăcut mie. Eu spun că ea, acolo, este o mare poetă, în volumul acela se vede că este o mare poetă, nu în celelalte, în care sunt poeme amestecate, încurcate, pentru că ea n-are spirit de selecţie deloc…
– Nicolae Breban!
– Breban este, după părerea mea, scriitorul cel mai naiv şi mai uşor abordabil dintre toţi contemporanii mei. Dacă vrei să te cerţi cu el, e
de-ajuns să-i faci cea mai mică observaţie şi dacă vrei să ţi-l faci prieten, e destul să-i spui că e un mare scriitor. Nu-ţi cere nicio explicaţie şi nicio motivaţie.
– Le-aţi făcut pe ambele!
– Le-am făcut pe ambele, de mai multe ori pe fiecare.
– Drept care i-aţi fost şi prieten, şi duşman de moarte.
– Drept care i-am fost şi prieten, şi duşman… eu lui, nu el mie, eu n-am duşmani… ăsta-i Breban! Acum aud că scrie o carte în care face praf critica generaţiei ’60. N-am avut ocazia să-i spun: tocmai pe cei care te-au creat pe tine scriitor?! ăsta-i adevărul, de fapt!
– Matei Călinescu!
– Pe Matei l-am cunoscut mai bine după ce-a plecat.
– Nu vă vedeaţi şi înainte?
– În ţară nu ne vedeam sau ne vedeam foarte rar. Ne vedeam în grupul de la România literară.
– În perioada dumneavoastră de început…
– …nu ne vedeam, pentru că eu eram la Câmpina.
– Pentru cine citeşte presa literară din epocă, dumneavoastră şi Matei Călinescu păreţi vârfurile de lance ale noii critici de atunci. După care Matei a plecat din ţară şi s-a creat imaginea de tandem Manolescu-Simion.
– Dar Matei n-a scris niciodată cronică literară!
– A scris despre mulţi autori la zi.
– A scris, e adevărat, însă nu avea vocaţie de desţelenitor. Ne vedeam pe la grupul de la România literară, de la Gazeta literară, mai exact, la Facultate deloc, pentru că el era la Engleză, eu eram la Română. Chiar când am predat, ani de zile, la Engleză, precum ştii, la Limbi străine, că ăsta era rolul meu, nu ne-ntâlneam. Ne-am întâlnit în America, ne-am vizitat acolo, la începutul anilor ’80 şi după revoluţie, când a venit în ţară, ne-am întâlnit de mai multe ori, i-am luat şi un interviu, ne-am apropiat, într-un fel. Nu era între noi o mare compatibilitate, deşi Matei era un om extraordinar de civilizat, un om cu maniere şi un om evident inteligent şi cu talent literar, dar asta a fost, drumurile noastre nu s-au mai intersectat. M-am întâlnit mai des cu Eugen Simion decât cu el.
– Cum era Simion în perioadele dumneavoastră de mai bune raporturi?
– Părerea mea este că Simion până în ’89 a fost impecabil. A fost întotdeauna de partea bună a lucrurilor, n-a făcut nici o porcărie, n-a avut nicio ispită de a promova prin alte mijloce decât cele la care-i dădeau dreptul talentul lui şi situaţia pe care o avea. Ce s-a întâmplat cu el după 1989, când a început să ia acea parte a lucrurilor care îi aducea şi un folos… în fond, nu pot să spun că el a fost pro-Iliescu, pentru că a fost şi pro-Constantinescu, după aceea… n-am nici o explicaţie. Foarte mulţi
şi-au pus întrebarea aceasta: ce s-a întâmplat cu unii dintre noi după 1989? Explicaţiile cele mai simpliste au fost: „Domnule, toţi cei care au colaborat cu Securitatea au fost de partea FSN!”. Nu-i adevărat! Am descoperit mai tîrziu că foarte mulţi care au fost de partea Convenţiei Democrate aveau dosare şi angajamente…

Carte cu carte

– Mi-ar fi plăcut să ne oferiţi mai multe schiţe de portret, însă… după oameni, să ne întoarcem la cărţile dumneavoastră şi să le privim în sine, dincolo de împrejurările biografice în care le-aţi scris… să refacem „traseul bibliografic al autorului” sau „biografia ca bibliografie”. Cum priviţi, după mai bine de patru decenii, etapa Lecturilor infidele şi a Metamorfozelor poeziei?
