In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Memorii. Amintiri
ABISUL LUMINAT - NICOLAE BALOTA ÎNTOARCEREA FIULUI ÎN CASA TATĂLUI
Un lătrat voios spărgea tăcerea ninsorii de pe strada mea şi mă trezea din delectarea morocănoasă a rumegării unor gânduri tulburi, asemenea unor ierburi când dulci, când amare, mestecate în gură. Lătratul bine cunoscut al câinelui nostru, Krampus, mă înviora. Nu-l vedeam prin desişul fulgilor cât palma, dar lătratul se apropia tot mai victorios. Deodată, zării silueta neagră năpustindu-se prin potopul alb de zăpadă şi în clipa următoare, cu labele proptite de pieptul meu, gata să mă doboare, câinele mă lingea printre schelălăituri, pe obraji. Mă întrebam cum izbutise să iasă din ocolul ferecat al celor două curţi şi al grădinii, căci fără îndoială mă simţise de departe venind. Avea să mi-o arate peste vreo câteva zile căţărându-se şi sărind peste gardul unui vecin şi ieşind pe la el în stradă. I-am potolit greu exuberanţa şi ne apropiam încet de casă, eu vorbindu-i domol, el ascultându-mă lipit de piciorul meu drept, când m-am auzit strigat de o voce tot atât de bine cunoscută precum fusese aceea a câinelui. Era vocea Domnului Gall, bunul meu prieten, vecinul nostru. Nu-l vedeam, după cum nici el nu mă vedea, nici nu mă auzea, prin perdelele de ninsoare dintre noi, dar îl auzea în schimb pe Krampus răspunzându-mi prin câte un scurt lătrat aprobator şi, cum avea să-mi spună: „L-am zărit căţărându-se şi sărind peste gard, aşa că ştiam că vii”. Şi, fără să mă lase să-mi văd de drum, mă întrebă, cum obişnuia să facă uneori: „Spune-mi, te rog, cum sună teorema lui Pitagora? Din cartea mea lipseşte tocmai pagina unde scrie despre ea”. Îi ştiam manualele de clasă rămase de pe vremuri, când şcolărise la Colegiul Piariştilor, cărţi hărtănite de îndelungă şi răbdurie folosinţă, din care lipseau pe ici pe colo pagini, cine ştie pe unde rătăcite. Ştiam că în zadar aş căuta să mă despart de el înainte de a-i satisface curiozitatea. De altfel, oricât de dornic eram de a mă întoarce acasă, de a-i revedea pe ai mei, era ceva în legătura mea veche cu acest om ce mă obliga să-i acord măcar o frântură din timpul meu. Într-adevăr, cred azi când Domnul Gall nu mai este de mai bine de o jumătate de secol printre noi, că prietenia mea din copilărie şi tinereţe cu el, un om ce aluneca de la maturitate spre bătrâneţe, avea o legătură misterioasă tocmai cu timpul. În cei vreo douăzeci şi mai bine de ani în care, ieşind din curtea noastră, îl zăream în curtea de peste drum, unde se preumbla ore întregi pe aceiaşi cărare asfaltată, după gardul din zăbrele solide de fier, înălţat prin câteva şiruri de sârmă ghimpată ca să nu poată sări peste ele, l-am urmărit îmbătrânind fără să îmbătrânească, schimbându-se doar la chip, dar rămânând acelaşi, după cum m-a văzut şi el devenind din copilul de altădată un tânăr în primii ani ai maturităţii sale, dar – pentru el – păstrând aceiaşi vârstă din ziua în care m-a chemat pentru prima oară la gard ca să-mi vorbească, până în ultima zi când am schimbat câteva vorbe despre care nu ştiam că erau ultimele. Care era vârsta aceea, m-am întrebat adeseori în trecut? Mă considera el tot băiatul de şapte-opt ani care venisem pentru întâia oară, chemat de el, la gardul în dosul căruia se plimba? Împlineam douăzeci şi patru, în ziua întoarcerii mele din prima puşcărie pe ninsoare. În toţi anii aceia nimic nu se schimbase în felul său de a vorbi cu mine, nimic nu părea să arate că mă tratează altfel, după vârsta mea care devenea alta. Ceea ce mă atrăsese atunci în mica mea copilărie şi mă făcea să mă opresc adeseori la gardul lui, de mă chema ori nu, fusese tocmai felul său firesc de a vorbi cu mine ca şi cu unul „mare”. Nu puteam răspunde pe atunci la toate întrebările lui, spusele sale depăşeau uneori înţelegerea mea. Alţi copii de vârsta mea, amici de joacă râdeau de vorbele lui şi, într-adevăr, unele erau atât de bizare încât stârneau râsul. Dar pe mine mă impresiona şi, cred azi, mă seducea înainte de toate naturaleţea cu care ne trata ca pe egalii săi. Niciun cuadragenar de aceiaşi vârstă cu el n-ar fi început cu mine cel de vreo şapte ani o discuţie serioasă despre Polul Nord, despre Napoleon ori Franz-Josef, revolta boxerilor chinezi ori despre bolşevicii ruşi, despre Primul Război mondial (pe care îl ştia uneori încheiat, crezând alteori, chiar şi după sfârşitul celui de-al doilea, că mai bântuie încă), despre cai şi călărie, despre iubire, despre moarte şi câte altele. La un moment dat, una dintre neamurile sale – moşieri maghiari ce preferaseră soluţiei internării rudei lor într-o casă de