In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Memorii. Amintiri
NOTE DINLĂUNTRU - G. PIENESCU MEMORIA PAMFLETARULUI
21 mai 1967.
Către seară, îl însoţesc pe Tudor Arghezi spre Casa Monteoru, sediul Uniunii Scriitorilor, de pe Calea Victoriei, unde va fi omagiat cu prilejul celei de-a 87-a aniversări.
În pragul Casei, după un scurt salut sobru – poetul este în doliu după decesul soţiei sale, Paraschiva, la 20 iulie 1966, Zaharia Stancu, preşedintele activ al Uniunii, îl conduce în hol, unde se aşază amândoi pe canapeaua ovoidală de subt candelabru. Scriitorii prezenţi, puţini, majoritatea bucureşteni, cu vârsta până-n 50 de ani, par foarte rezervaţi, şi cei mai acătării îl salută pe poet cu oarecare răceală. Poate că omagierea are un caracter quasi-oficial: dimineaţă, lui Tudor Arghezi i s-a conferit de către “partid” şi “Consiliul de Stat” una dintre cele mai “înalte” distincţii peceriste: titlul de “erou al muncii socialiste din R.S.R.” şi medalia de aur “Secera şi Ciocanul”. Spunându-mi ce distincţii i-au fost acordate, Tudor Arghezi a adăugat: “Le-am consumat cam toate decoraţiile. Dacă mai trăiesc doi-trei ani, ăştia vor trebui să mai inventeze câteva”. (Ghilimelele nu certifică exactitatea cuvintelor, ci exactitatea amintirii lor.)
Zaharia Stancu îi prezintă pe cei mai tineri scriitori dintr-un grup aflat în prejma canapelei, sau îi lasă pe unii să se prezinte ei înşişi. Fiecare dintre ultimii îşi rosteşte tare şi răspicat numele. Asistând de la oarecare distanţă la desfăşurarea acestui episod, ce face parte, poate, din programul omagial, impresia care m-a dominat şi mi-a rămas în memoria afectivă a fost că scriitorii prezentaţi sau care se prezentau ei înşişi preşedintelui de onoare păreau a-l socoti în vizită în România, venit din cine ştie ce străinătate. Murind cei din generaţia lui şi cei din juru-i de odinioară – Gala Galaction, N. D.Cocea, Mihai Ralea, Eugen Lovinescu, G. Călinescu, Al. Rosetti, Tudor Vianu şi ceilalţi mulţi –, Tudor Arghezi rămăsese, aşa cum spunea adeseori, singur. Singur şi stingher într-un timp străin. Moartea Paraschivei i-a agravat singurătatea şi înstrăinarea.
După vreo jumătate de oră petrecută cu salutările mai vîrstnicilor şi cu prezentările tinerilor, protocolul omagierii a continuat în “salonul oglinzilor”, unde pe invitaţi îi aştepta un “bufet rece” şi obişnuita, la aniversări, şampanie.
Scufundat în adâncul unui fotoliu leneş, roşu-cardinal, cu basca lui neagră pe cap, ca întotdeauna, poetul primeşte, cu o cupă de şampanie decorativă în mână, rând pe rând, închinările discrete, mai mult şoptite cu sfiiala unui presentiment a cărui aripă inefabilă cerneşte flash-urile buimace ale celor ce vor să “imortalizeze momentul”. Atmosfera de sensibilitate delicată e tulburată de îngenuncherea robustă şi voit publicitară a lui Eugen Barbu în faţa poetului, de fulgerele bliţurilor şi de penibilul îndemn imperativ adresat fotografilor: “Fotografiaţi-mă! Fotografiaţi-mă! Pentru că este pentru prima şi ultima oară în viaţa mea când îngenunchez înaintea unui scriitor!”