– Ca o etapă, probabil, inevitabilă. Nu le-am recitit niciodată. Nici chiar când am reluat lectura unor autori despre care am scris în ele. Până şi ideea de „metamorfoze”, aceea a poeziei evoluând către nonreferenţial şi metapoetic, am abandonat-o ulterior.
– A urmat etapa monografiilor, despre care am vorbit deja: Maiorescu, Odobescu, Sadoveanu. Opţiuni mai degrabă surprinzătoare decît previzibile în cazul unui critic al actualităţii literare şi al gustului modern. De ce – mai ales – Sadoveanu?
– Abia cu monografiile anilor ’70 (Odobescu, Sadoveanu, nu şi Maiorescu, la perspectiva căreia am renunţat în Istoria critică) pot spune că încep să mă recunosc, să-mi revendic adică unele idei şi formulări. Se prea poate să fie vorba de primele mele cărţi de maturitate. E uşor de văzut că Istoria critică, în măsura în care reia lucruri mai vechi, abia de la aceste cărţi porneşte.
Cu Sadoveanu a fost, dacă nu mă înşel, un pariu mai complicat. Am mai spus că m-am simţit provocat de autori, de opere sau de genuri literare care nu intrau neapărat în preferinţele mele. Pe Sadoveanu l-am descoperit scriind monografia. Nu-mi trecuse niciodată prin cap că i-aş putea consacra doi-trei ani de lectură sistematică. Avusesem eu ceva în vedere de la început, poate felul în care s-a schimbat, şi cât de radical, perspectiva criticii asupra lui Sadoveanu, de la Sanielevici la Ibrăileanu şi de la Lovinescu la Călinescu…
– Tot din perioada aceea: deşi ştiu mai tot ce aţi scris, am dat totuşi de curînd peste o referinţă bibliografică la o carte din 1974 nu doar necunoscută mie, dar pe care n-am văzut-o niciodată menţionată pînă acum: Prelegeri de literatură română contemporană. Autori şi opere. 1944-1974, semnată din nou în colaborare cu Dumitru Micu. Despre ce e vorba?! Chiar e o carte?! Sau poate e un curs universitar?
– Da, e vorba despre un curs universitar care a dezvoltat cartea din 1965. Mai am pe undeva un exemplar. L-am uitat cu totul. Nici nu mai ştiu de ce l-am publicat, poate din raţiuni didactice, deşi Dumitru Micu nu preda, el, literatură contemporană…
– După monografii – cărţile consacrate unor genuri, despre care a mai venit vorba în discuţia noastră: Arca lui Noe şi Despre poezie. Nu sunt studii de integrare istorică, ci de tipologie istorică. Vreau să spun că cele două cărţi nu arată ca nişte etape intermediare către o panoramă generală, adică pregătitoare pentru Istoria critică... Cum v-aţi decis să scrieţi Arca lui Noe?
– Arca lui Noe şi Despre poezie nu pregătesc în niciun fel Istoria critică. Sunt, cum spui, studii de tipologie, nu istorice. Despre poezie vrea să fie nu o replică, dar o reluare la alt nivel şi în alt registru a Metamorfozelor… Arca a fost, cum am spus, urmarea lecturilor unor studii de naratologie, americane şi franceze, din anii ’70. Mi s-a părut necesar să încerc să analizez principalele romane româneşti dintr-o perspectivă ceva mai puţin simplistă decât aceea tradiţională, prin prisma unor concepte operatorii noi, care îl distingeau, de exemplu, pe narator de autor sau îi deosebeau pe naratori în funcţie de modul de a nara. Chiar acest din urmă aspect constituie criteriul clasificării romanelor în dorice, ionice şi corintice. Interesant e că unii dintre recenzenţii cărţii au considerat că există şi alte clase de roman. Desigur, dar nu conform cu criteriul folosit de mine. Astăzi aş reproşa cărţii un sociologism prea apăsat. Ar merita, poate, s-o limpezesc rescriind-o. Cine ştie dacă voi mai avea răbdarea necesară. Mai ales după Istoria critică, în care am reluat şi lectura unora dintre romanele despre care vorbesc în Arcă… am refolosit unele lucruri… dar unghiul critic era diferit, aşa că n-aveam cum să reproduc analizele pur şi simplu. Însă faptul că tipologia din Arcă urma o linie istorică mi-a permis să nu iau totul de la zero. Când am scris Arca, am fost ispitit o clipă să reiau comentariul de la Baltagul din monografie. Am pierdut mult timp să-l acomodez şi, la urmă, am scris cu totul altceva: analiza din monografie nu se potrivea ca abordare cu aceea din Arca. De la Arcă la Istorie era de asemenea un drum închis. E drept, cum am spus, doar pe jumătate. În definitiv, nu recitirea e obligaţia şi fericirea criticului?