nebuni aceea, mai omenoasă şi mai discretă, de a-l da „în gazdă” la o familie ce se îngrijea de el – îi adusese un braţ de vechi manuale şcolare, printre care unele poate chiar dintre cele folosite de el în copilărie. Aceasta după ce observaseră că în rarele evadări din ocolul casei unde era închis, izbutind să iasă pe poarta pe care vreunul din familia celor ce-l găzduiau şi-l păzeau uitase să o închidă cu cheia, îl găseau nesmintit (cum spunea vecinul nostru, comisarul de poliţie Iliescu, capul acelei familii) la taifas cu portarul Colegiului Romano-catolic, unde şcolărise pe vremuri. De altfel, bravul pedel ajunsese să-l cunoască şi anunţa el însuşi familia Iliescu de prezenţa „nebunului” în cabina sa de portar. Cărţile acelea de şcoală ne-au oferit multe subiecte de discuţie. Ca elev, eram ceva mai în temă decât atunci când Domnul Gall voia să afle opinia mea despre căsătorie ori despre sinucidere. Pe acele timpuri moartea mă ocolea încă, pe mine şi pe ai mei, iar ecourile ei îmi veneau fie de departe, ca dintr-o altă lume în care se murea, fie mijlocită prin câte o ficţiune, care şi ea se desfăşura într-o altă lume sau, cum ar fi spus Racine, „un pays éloigné”. Mă străduiam să vorbesc despre toate acestea foarte serios, ca un „om mare”, cu prietenul meu pe care refuzam să-l socotesc nebun, în timp ce el mă considera un interlocutor valabil. Ceea ce pe mine mă obliga. Convorbirile „nebunului” cu copilul care eram aveau în ele, fără îndoială, doze masive de absurditate, dar dacă absurdul poate alcătui un divertisment, el are şi virtuţi formatoare. Ce poate fi mai absurd decât să nu ţii seama de trecerea timpului în relaţiile tale cu semenii, ba mai mult, de timp ca atare. „Nebunia” Domnului Gall suspenda timpul. În faţa lui, eu la cei şapte-opt ani ai mei sau la cei douăzeci şi patru, ori mai târziu spre treizeci eram acelaşi, în afara timpului. Eu cel supus timpului, cel obsedat de temporalitate, cel ce de mic îmi proiectam viaţa în timp, într-un viitor pe care aş fi vrut să-l grăbesc precum prinţul din poveste trăgând sfoara vieţii sale de pe mosorul timpului, am avut în el un maestru al intemporalului.
Ce puteam să-i spun despre teorema lui Pitagora în afara formulei sacrosancte învăţată la geometrie în nu mai ştiu care clasă. Mă sileam să-i tălmăcesc în limba maghiară, pe care o vorbeam cu el, fraza canonică, învăţată în clasă mai demult pe româneşte, privind triunghiul dreptunghic şi, în cadrul său, egalitatea pe cât de elegantă pe atât de obligatorie între pătratul lungimii ipotenuzei şi suma pătratelor lungimilor celor două catete. Dar Domnul Gall pretindea explicaţii, o demonstraţie şi începea să divagheze graţios pretinzând că vede ochiul lui Pitagora înscris într-un triunghi. Deşi ochiul lui Dumnezeu înscris în triunghi nu avea vreo legătură evidentă cu Pitagora, îmi plăcea alunecarea subită pe ghiaţa « nebuniei », apropiată de propriile mele asociaţii de idei sau de imagini. Atât doar că cenzura raţiunii mi-ar fi interzis să identific triunghiul lui Pitagora cu acela al Sfintei Treimi, dacă imaginaţia mea ar fi patinat de la unul la altul. Cu o perseverenţă maniacală, amicul meu insista să dau lămuriri despre teorema care-l tracasa. Luat repede, elevul submediocru în matematici care fusesem, nu ştiam de unde să scot la iveală ceva rezonabil pentru a demonstra valabilitatea teoremei. Îmi aminteam că există peste trei sute de demonstraţii ale ei, dar nu puteam găsi la repezeală nici una. La nevoie, aş fi putut imagina ceva, dar dacă în convorbirile noastre Domnul Gall păstra privilegiul „nebuniei”, al divagării în iraţional, eu nu-mi arogam acelaşi drept, ci căutam să fiu pe cât se poate şi se cuvine raţional. Era o politeţe a minţii pe care i-o datoram, un fel de omagiu al raţiunii adus iraţionalului. Dar nu-mi venea nimic în minte. Mai cuminţi decât noi, în orice caz mai veseli, Krampus al meu şi Petak, basetul Domnului Gall se amuşinau prin gard dând cu alegreţe din cozi, ca doi vechi şi buni prieteni ce erau. În lipsă de altceva, mă apucasem să desenez un triunghi dreptunghic pe zăpada înălţată morman lângă poarta zăvorâtă, când m-am auzit strigat de sus, din casa noastră, de surorile mele. Ileana şi Stela mă zăriseră pe geam şi ţipau amândouă ca ieşite din minţi. Deschiseseră larg fereastra, în care o văzui apărând de îndată şi pe Mama. „Vin, vin acum...!”, strigam la rândul meu şi luându-mi rămas bun de Domnul Gall care, de veche bună creştere, ceremonios ca întotdeauna, îşi scosese pălăria şi făcea un larg salut galant spre doamnele din fereastră, am trecut strada înotând prin noianul de zăpadă, spre casa părintească.