După explozia lui Eugen Barbu, căruia poetul i-a răspuns surâzând neutru, protocolul a continuat în jurul “bufetului rece”. Lângă Tudor Arghezi au rămas, pe un scaun, în dreapta, Zaharia Stancu, şi pe alt scaun, în stânga, “însoţitorul” subsemnat. Poetul, ţinându-şi mâinile pe braţele fotoliului, la un moment dat Zaharia Stancu, poate încălzit de amintirile unei vieţi de breslaş al peniţei, trăită, în parte, paralel cu viaţa poetului, a început să-i mângâie mâna de lângă el. Gestul lui Zaharia Stancu, tandru, m-a surprins. Şi urmărindu-l pe Tudor Arghezi – ştiam eu de ce –, l-am văzut uitându-se la mâna lui mângâiată de dreapta lui Stancu, apoi, ridicând privirea, l-a întrebat cu o nuanţă sarcastică în glas:
– De ce-mi mângâi, domnule Zaharia Stancule, tocmai mâna cu care scriu?
Pretextul întrebării avea 29 de ani: un “spin de hârtie”* tipărit în 1938!... Memoria pamfletarului era vie.
Zaharia Stancu a răspuns la întrebare surâzând cu blândeţe, iar Tudor Arghezi şi-a lăsat „mâna care scria” pe braţul fotoliului, nemişcată sub mângâierea dreptei lui Zaharia Stancu. Amândoi trăiau, sub povara vârstelor, metafora unei împăcări.
În maşina care ne ducea, peste puţin timp, pe amândoi, spre locuinţa lui de pe strada arhitect Grigore Cerchez, nr. 16, mi-a spus:
– Te rog să nu incluzi în semne cu creionul spinul acela...
Şi nu l-am inclus, făcând precum i-a fost voia şi ca să fie încă odată adevărate cuvintele lui, scrise în 1967: „Procurorul conştiinţei mai ştie şi să uite şi să ierte.”
Pentru că „spinul de hârtie” destinat lui Zaharia Stancu nu a fost inclus în ediţia Scrieri şi pentru că e greu de găsit de cititorii acestei amintiri, încerc să-l concentrez în câteva rânduri. Sarcasmul din întrebarea lui Tudor Arghezi face aluzie la pamfletul Un neghiob, publicat de poet în revista sa, Bilete de papagal (vol. IV, 29 iunie 1938, p. 618-620), replică la violentele articole antiargheziene, multe dintre ele semnate de Miron Radu Paraschivescu, apărute în revista Azi, condusă de Zaharia Stancu. Dar nu numai, ci şi la o „stupefiantă” rugăminte pe care i-o adresase directorul revistei. Citez un fragment substanţial din pamflet: „Într-un moment desigur greu, m-am pomenit acum câţiva ani cu silueta lui ş-a tânărului Zaharia Stancuţ, pîn-atunci simpatică, acasă. Credea că mă am bine cu Siguranţa Generală şi ar fi bănuit poate că fac parte şi din ştatele ei, că m-a rugat, cu o linişte temperamentală impresionantă, să intervin să capete un post de «agent acoperit». Am rămas stupefiat, dar am fost şi mai stupefiat atunci când, întrebându-l: „Ai putea, Zaharia Stancule, să mănânci din pâinea asta?”, întrebarea mea nu l-a turburat. Cred că a fost plasat acolo unde-i dorea conştiinţa de un deputat literat.
Regret că sînt adus să fiu nemilos – ceea ce nu-i în firea mea, dar nu pot, cu preţul carităţii şi al milostivei uitări, să ajut la clasificarea într-o nouă ediţie de scrutători şi sentenţioşi, a unui tânăr destinat să caute manuscrisele colegilor în coşul redacţiei, prezentându-le la raport, să tragă la uşi cu urechea şi să comunice mai departe, dintr-un loc de odăiaş.”
* Spini de hârtie este titlul unui grupaj de pamflete şi de polemici de condei incluse în ciclul articolelor intitulat Semne cu creionul din ediţia Tudor Arghezi, Scrieri (vol. 23-26).