– Între timp aţi scris constant, săptămânal, articole despre cărţi noi. Pînă în 1992, cînd aţi renunţat, aţi devenit cel mai longeviv cronicar din istoria literaturii române? Cum evaluaţi cariera dumneavoastră de „critic de întîmpinare”? Aţi avut sentimentul că, pe măsură ce anii trec, ceva se schimbă – literatura din jur, felul în care scriaţi despre ea, dumneavoastră înşivă? V-a făcut plăcere să ţineţi cronică atîta timp, fără pauze, în toate anotimpurile, în clipe de veselie şi de tristeţe, mai liber sau mai ocupat, sănătos sau bolnav, indiferent de conjunctură şi de starea dumneavoastră de spirit? Pînă aţi decis că 30 de ani sunt de ajuns, v-aţi mai gîndit să vă lăsaţi?
– Am devenit cronicar literar oarecum din întâmplare. Am tot spus povestea cu debutul meu în această specie a criticii la care nu mă gândisem înainte şi pentru care nu credeam că am o înclinaţie specială. Dar, cum sunt un meseriaş conştiincios, când mă apuc de-o treabă, vreau s-o duc la capăt. În cazul cronicii, capătul ţine de disponibilitatea unui director de revistă de a te găzdui o dată pe săptămână ori pe lună şi, fireşte, de durata de viaţă a revistei înseşi. Cum George Ivaşcu nu mi-a spus niciodată să mă opresc, iar când a trecut de la Contemporanul la România literară a ţinut să-mi mut rubrica, am scris cronici după cronici vreme de atâţia ani. Sigur că literatura română s-a schimbat foarte mult între 1962 şi 1992. Am fost conştient de schimbare, mai ales de aceea valorică: am debutat comentând cărţi proaste, aproape fără excepţie, şi am continuat comentând cărţi bune, cărţi adevărate. Diferenţa constă şi în faptul că, de la o dată încoace, am putut face o selecţie în funcţie de valoare. Nici la început nu recenzam toate apariţiile. Oricât de puţine ar fi fost, tot depăşeau numărul de săptămâni dintr-un an. Dar la început alegerea era aleatorie: nu-mi amintesc de ce scriam despre o carte şi nu despre alta. Mai târziu, spre sfârşitul anilor ’60, încercam să nu scap nicio carte care mi se părea valoroasă. N-am reuşit, fireşte, să mă ţin de cuvântul dat mie însumi: există numeroase cărţi bune pe care, cine mai ştie de ce, le-am ignorat. Norocul meu e că numărul celor proaste pe care le-am recenzat e mai mic (chiar dacă un cronicar trebuie să se ocupe şi de astea din urmă, cu condiţia să nu le laude, fireşte!).
Cât priveşte schimbarea paradigmei literare, a naturii literaturii, e destul de greu de sesizat în timp aşa-zicând real. Au fost totuşi două momente în care mi-am dat seama că literatura e pe cale să se schimbe. Unul mi-a fost prilejuit de generaţia ’80, a voastră. Chiar faptul că voi aţi început aproape simultan cu opere de ficţiune şi cu eseuri critice, cu literatură dar şi cu manifeste literare mi-a atras atenţia asupra deosebirii de mentalitate faţă de generaţia ’60, a mea. Dacă-ţi aminteşti, mai de fiecare dată când am recenzat o carte, poezie, roman, orice, datorată unuia dintre voi, am consacrat o introducere consistentă noutăţii felului vostru de a scrie poezie, proză, orice. Am reluat în Istorie cele mai multe dintre aceste consideraţii generale. Al doilea moment a fost 1989: mi-am dat seama destul de repede că se scrie altfel decât înainte şi că recenzia însăşi ar trebui să arate altfel. Asta, cu toate că, atunci nu eram conştient, literatura cu adevărat nouă va fi abia aceea de după 2000.