Până să ajung în faţa casei, ai mei coborâseră treptele şi mă aşteptau trepidând, de nerăbdare, de frig, pe spaţiul ca o terasă cimentată din curte, curăţită cu lopata de zăpadă; fetele deschiseseră poarta şi îmi ieşiseră clamând voios în cale, dar Mama mă îmbrăţişă prima, plângând, şi repetând „Nicu, Nicu... Glasul ei mă sfâşia ca şi ochii în lacrimi ai Tatălui meu. Îl vedeam pentru întâia oară în viaţă plângând. Matata cobora încet treptele în urma lor. Desfăcându-mă din braţele părinţilor am alergat la ea, o simţeam tremurând toată, mărunţită de ani, în bătrânul ei astrahan rămas prea larg, în timp ce mă săruta cu obrazul cald, ridat, lipit de al meu. În timp ce treceam de la unul la altul, bâiguiam în neştire, cum aveau să-mi spună, nedumeriţi, mai târziu: „Iartă-mă...iertaţi-mă...”. Se amesteca în bucuria mea remuşcarea care mă apăsase în temniţă, aceea de a-i fi făcut să sufere tocmai pe ei, faţă de care şi aşa nutream demult remuşcări pentru culpabilităţi obscure, nicidecum limpezite în cugetul meu. În zadar aveau să protesteze liniştitor: „cum aşa, de ce să-ţi pară rău, doar nu tu erai de vină că te-au arestat”, când ştiam că le-aş fi putut evita durerea ascultându-i atunci când mă îndemnau să distrug cărţile ce fuseseră incriminate. Adevărul este că rămânem pururi insolvabili faţă de cei ce ne iubesc. Dragostea lor le dă creanţe atât de mari asupra noastră, încât – dacă nu suntem nişte brute nesimţitoare – rămânem mereu cu sentimentul împovărător al unei datorii nerambursate, aceasta oricât i-am iubi la rândul nostru.
Am rămas acolo, minute lungi, în curte, sub ninsoarea tăcută, blândă, din cer, şi am mai fi rămas poate uitând de noi, îmbrăţişându-ne, sărutându-ne, vorbind pe rupte cu toţii în acelaşi timp, dacă Regius spiritus germanic al bunicii nu ne-ar fi potolit euforica învălmăşeală. „În casă copii!” – o auzeam pe Matata, care luându-mă de braţ pornea în sus pe trepte sub marchiza de sticlă. Când am ajuns cu ea sus, ne-am oprit să-i aşteptăm şi m-am întors privindu-i pe ai mei urcând scara. Îmi apar acum încremeniţi în timp, surâzând iradiind cu toţii fericirea, redobândindu-şi frumuseţea posmăgită o vreme de mâhnire. Străluceau cu toţii, Mama debordând de viaţă, deşi pe atunci mi se părea îmbătrânită, Tata înaintând încă plin de vrednicie, dar încotro, doar i se închiseseră toate căile, iar gemenele la cei nouăsprezece ani ai lor pe pragul unei vieţi pe care una o visa pictând, alta cântând la pian. De aici, de departe, îi pot contempla astfel, în plină lumină, părinţi şi surori, împreună cu Bunica regina-mamă a familiei, imobilizaţi în afara timpului suspendat prin magia cuvântului. În fericirea mea de a-i regăsi ca şi a lor de a-l regăsi pe fiul, nepotul, fratele lor pierdut un timp nu prea îndelungat dar mult prea lung prin nesiguranţă, prin teamă, era ceva din bucuriile acelea exuberante ale împăcărilor, reîntâlnirilor, recunoaşterilor, reîntoarcerilor miraculoase din ţara morţilor, atât de sfâşietoare în neverosimilul lor patetic, din ultimele comedii ale lui Shakespeare, pe care am dori atât de mult să le credem adevărate, dar, vai, ştim că nu sunt decât rare clipe iluzorii de vrajă, condamnate în timp de timpul însuşi. Ca un bătrân Prospero, cum mă simt tot mai des, mai pot reţine uneori timpul în loc prin condeiul meu asemenea unei baghete magice. Un timp.
