In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Eseuri
DON QUIJOTE CITIND - IOAN BUDUCA Nicolae Manolescu a ales să-şi sărbătorească aniversarea a şaptezeci de ani de la naştere publicîndu-şi memoriile. A ieşit un volum intitulat Viaţă şi cărţi. Amintirile unui cititor de cursă lungă, editat la Paralela 45. Avem de a face, într-adevăr, cu genul memorialistic? Nu prea. Avem, în acest volum, prea puţină viaţă. Nici Nicolae Manolescu nu consimte să devină introspectiv, nici “personajele” amintirilor sale nu sînt văzute cu ochiul unui prozator. Nicolae Manolescu nu are viaţă personală aici, în amintirile sale. Conştientizează acest fapt şi îl comentează. În fond, adevărata sa viaţă personală a stat sub semnul întîlnirii cu lecturile şi cu personajele din cărţi. Oricît de introspectiv ar vrea să devină, dacă ar alege, de pildă, să-şi rememoreze iubirile, şi dominanta acestei introspecţii ar fi livrescă şi profesională cîtă vreme Manolescu recunoaşte că se înţelege mai puţin clar pe sine decît reuşeşte să înţeleagă un personaj. Dovada vine chiar în locul în care mărturiseşte că n-ar putea scrie o carte ca Scrisori către fiul meu, în care Gabriel Liiceanu frizează uneori exhibiţionismul monden.
N-ar putea, zice, fiindcă nu poate fi sigur că se cunoaşte bine pe sine. Imediat, apoi, constată că, iată, nici aceste memorii n-au ieşit atît de politice pe cît riscau să iasă, ştiindu-se autorul pe sine ca o fire poate mult prea înclinată spre faţa politică a lucrurilor.
Se înşală. Partea a II-a a volumului este eminamente politică. Tot ce-şi aminteşte din vremea debutului pînă în prezent apare ca fiind filtrat prin culorile politicului. E normal. Manolescu a trăit conştientizînd mereu rolul acestui filtru de culoare în viaţa românească şi acest rol a fost şi rămîne anormal de important. E normal să fi fost influenţat de această anormalitate şi e normal ca ea să apară ca dominanta de culoare a vîrstelor sale pe deplin conştiente de conjuncturi. Dar e destul de ciudat să-l vezi pe autorul acestor memorii de cititor înşelîndu-se că partea a II-a a volumului n-ar fi atît de politică pe cît s-a temut că ar putea fi. Este. Intitulată Scrisul şi cititul, această parte nu face imaginea în oglindă a părţii intîi, intitulată Cititul şi scrisul. Ar fi putut să se cheme Scrisul, cititul, politica.
Nicolae Manolescu a fost şeful departamentului de politică literară din viaţa culturală românească vreme de cel puţin două decenii, înainte de 1989, şi în vremea aceea politica literară era ea însăşi un departament important al politicii naţionale, iar, în ultimele două decenii, Nicolae Manolescu a fost şi lider politic important, şi comentator de mîna întîi al situaţiilor politice (ceea ce, în Viaţă şi cărţi, redevine cu brio, de această dată în formula unor comentarii de istorie a vieţii politice recente).
Dar noutatea cea mai importantă a cărţii este dată de faptele criticului literar, care reuşeşte să se dezbrace de hainele profesionistului spre a se prezenta ca personaj al propriilor sale lecturi, mai exact (iată adevărata noutate!), în pielea goală a sufletului său de cititor. Etajarea lecturilor, cele din perioada inocenţei preprofesionale fiind reconstituite psiho-arheologic, dacă se poate spune aşa, şi analiza acestei etajări inocenţă-profesionalizare face ca multe pagini din aceste memorii să fie cu adevărat psiho-epice. Nu avem instrospecţia trăirilor personale, dar avem, iată, o introspecţie a trăirilor de lectură cum n-a mai scris nimeni la noi. Nici măcar Matei Călinescu, cel care a introdus teoremele relecturii, dar care n-a intuit că, dincolo de teoremele de critică literară şi de exemplificarea lor, se ridică un munte chiar din platitudinea teoretică: este relieful romanesc al sufletului care citeşte, reciteşte şi devine (sau poate deveni) un personaj de hîrtie chiar în interiorul vieţii. Nu numai un profesionist, ci şi un personaj al lecturii.
Acesta pare a fi talentul de prozator al lui Nicolae Manolescu: capacitatea psiho-arheologică de a vedea vîrstele şi sufletul personajului care citeşte. Profesionistul care analizează cărţi dispare în fundalul acestui suflet care, acum, nu povesteşte o istorie a formării intelectuale, ci istoria personajului care a ajuns el însuşi să fie.
În fond, în Viaţă şi cărţi, avem o versiune nouă a donquijotismului, povestită de Don Quijote însuşi, după ce s-a întors la viaţa reală şi după ce a descoperit că din toată realitatea vieţii nu i-au rămas decît lecturile.
Dacă ar trebui să o prindă în Istoria critică…, autorul acestei cărţi ar fi în mare defect de modestie, fiindcă ar trebui să scrie: „Viaţă şi cărţi“ este cea mai bună carte din literatura noastră despre un tip de personaj cu nimic mai puţin reprezentativ decît Ion al lui Rebreanu: cititorul de cărţi”.