– Nu vreau să uităm etapa Cenaclului de Luni, care a însemnat – cred că aţi mai spus-o – mult şi pentru dumneavoastră, nu numai pentru noi, junii cenaclişti… Cînd Cenaclul de Luni a fost interzis, în toamna lui 1983, nu-mi amintesc să fi discutat cu dumneavoastră despre motivaţiile de culise. În epocă, de multe ori, subiectele cu implicaţii politice nu erau discutate pe faţă, rămîneau în zona de „complicitate” subînţeleasă de noi toţi, şi în lumea literară, ca-n toate mediile (poate cu excepţia familiei, unde oamenii vorbeau pe şleau!). Ce-aţi gîndit atunci? Vi s-a părut ceva previzibil, inevitabil, scandalos, v-aţi gîndit să faceţi scandal, să ne îndemnaţi să protestăm?
iscutată fără considerente ideologice. Nu demult doamna Olivia Clătici, care „supraveghea” corectitudinea noastră politică din partea Centrului Universitar Bucureşti, mi-a trimis un volum de memorii în care vine cu o altă explicaţie a interzicerii Cenaclului: cauza ultimă (căci eu rămân la convingerea că aceea primă a fost caracterul neortodox al poeziei şi criticii din Cenaclu) ar fi fost presiunile repetate ale grupului Barbu-Vadim de la revista Săptămâna. Într-o discuţie din 1983 cu doamna Clătici, eu am insinuat că nu Partidul conduce în cultură, ci Securitatea. Fireşte, doamna Clătici n-a fost de acord cu mine şi nici nu m-a lăsat să înţeleg că de revista Săptămâna le era cel mai frică activiştilor culturali de la Centrul Universitar Bucureşti sau de la Comitetul Central al Partidului Comunist. O aflu după un sfert de secol! Mă întrebi dacă m-am gândit la un protest… Nu m-am gândit. Nici nu prea aveam cum să protestăm. Am căutat o cale ocolită şi mai discretă de a rezolva lucrurile: am reînfiinţat, cum ştii, Cenaclul la Clubul Rapid, unde Radu Călin Cristea era metodist sportiv. N-a durat prea mult acest avatar al Cenaclului: Securitatea ne-a luat repede urma. De data asta a fost doar Securitatea, care a dat buzna peste directoarea Clubului, doamna Pungan, obligând-o să ne închidă uşa în nas. Noroc că avusesem prevederea să-i spun, înainte de a redeschide Cenaclul, că s-ar putea să… etc. Dacă n-aş fi prevenit-o, m-aş fi simţit foarte prost faţă de această femeie admirabilă în toate privinţele. Un amănunt interesant este acela că puţinele noastre întâlniri de acolo au fost prefaţate de lecturi ale unor poeţi consacraţi: au citit Doinaş şi Mazilescu. Poeziile ambilor erau cu multe subînţelesuri, îndeosebi ale lui Doinaş – aproape nişte pamflete politice. Asta se întâmpla în 1984. Când a ieşit la iveală, nu de mult, angajamentul semnat de Doinaş cu Securitatea, mi-a reţinut atenţia anul de la care el n-a mai scris denunţuri: 1984. Dacă mi-e permisă ipoteza, cred că Securitatea l-a pedepsit atunci pe „dizidentul” Doinaş desfiinţând Cenaclul. Poeziile i-au apărut în volum aproape imediat. Se vede că era mai greu să-i fie cenzurat volumul decât să i se interzică lecturile publice… Nu cred că greşesc legând acest comportament al cenzurii de faptul că poezia ori romanul au fost mai puţin păgubite de cenzură decât spectacolul de teatru sau de film tocmai fiindcă nu aveau acel impact public imediat care a dus la mutilarea sau la interzicerea Revizorului lui Pintilie şi a atâtor piese puse în scenă, unele chiar înainte de premiera propriu-zisă, cum a fost Conu Leonida faţă cu reacţiunea, cu Ştefan Radof în Efimiţa.
– Să nu lăsăm şirul cărţilor incomplet: cum v-aţi decis să treceţi la scrierea Istoriei critice? Doar pentru că v-a îndemnat Zigu Ornea, cum aţi mărturisit?! Şi cum v-aţi simţit la apariţia Istoriei critice?
– Să nu lăsăm! N-am multe de spus. Atât în Epilogul la Istorie, cât şi în Viaţă şi cărţi, am spus esenţialul despre cum am ajuns, dintr-un adversar al istorismului, la o Istorie. Ca şi despre rolul lui Z.Ornea şi Călin Vlasie în realizarea unui proiect care, post factum, mi se pare monstruos.
– Cum v-au picat comentariile la carte, nu puţine agresive, rău-voitoare?