*
Aşezaţi cu toţii în jurul mesei mari din sufragerie, feţele noastre, roşii încă de bătaia ninsorii, păstrau surâsul radios, fericit al revederii. Nu se tăiase viţelul cel gras pentru întoarcerea fiului pierdut ce, iată, fusese regăsit, dar toată familia, din nou laolaltă cu fiul exulta. Toate erau restaurate în vechea, fericita lor integritate. Se reîntorseseră parcă, odată cu fiul revenit din închisoare, timpurile bune de altă dată ale acelor neuitate petreceri de familie, seri de Crăciun, dimineţi de Paşte, dupăamieze muzicale când cele trei generaţii de femei, de la bunică la nepoată, se aşezau pe rând să cânte la vechiul pian Schweikhofer. Afară ningea ca în iernile de odinioară, focul de lemne duduia în căminul alb de porţelan, pe faţa de masă din vechea olandă preţioasă cu monogramele Regius ale străbunicului purtând coroniţa heraldică se dispuseseră, în jurul străvechiului serviciu Meissen cu desenul albastru de cobalt Zwiebelmuster, cele mai preţioase tacâmuri de argint, păstrate sub cheie şi scoase doar în foarte rare, cu totul deosebite împrejurări festive. Ai mei prânziseră mai devreme, neaşteptându-se la surpriza sosirii mele, dar nu puteau să nu împărtăşească cu mine acea primă masă a familiei reîntregite. Gustau şi ei în jurul meu, în lipsa viţelului biblic, din ficatul de vită pregătit la repezeală în pesmet, à la milanaise, cum ştia Matata că-mi place mie, ca şi din omleta dulce, preferata mea, a cărei reţetă o deţinea doar ea, şi care se putea de asemenea improviza, în locul mult mai elaboratei omlete norvegiene pe care o proiectase pentru ziua întoarcerii mele. Tata deschisese o ultimă butelie de Cabernet Sauvignon adusă de el dintr-o tainiţă prăfuită a pivniţei, pe care mă mir că n-o uitase. Era un vin mult dinainte de război, din podgoria domeniului regal de la Segarcea. În euforia zilei, fiecare făcea gesturi pe care încetase demult să le mai facă. Se aprinseseră toate becurile în lustra mare, ba chiar şi cele două lumânări din sfeşnicele ce luminau pe pian portativul şi, după ce se servise desertul, o auzeam pe Matata atacând o poloneză în maniera vioaie a temperamentului ei, apoi pe Mama interpretând între nostalgic şi şăgalnic o şansonetă-tango din anii ’20 învăţată de ea la Paris, mult solicitată ei pe vremuri de noi cei trei copii, căci ne amuzau nu numai melodia, ci şi cuvintele. În timp ce ascultam iar cântecul de mult nemaiascultat, La nuit s’achève, comme un beau rêve, comme un tango mystérieux…, priveam cu bucuria revederii şi un fel de impacienţă febrilă spre cărţile mele ce acopereau peretele din fund al salonului devenit camera mea. Prin glasvandul care despărţea sufrageria de fostul salon, sclipeau ispititor literele aurii de pe unele cotoare. Mă furnica nerăbdarea de a mă aşeza din nou la masa mea de lucru. Între timp, în locul Mamei se aşezase Stela pe taburet la pian şi mă uimea interpretând un preludiu de Bach cu o maturitate pe care nu i-o cunoşteam. De parcă trecuseră nu doar câteva luni, ci câţiva ani buni de exerciţii. Ca să nu rămână, poate, mai prejos, Ileana aducea la masa unde mai întârziam încă, foile unor surprinzător de originale proiecte de tapiserie.
Trecusem la o cafeluţă în rotonda marei încăperi, unde fuseseră aranjate, în jurul pianului, canapeaua şi fotoliile Maria-Tereza al bunicii, de când, camera mea fiind rechiziţionată pentru studenţi, ocupam salonul unde se aflaseră mai înainte. « Tocmai », îmi aduceam eu aminte, « unde sunt studenţii, de n-au apărut ? ». Nu mai stau la noi, nu s-au întors în ţară, mi se explica. Diferendul cu Tito îi împiedecă să mai vină în România. Medicinistul din Vârşeţ se pare că a fugit şi din Iugoslavia sa spre Italia. A sosit o ilustrată de la el din Veneţia. Dar nu, camera nu era liberă, cum începeam eu să mă bucur. În locul studenţilor, au fost instalaţi în ea doi « refugiaţi greci ». Nu auzisem încă de categoria aceasta a « partizanilor » despre ale căror fapte de vitejie şi victorii fusese plină presa din ţară înainte de arestarea mea. Făceau parte din « Armata democratică » organizată în 1946 de partidul comunist grec, urmărită de teroarea guvernanţilor « albi » vânduţi capitaliştilor angloamericani. Se pare, însă, că victoriile cam încetaseră de vreme ce acum erau căinaţi de aceiaşi presă, care relata ororile comise de « reacţiunea » elină împotriva lor. Înfrânţi. partizanii greci sunt deportaţi prin insule iar mulţi s-au refugiat prin ţările lagărului comunist. Au apărut destui şi în ţară, sunt angajaţi prin fabrici. Cei doi de la noi, Mitzos şi Nikos, unul e învăţător, altul muncitor. Au fost angajaţi la fabrica de încălţăminte Herbak, cum este rebotezată acum Dermata. Oameni liniştiţi, de treabă. Mai ales învăţătorul, un om necăjit cu o familie grea, de care e despărţit şi după care oftează. I se plânge uneori Mamei şi aceasta, foarte simţitoare, mai ales la suferinţele unei familii destrămate, îl compătimeşte. Nu deranjează, pleacă în zori, nu-i vezi decât seara, când se întorc frânţi, se spală şi se culcă. « După ce ascultă, în dormitorul nostru, ştirile în greceşte de la Radio Londra. În izmene… », adăoga râzând Ileana. « Cum aşa…, în izmene ? – mă indignam eu. « Aşa au apărut la început », explica Tata, « când mi-au cerut voie să asculte Radio Londra. Seara, programul în greceşte vine îndată după cel românesc pe care-l ascult. Dar le-am spus să nu umble prin casă în maiou şi izmene şi oamenii au înţeles. Când le-am spus că sovieticii au desigur şi ei un program în limba greacă, mi-au spus că sunt sătui de minciuni şi că numai Radio Londra spune adevărul, că ascultau postul ăsta ca şi noi încă din timpul războiului. Deci, în privinţa asta ne înţelegem ».
Mai erau unele schimbări prin casă, pe care le remarcam. Şi mai întâi, o altă fată în casă. Da, au renunţat la Mărioara, cu toate calităţile ei, dar a mărturisit plângând că fusese cea care le spusese paznicilor de la grădină unde ascunsesem cărţile acelea. Iar aceia s-au dus la Securitate. Îi părea foarte rău că « domnişorul a fost închis din pricina ei », dar nu mai puteau să o ţină. « Şi la grădina de sus, cine mai e ? » – întrebam eu. « N-am mai angajat alţi paznici. Ne-am înţeles cu fraţii Szabò din vecini – spunea Tata – să aibă grijă şi de grădina noastră. – Asta-i bună ! Cei dinainte s-au dus să ne toarne la Securitate, dar printre ăştia unul e chiar securist, doar m-a păzit acolo în beciul Securităţii ! – ştim, dragul meu, dar acesta, trădându-i pe şefii săi a venit la noi şi ne-a adus ştiri despre tine. Şi-apoi, ştiu eu cât sunt ăştia de comunişti... Dar ce vrei, în cine să mai avem încredere azi ! ». Era ceva atât de patetic în vorbele acestea din urmă ale Tatălui meu, calm deobicei şi sigur de sine, încât m-am uitat mai atent la el şi l-am văzut deodată (căci mai ales pe cei dragi îi privim rareori cu o privire scrutătoare, într-atât suntem obişnuiţi să-i vedem aceiaşi ca în oglinda aburită în timp din inima noastră) l-am văzut dezarmat, derutat, având nevoie de ajutor, el care până atunci era cel mai sigur sprijin al nostru. Cum şedea acolo scufundat în fotoliul din faţa mea, cu braţul stâng ridicat în dreptul capului şi cu palma deschisă pe creştet – gest pe care i-l cunoşteam demult – mi s-a părut nu îmbătrânit, ci micşorat, împuţinat. Şi atunci, privindu-i pe fiecare în parte, cu ochii deschişi spre cele ce deobicei trecem cu vederea, obrajii Mamei îmi apărură parcă surpaţi, scofâlciţi. Îmbătrânise fără să-mi dau seama ? Surâsul ei reapăru când mă surprinse privind-o mai lung, dar deoparte şi de alta gurii apăreau două şanţuri verticale, săpate drept ca nişte semne de exclamare ale durerii. Şi ce s-a întâmplat cu frumoasa ei robe de chambre din mătase cu desenul japonez care-mi plăcea atât de mult? S-a tăiat pe ici pe colo, ameninţă să se destrame. Nu o mai îmbrăcase de nu ştiu când, poate din anii refugiului sibian iar acum o arbora pentru mine, însă, vai, cred că se zdrenţuise uitată acolo în şifonier. Mă bucuram că pe faţa bunicii nu se vădea nici-o schimbare, dar probabil timpul scrie mai delicat pe pergamentele vechi. Era tot atât de vioaie, cum o lăsasem, se ridica tot mereu de pe fotoliu, ieşea la bucătărie să dea ordine, trecea dincolo, în camera mea, să vadă dacă se încălzeşte. Nu mă lăsau încă să intru acolo, « e o gheţărie » spuneau fetele. Mă miram că nu se făcuse foc decât după sosirea mea iar mirarea mea devenea uluire când aflam tot de la una dintre surori că în iarna asta nu se mai face foc nici în sufragerie, nici în biroul lui Tata, nici chiar la baie decât dimineaţa şi că peste tot se face mare economie la lemne. Eram uluit; nici la Sibiu, în timpul războiului, nu se făcuse economie la încălzit. « Şi unde mâncaţi ? – îi întrebam eu. – Ai să vezi, dragă, e bine – mă liniştea Mama –, în holul dintre bucătărie şi camera rechiziţionată pentru greci. Acestea fiind încălzite, de acolo trece căldura şi în hol. Ai văzut că am aşezat în hol o masă mare şi scaune din mobilierul vechi moştenit de la tanti Emily. Ce să-i faci, avem puţine lemne şi se dau pe cartelă. Iarna asta e lungă şi, cum vezi, nu se anunţă încă primăvara – Se spune că se vor introduce gazele – adăugă Tata ». Aflam când de la unul, când de la altul, despre cele petrecute în ultimele luni, veşti despre mărunte evenimente ale vieţii în casă sau afară din casă, despre schimbări în traiul cotidian, care mi se păreau unele mai dezastruoase decât altele, dar ceea ce mă nedumerea mai mult era că mi se spuneau toate acestea pe un ton cât se poate de firesc, ba chiar oarecum voios, ca şi cum faptul că nu se găsea zahăr, cofetăriile erau goale, brutăriile fraţilor Katona sau cea a lui Prezensky s-au închis, că lipseşte adeseori pâinea erau doar nişte mărunte necazuri cu care sunt obişnuiţi, de care se poate face haz. şi ce să mai