– Despre comentariile de care cartea a avut parte nu vreau să vorbesc. Pur şi simplu nu cred, după o viaţă întreagă în care i-am comentat pe alţii, că un autor are dreptul să răspundă recenzenţilor săi. Am tot repetat o idee cu care l-am surprins cândva pe Iosif Sava la o Serată muzicală: când trecem vămile, spre lumina de dincolo, îngerii sau arhanghelii, după meritele fiecăruia, care ne petrec ne întreabă ce-am făcut noi, nu ce-au făcut alţii. Mă pregătesc în fiecare ceas care mi-a rămas să dau socoteală pentru cărţile mele, pentru Istorie inclusiv. Îi las pe recenzenţii lor, ai Istoriei inclusiv, în plata Domnului. Subliniez expresia fiindcă ţin să fie citită în ambele ei sensuri…

În politică

– V-aş mai pune câteva întrebări mai explicit politice. De pildă, pînă în 1989, cum aţi comunicat cu Dorin Tudoran, după plecarea lui în America? Cum ajungea revista lui din America, Agora, la dumneavoastră? (Cum ajungea de la dumneavoastră la mine şi la alţii ştiu!) În genere, ce gîndeaţi în situaţiile în care ştiaţi că forţaţi limitele pe care sistemul comunist le stabilise pentru lumea literară, ca şi pentru populaţie în ansamblu? Ştiu că aveaţi şi oarecari „plase de siguranţă”: Ivaşcu, Gogu Rădulescu, apropiat al lui Ceauşescu, poate chiar Ion Iliescu, în perioada lui de „exil” la direcţia Editurii Tehnice?...
– Cu Dorin Tudoran am comunicat o vreme prin scrisori. Le semnam Goethe pe ale mele, el le semna Schiller pe ale lui! Nu că ne-am fi închipuit că Securitatea nu le-ar fi interceptat din jenă faţă de doi corespondenţi atât de impozanţi! Dar ne mai jucam, făcând haz de necaz, ca să nu ne apuce disperarea. Agora a fost difuzată în ţară în mod aleatoriu, la adrese din cele mai diferite, luate din Cartea de telefon. Foile le rupsesem eu de pe la câteva Oficii telefonice. Mihai Botez împachetase în ele obiecte de uz personal, când plecase în SUA – aşa au ajuns la Dorin. Cum Cenzura mai aţipea şi ea, un exemplar din Agora mi-a venit cu poşta acasă. Cât despre „plase de siguranţă”, n-aveam niciuna. Nici Ivaşcu, nici Gogu Rădulescu n-au putut interveni vreodată când am avut cu adevărat dificultăţi. Ivaşcu şi Iliescu m-au ajutat să devin asistent universitar. Lui Gogu Rădulescu
i-am închinat un capitol în Viaţă şi cărţi. Raporturile mele, ale noastre, cei câţiva care-l vizitam, erau de cu totul altă natură. Nici când Blandiana a fost interzisă, Gogu Rădulescu n-a putut (şi n-a vrut) să facă nimic. Ca şi Popescu-Dumnezeu, ne ajuta uneori să obţinem un paşaport, ceea ce nu era puţin lucru. Dar de autorităţile culturale sau, mai abitir, de Securitate niciunul dintre ei nu era în măsură să ne apere.
– Cum aţi făcut trecerea de la pledoaria împotriva implicării politice a intelectualilor, în polemica de la începutul lui 1990 cu Octavian Paler, la fondarea unui partid şi la intrarea în politică?
– Paradoxul face ca Paler să fi pus în aplicare, după polemica dintre noi de la începutul lui 1990, ceea ce propuneam eu, iar eu, ceea ce propunea el: Paler s-a întors la instrumentele lui de intelectual, angajat politic, dar exclusiv sub raport intelectual, eu am fondat un partid politic şi am abandonat rubrica Ochiul magic din România literară în care comentam politica. Aşadar, eu, susţinând întoarcerea la normalitate, m-am trezit într-o situaţie anormală, iar Paler, crezând întoarcerea imposibilă, s-a aflat într-o situaţie normală!
– V-a plăcut să fiţi politician?
– Nu mi-a plăcut deloc să fiu politician. Am mărturisit chiar că, dacă aş fi scris nişte memorii politice, le-aş fi intitulat, invers decât Llosa, Peştele pe uscat. Ca un peşte pe uscat m-am simţit vreme de aproape un deceniu. Chiar dacă atmosfera în politică era în anii ’90 alta decât acum…
– Cum era atmosfera în Partidul Alianţei Civice?