spunem de carne, e greu de făcut rost, nu mai au măcelarii ce tăia pe butuc (ceea ce era de-adreptul nostim, căci măcelarul nostru care fusese nevoit să-şi închidă negoţul se chema tocmai Butuc). Ai mei nu se lamentau de toate câte se năpustiseră în timpul din urmă asupra lor, şi nu erau doar lipsurile acestea alimentare care îi necăjeau. De altfel Mama nu uita să adauge surâzând printre lacrimi: « Dar, Nicule dragă, ce să ne văietăm noi, doar nu facem foame cum ai suferit tu acolo şi cum suferă bieţii noştri preoţi… ». Felul lor aproape jovial de a-mi aduce la cunoştinţă micile sau marile necazuri familiare în serie îmi suna cam ca acea nostimă şansonetă cu Madame la Marquise căreia majordomul îi telefonează de la castel că i s-a prăpădit iapa, dar altfel Tout va très bien, Madame la Marquise. E adevărat că iapa a murit în grajdul care a ars, luând foc de la castelul în flăcări, în urma sinuciderii domnului Marchiz, atunci când a aflat că e ruinat. Iar după fiecare din aceste veşti tot mai catastrofice, refrenul e acelaşi : Tout va très bien, Madame la Marquise, tout va très bien. Tot astfel ai mei, dacă tot se porniseră să-mi spună toate acestea, nu se mai puteau opri, căci alte griji, mult mai grele îi apăsau. Cu toate rezultatele strălucite ale fetelor la bacalaureat, nu se ştie dacă le vor lăsa să-şi continue studiile. Ileana s-a înscris la Institutul de Arte plastice, Stela vrea să continue pianul la Academia de muzică. Înscrierea lor e pe muchie de cuţit, din pricina « originii sociale ». Sunt ameninţate zilnic, bietele, cu darea afară. Profesorii lor care le apreciază nu au niciun cuvânt. Toţi îşi tem posturile. Îl vedeam pe Tata înroşindu-se la faţă de furie, pe Mama abia reţinându-se să nu plângă, fetele posomorându-se. Iau mai nou lecţii de croitorie de la o doamnă din vecini, care avusese mai demult un salon şi mai croia în ascuns pentru prietene şi cunoştinţe. Dar recolta de mere la livada de pe Hajongard a fost foarte bună. Pe talgerele de cristal ale fructierei de pe masă erau superbe mere Jonathan, Parmen aurii, Pătuli, mândria Tatălui meu care ieşea acum zilnic la « grădina de sus », în lipsă de altă activitate. Granitul şi Fagul, întreprinderile pe care le înfiinţase fuseseră naţionalizate, pierduse tot ce investise în ele. Exclus din barou, ca mai toţi avocaţii, pensionat la contenciosul Căilor ferate, osândit la o inactivitate forţată, bărbatul încă în deplinătatea puterii era asemenea unui cal poprit ce-şi rodea amarnic frâiele. Nu mă miram că-mi părea diminuat. Simţeam încă din acea după amiază a întoarcerii mele că, printre noi toţi din familie, era cel mai vulnerabil, fiind cel mai apăsat, mai redus la neputinţă. Fără să prevăd atacul pe care avea să-l sufere, aveam o teamă obscură legată de el. Îmi dădeam seama că Mama e mai îngrijorată pentru el decât pentru oricare dintre noi. Ea se temea fie de o izbucnire a sa de furie, de revoltă, cum a avut-o faţă de oameni ai puterii ce ne călcaseră în casă, ca atunci, în preajma alegerilor, când i-a izgonit pe nişte propagandişti ai « Partidului », fie de o congestie, o criză fatală a hipertensiunii sale. Îi părea de-a dreptul bine că Tata nu dăduse ochii cu Alexandru Roşca pe care-l căutase la Institutul de Psihologie, îndată după arestarea mea. « Nici n-a vrut să mă primească. A trimis vorbă printr-un om de serviciu al Institutului, că e prea ocupat şi să nici nu-l mai caut, căci nu are timp. O canalie. De altfel ştii ce scrisoare infamă a trimis Tribunalului în legătură cu tine. – Lasă, mai bine că n-ai vorbit cu el – îl potolea Mama. Cine ştie ce-i mai azvârleai în faţă şi era mai rău pentru Nicu. De altfel, nu ştiu, dragă – mi se adresa ea de astă dată mie – dacă are să te mai primească la Institut, cât e de câinos. Ai să vezi, în schimb, la tine pe birou o foarte frumoasă scrisoare de la Profesorul Goangă. Binenţeles, nu ştia că eşti în închisoare. Povesteşte cât de odios s-a purtat cu el Roşca, elevul său, cum l-a dat afară din Institut şi din casă. E teribil ! Pe fostul lui dascăl, om bătrân, pe cel care ştiu că l-a ajutat de atâtea ori !».