– Era extraordinară! Din PAC făceau parte Ştefan Radof, Alexandru Paleologu, Ştefan Aug. Doinaş (toţi, senatori din partea PAC), Dan Grigore, Aurel Stroe, Stere Gulea, Gabriel Dimisianu, Stelian Tănase, Virgil Feier, Călin Anastasiu, Iustin Panţa, Alexandru Athanasiu, Mona Muscă, Viorel Oancea, Crin Antonescu, Liviu Antonesei, Ioan Păun Otiman şi alte personalităţi din toată ţara, parlamentari sau primari de oraşe mari şi mici precum Timişoara, Arad, Sibiu, Braşov, Iaşi, Ploieşti, Petroşani, Cavnic, Sighetul Marmaţiei, Sinaia şi altele. Le rămân obligat moralmente tuturor, cu părerea de rău că n-am avut eu însumi motivaţia necesară de a duce la capăt un proiect politic de care, continui să cred, România avea şi are nevoie.
– Şi întreaga scenă politică a vremii, cum aţi descrie-o? Aţi şi candidat la preşedinţia României în 1996, după ce în 1992 aţi pierdut în faţa lui Emil Constantinescu, la mustaţă, competiţia pentru candidatură din partea Convenţiei Democratice (Emil Constantinescu, cel care avea să devină preşedinte abia în 1996)…
– Nu găsesc în mine nici după atâţia ani resurse suficiente spre a vorbi despre toate acestea. Probabil şi din cauza faptului, de care n-am fost conştient decât târziu, că politica, nu politicul, s-a dovedit a fi iraţională. Eu mă consider un om raţional: îmi place să urmăresc o idee cu mijloace logice. Inexplicabilul mă sperie, ca şi beţia sau delirul. Partea de delir şi de inexplicabil din politică e atât de mare încât îmi devine insuportabilă. De aceea sunt incapabil de prognoze corecte: nu înţeleg cum îşi atrage electoratul cutare politician fără charismă şi de ce impostura are mai mare trecere decât adevărul! N-are rost să înmulţesc exemplele de lucruri care scapă complet percepţiei mele intelectuale şi afective. Despre aceea morală, mai bine tac. Nu fiindcă aş crede că politica e imorală: ea e pur şi simplu amorală; sau, mai exact, politica îşi are morala proprie, pe care morala n-o cunoaşte. Tac, fiindcă eu mă număr printre naivii care ţin cu tot dinadinsul să aibă principii în pofida evidenţei că o politică principală n-are nicio legătură cu realitatea şi nu-ţi aduce niciun vot. M-am luat foarte în serios când am sugerat PAC-ului sloganul: „Într-o lume de interesaţi, noi suntem fraierii!”. Ce şi-or fi zis alegătorii? „Dacă sunteţi fraieri, cădeţi de fraieri!” Ceea ce am şi făcut. Nici măcar în Convenţia Democratică, de care eram cel mai aproape, n-am avut succes, fraierii de noi. N-am pierdut întrecerea în Convenţie cu Emil Constantinescu: a câştigat-o el, ceea ce nu e acelaşi lucru. A fost, cu siguranţă, mult mai motivat decât mine.

Epilog provizoriu: la Paris, la… câţi ani?!

– Să improvizăm şi un epilog – provizoriu, nu?! – pentru discuţia noastră… Vă simţiţi bine la Paris?!
– Mă simt perfect la Paris! Vin, cum ştii, lună de lună în ţară, dar asta nu-mi scade cu nimic fericirea de a trăi într-un oraş pe care-l ştiu demult, dinainte de a-l vizita, din albumele şi din amintirile mamei mele, care a fost profesoară de franceză şi şi-a trecut o „maîtrise” la Dijon în anii ’30 ai secolului trecut.
– Să nu uit să vă pun şi întrebările standard de final: Ce proiecte aveţi pentru anii următori? Scrieţi la o carte nouă? Vă gîndiţi la ce va urma, aveţi subiecte pe care aţi vrea să le dezvoltaţi?
– Singurul proiect e o ediţie a doua a Istoriei critice, revăzută şi adăugită.
– Pe scurt, cine e Nicolae Manolescu la 70 de ani?! Şi cum e?!
– Ei, ei, îmi ceri prea mult la capătul acestui maraton! Sper că sunt un bătrân de viitor, după vorba lui D.I. Suchianu de pe vremea când, colaborator al României literare, avea vârsta pe care zici că aş avea-o eu acum. Cum să am 70 de ani?! Nu te trimit la dicţionarele literare, fiindcă sunt sigur că toate greşesc. Un răuvoitor a pus în circulaţie ideea asta. Nici vorbă de 70 de ani: voi împlini peste o lună...

Bucureşti-Paris, septembrie-octombrie 2009