Se întunecase afară, se lăsaseră storurile, feţele noastre nu mai erau zâmbitoare. Nici nu mai trebuia să întreb despre cele ce se petrecuseră « afară », căci mi se relatau ca într-o cronică din ce în ce mai întunecată a nefericilor, fie că era vorba de Universitate ori de Biserică, de rude, prieteni, cunoştinţe din cartier, din oraş, ca să nu mai spun de lucruri mai îndepărtate din evenimentele lunilor din urmă… Despre o singură persoană nici unul din familie nu sufla o vorbă, dar nici eu nu întrebam nimic. Despre Claude. De câteva ori, la câte o cotitură de conversaţie, eram gata să o pomenesc, dar cuvintele îmi rămâneau în gâtlej. Aş fi vrut să ştiu, cât de mult aş fi vrut să aflu dacă mai era aici, dacă a plecat cu întreaga ei familie, dacă vor pleca, dacă a întâlnit-o Tata, aşa cum îl rugasem prin Szabo. Dar nu, ocoleam cu toţii punctul acesta dureros. Mă cruţau ? Îi cruţam ? Din faptul însuşi că nu spuneau nimic, înţelegeam că mai erau aici, căci altfel ar fi fost simplu să spună că au plecat, s-a terminat, familia Chappuis a dispărut. Plecarea peste Cortina de fier era echivalentă cu o moarte, a celor duşi « dincolo », a noastră a celor înmormântaţi aici ? Ştiam că, odată singur cu Mama sau cu Tata, aveam să-i întreb, sau aveau ei să-mi vorbească despre ea. Mă irita nu atât tăcerea lor (sau a mea) cât faptul că nu puteam alunga gândul acesta, că revenise imaginea ei de care credeam că scăpasem. Acolo, în « camera politicilor » ajunsesem să o uit, să nu mă mai gândesc deloc la amorul acesta care mă obsedase chinuitor în lunile petrecute în beciul Securităţii sau, dacă printr-o asociaţie involuntară mi-o reaminteam pe cea care până de curând îmi fusese atât de dragă, să o repudiez pe loc cu ciudă, să-i hulesc amintirea cu o mârlănie a simţirii pe care bărbatul cel mai rafinat, cultivând sentimente din cele mai delicate nu şi-o poate inhiba cu totul în partea bestială din el.
Deodată, cu toţii uitarăm nu numai de ceea ce fiind prea dureros ne făceam că uităm, ci şi de celelalte suferinţe ce întunecaseră reîntâlnirea radioasă a fiului printre ai săi. Suna cineva la poartă şi fata în casă anunţa sosirea Doamnei Pop. Era tanti Olga, cum o numeam noi, rudă prin alianţă şi prietenă din tinereţe a Mamei mele. Venea întovărăşită de Hodor, vechiul şi binecunoscutul ei amic. De cum am zărit-o, înainte chiar ca ea să ne fi zis ce anume prilejuise vizita ei inopinată, în fapt de seară, am înţeles că se petrecuse ceva grav. Femeia, pururi plină de o voioşie care îi garanta o tinereţe ce părea eternă, era de astă dată răvăşită. « L-au arestat pe Romi » – ne şoptea ea de parcă i-ar fi fost frică să nu fie auzită de cine nu trebuie. Îl ridicaseră pe fiul ei cel mare, după ce cotrobăiseră toată noaptea prin toată casa. Ştia că urma să ies din puşcărie şi căuta la noi un sprijin, un sfat avocăţesc al Tatălui meu, o încurajare mai ales din partea Adelei, buna ei prietenă, Mama mea. Era pierită, iar Hodor alături de ea nu izbutea să o liniştească. Îşi închipuia sărmana că eu, proaspăt ieşit din temniţă, aş putea să-i spun ceva în legătură cu Bimbo, cum îl poreclisem noi toţi prietenii săi pe cel ce-mi era un fel de văr îndepărtat, tovarăş de joacă în copilărie, mai apoi coleg în primele clase de liceu. Îi explicam, binenţeles, acestei mater dolorosa, că era cu neputinţă să-l întâlnesc, că arestaţii sunt duşi mai întâi la Securitate, pentru anchetă şi doar mult mai târziu sunt mutaţi la închisoare, de unde tocmai mă întorsesem. Îmi dădeam seama că toate acestea erau tulburi în mintea răvăşită a bietei femei, care nici altă dată, când o întâlneam uneori, nu prea vădea că ştie pe ce lume se află. Tocmai această ignoranţă, aş putea să-i spun şi inocenţă niţel aiurită, adăugată la voioşia firii ei ca de volatilă lejeră, la ochii mari albaştri şi la tenul de saxonă trandafirie, foarte discret pistruiat, îi atrăsese întotdeauna simpatia tuturor, bărbaţi şi femei deopotrivă. Mama mea, al cărei naturel – cum ar fi spus bătrânii ardeleni – era oarecum la antipozi, o îndrăgise demult. Ea, femeia de o moralitate riguroasă, credincioasă soţului ca şi Domnului, o apărase fanatic pe buna ei prietenă, Olga, pe vremuri, atunci când aflase (mai întâi chiar de la ea apoi de la toate cunoştinţele ei) că « se ţine » cu Hodor, celibatarul râvnit de multe prin urbe. Ciulisem urechile mele curioase de mic copil atunci când se şuşotea în jurul meu despre teribilul scandal din lumea bună clujeană. Un grup de doamne, la curent cu această legătură, ca întreg târgul cu excepţia soţului, se decisese să apere morala batjocorită. Înverşunate, cucoanele au aşteptat-o pe prietena lor, Olga, să iasă din casa în care ştiau că îşi întâlneşte deobicei amantul. Când au zărit-o apărând, au lăsat-o să treacă printre ele, puse pe două rânduri şi mai ales puse pe huiduială în cor. Dar se pare că draga de ea le-a dezarmat arţagul. Căci oprindu-se în mijlocul lor, amărâtă dar nu prea, jignită dar nu foarte, foarte, ovalul inocent al feţei şi ochii lucind albaştri poate uşor înlăcrămaţi şi-au făcut efectul domolind pasiunea vindicativă a moralizatoarelor. Aceasta mai ales atunci când la întrebarea lor pusă pe mai multe voci : « Cum se poate, Olga, să-l înşeli pe Şimi, un bărbat atât de bun ?! », ea le-a răspuns tuturor şi fiecăreia în parte : « Da, e bun, dar ai trăit cu el ? ». La care nici una nu putea spune da, căci nici uneia nu i-ar fi trebuit nici ca soţ, nici ca amant, rotofeiul, jovialul, bravul Şimi.
Ecoul bârfelor veştejite îmi suna în urechi, în timp ce o priveam pe tanti Olga plângându-şi fiul, aşa cum probabil nu-şi plânsese soţul, atunci când, cu ani în urmă, murise. Hodor era tot alături de ea, celibatar statornic dar nu de prea mare sprijin. O vedeam, cu pielea obrajilor altădată întinsă, aproape transparentă în subţirimea ei trandafirie, acum cenuşie, străbătută de nenumărate riduri subţiri. Numai ochii mari albaştri păstrau vechiul luciu, scăldat de astă dată în lacrimi. În timp ce ne străduiam să o consolăm, să o îmbărbătăm, o frază a ei m-a izbit. Ne povestea că a încercat să vorbească cu o cunoştinţă a lor, un avocat, dar că a aflat de la soţia aceluia sau poate era mama, în orice caz o voce de femeie la telefon i-a spus că avocatul Chitta a fost arestat. « Chitta ? – am exclamat eu surprins. A fost avocatul meu ! ». Da, Olga ştia aceasta, chiar Romi îi povestise, după ce asistase la procesul meu. Tocmai de aceea voiseră să se sfătuiască cu el. Eram foarte tulburaţi, împreună cu toţi ai mei, de vestea aceasta. Nu făceam, de fapt, o legătură între cele două arestări, aceea a prietenului meu Bimbo, şi aceea a avocatului meu. Nici mama lui Romi nu făcea o asemenea legătură. Abia mai târziu când aveam să-i vedem împreună în boxa acuzaţilor, urma să ne dăm seama că făceau parte din acelaşi « lot ».
Mi se lămureau acum unele fapte enigmatice din ultimele zile. Înţelegeam de ce nu mai apăruse avocatul meu după încheierea procesului. De ce fusese auxiliarul său, un « confrate » – cum se prezentase el – care îmi comunicase sentinţa. Acesta nu-mi vorbise câtuşi de puţin despre soarta lui Chitta, pe care nu putea să o ignore. Dar teroarea securistă îl împiedeca să facă cea mai măruntă aluzie la un fapt care, sunt convins, îl îngrozea şi pe el, mai ales dacă era prieten cu arestatul. Acest înlocuitor al lui Chitta nu se mai ocupase de cazul meu, ştia doar că voi fi eliberat, îi anunţase pe ai mei, iar apoi nu se mai interesase să afle când, cum se va petrece eliberarea. De aceea, fusesem surprins de ieşirea precipitată, ca şi familia de apariţia mea pe neaşteptate. Tatăl meu era şi el foarte tulburat de arestarea avocatului. Stătuse mai mult de vorbă cu el, atunci când îl angajase pentru apărarea mea. Nu-l cunoştea pe mai tânărul său confrate, dar îi fusese recomandat de unii ca un apărător foarte curajos, foarte eficace în unele procese politice. Erau tot mai rari avocaţii care primeau asemenea cauze, teama de autorităţile comuniste îi paraliza pe cei mai mulţi. Aflase că Iulian Chitta fusese primul prefect al Maramureşului după eliberare, în 1945, că în această calitate se dovedise foarte ferm luptând împotriva unor elemente ale minorităţii rutene, care sprijinite şi probabil aţâţate de delegatul sovietic al Comisiei Aliate de Control reclamau alipirea Maramureşului la Ucraina subcarpatică. Toate acestea atârnau probabil greu în acuzaţiile care au dus acum la arestarea sa. Tatăl meu nu ne vorbise despre ceea ce aflase în legătură cu avocatul meu decât după plecarea Olgăi, căci nu voise să o alarmeze cu privire la gravitatea învinuirilor ce i se puteau aduce fiului ei, în cazul în care acesta ar fi asociat, cine ştie pentru ce motive, cu Chitta. Dar în zadar o menajaseră, o mângâiaseră pe mama îndurerată a amicului meu. Aceasta plecase purtând aceiaşi povară ca la venire. O petrecusem împreună cu ai mei până la poartă şi am urmărit-o cum coboară încet strada slab luminată, la braţul bătrânului ei prieten, străduindu-se amândoi să nu alunece, să nu cadă.
Mi-era milă de tanti Olga, cum îmi era milă de ai mei. Vedeam acum, pipăiam aş putea spune chinul celor « de afară » la gândul celor dragi închişi. Şi înţelegeam pentru întâia oară, ceea ce avea să devină o certitudine trăită din plin: inumanitatea lumii comuniste nu rezidă doar în condamnarea, în închiderea, în torturarea atâtor nevinovaţi. Chinul celor « de afară », al familiilor, de a nu şti nimic despre aparţinătorii lor întemniţaţi este cel puţin tot atât de inuman ca şi chinul întemniţaţilor. Soţiile, părinţii, fraţii, toţi cei rămaşi « afară », în aşa zisa libertate, sunt şi ei închişi în chiar această chinuitoare neştiinţă a lor. Întreţinând secretul total în legătură cu cei din închisori, cei ce ne închideau ştiau bine ce fac. A nu mai şti nimic despre cineva drag e a jeli ca după un mort, fără să ai măcar consolarea doliului.
Nu mai ningea, deasupra noastră cerul era jos, întunecat. Ne întorceam tăcuţi în casă.
(Fragment)
