In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Eseuri
MISTERELE BUCUREŞTILOR, EPISOADE INTERBELICE - LIVIU BORDAş DispariŢiile din casa Zerlendi (I)
Lui Mac Ricketts, care mi-a deschis noi porţi spre misterele manuscriselor lui Eliade.
Secretul doctorului Honigberger
În anul 1911, un fost comisar de poliţie din Bucureşti relata, într-un capitol al memoriilor sale, cazul furtului de la familia Zerlendi, care fusese celebru în epocă.1 În cele ce urmează ne vom ocupa de alte dispariţii din casa de pe strada S., al căror mister a rămas nedezlegat până în ziua de azi.
Povestea lor a fost transpusă de Mircea Eliade, la sfârşitul anului 19392, în binecunoscuta nuvelă care atribuie doctorului braşovean Johann Martin Honigberger preocupări ocultiste şi un emul yoghin în Bucureşti. Prima versiune a apărut, cu titlul Tărâmul nevăzut, în numerele din martie şi aprilie 1940 ale Revistei Fundaţiilor Regale. La 19 aprilie Eliade pleacă spre Londra pentru a-şi ocupa postul la Legaţia României. Nu înainte însă de a preda editurii Socec volumul Secretul doctorului Honigberger, cuprinzând versiunea lărgită a nuvelei, alături de o altă povestire fantastică scrisă la începutul acelui an, Nopţi la Serampore.3 Judecând după primele recenzii, cartea a ieşit pe piaţă la începutul lunii iulie.
Până de curând, receptarea critică şi exegeza Secretului doctorului Honigberger au avut în vedere doar textul din acest volum. Chiar şi existenţa unei prime versiuni, diferită de cea definitivă, a rămas fără consecinţe. Ce să mai spunem despre confruntarea cu manuscrisul, lux pe care şi-l permit doar redactorii ediţiilor critice. Iar ediţia critică a operei literare eliadeşti s-a împotmolit la începutul ei. Încă nu s-a găsit nimeni vrednic să reia munca primului editor, secerat înainte de a reuşi să publice cel de-al treilea volum al ei, care, în aceste circumstanţe, a şi dispărut.
Manuscrisul nuvelei a fost descoperit de Mircea Handoca, pe la mijlocul anilor ’70, într-un anticariat din Bucureşti.4 Curios să-l confrunt cu versiunile tipărite, i-am scris posesorului. Am aflat însă că şi acesta dispăruse: el ar fi fost reţinut la frontiera României, în 1985, când Handoca s-a dus la Paris să-l întâlnească pe Eliade, iar la întoarcere nu a mai reuşit să-l recupereze. Dacă aşa stau lucrurile, e foarte probabil ca povestea lui Honigberger şi a lui Zerlendi să fi sfârşit prin a spori corola de secrete din arhivele Securităţii.
O prefaţă inedită
Cu câţiva ani în urmă, cercetând mai cu atenţie manuscrisele lui Eliade de la Biblioteca Academiei Române, am descoperit cu surpriză că ultima pagină din ms. rom. 5962 (f. 134) – în care fuseseră legate jurnalele sale din perioada 1921-1923 – conţinea începutul unei prefeţe pentru volumul Secretul doctorului Honigberger. Textul e scris foarte citeţ, cu numai două ştersături, şi nu poartă nici un titlu:
"După ce am tipărit povestea doctorului Zerlendi în două numere consecutive din Revista Fundaţiilor Regale, o seamă de prieteni m-au întrebat dacă n-am cunoscut asemenea întâmplări ciudate în cei trei ani petrecuţi în India. Am mărturisit, cred, şi cu alt prilej, că anumite motive
m-au împiedicat, vreme îndelungată, să vorbesc despre întâmplările stranii din viaţa mea, mai ales în legătură cu India. În afară de aceasta, mi se părea impudic să repet şi eu – ca atâţia alţi europeni întorşi din Orient – locurile comune ale literaturii de călătorii asupra miracolului oriental. Am preferat aşadar, să povestesc unele întâmplări de tinereţe şi să public o serie de lucrări tehnice în legătură cu filozofia şi mistica indiană, îndestul de aride ca să ridice între mine şi eventualii amatori de revelaţii senzaţionale un meterez cu neputinţă de trecut.
Datorită unor împrejurări asupra cărora sunt nevoit să păstrez încă tăcere, m-am hotărât acum să povestesc câteva asemenea întâmplări, în aparenţă neînţelese, la care oarecum fără voia mea am luat şi eu parte. Trebuie să adaog, însă, că voi spune atâta cât socotesc eu că pot spune, şi că nu sunt dispus, sub nici un motiv, să dau lămuriri suplimentare, aşa cum mi s-au cerut din mai multe părţi, în legătură cu dispariţia doctorului Zerlendi."
Trei asteriscuri în josul paginii arată că cele două paragrafe reprezentau doar o primă secţiune a prefeţei. Nu ştim dacă a fost continuată, după cum nu cunoaştem nici motivul pentru care Eliade a renunţat la publicarea ei. Putem doar bănui că, în graba plecării, nu a mai avut timp să o încheie.
În momentul în care punea pe hârtie acest început de prefaţă, ultima parte a Tărâmului nevăzut abia ieşise de sub tipar. E interesant de ştiut că deja i se cereau, din mai multe părţi, lămuriri suplimentare asupra dispariţiei doctorului Zerlendi. Precum înainte vreme, când refuzase să devină un autor pentru amatorii de revelaţii senzaţionale sau pentru clienţii "miracolului oriental", Eliade anunţă răspicat că nu vrea să spună mai mult decât consideră că poate spune. Venind într-un context meta-literar, această afirmaţie îl îndeamnă pe cititor să o primească nu ca pe o tehnică de prelungire a misterului, ci ca pe un fapt biografic. Eliade ştia însă că tipul de scriitură pe care îl practica în mod explicit, amestecând autobiograficul cu fantezia, va întreţine nesiguranţa cititorului, care nu va ştii dacă autorul nu poate sau nu vrea să spună mai mult. El e lăsat în continuare în cercul vicios al misterului artificial, precum în versurile din Shambhala lui Doru Stănculescu: "Cât aş vrea, de-aş putea să vreau. Ce-aş putea să vreau, de-aş putea."
Aceeaşi întrebare se poate adresa "împrejurărilor" care l-au determinat să scrie cele două nuvele, asupra cărora pretindea că se simte încă obligat să păstreze tăcerea. Adverbul de mod (de durată), a devenit însă unul de timp (de eternitate), căci tăcerea a fost păstrată pentru totdeauna.
O nouă nuvelă
Totuşi, intenţia de a scrie o prefaţă arată că Eliade ţinea să revină asupra misterelor pe care le crease. Acelaşi lucru îl indică proiectul de a adăuga o a treia nuvelă cu ocazia unei viitoare reeditării a volumului, aşa cum îi comunica lui Alexandru Rosetti, la numai o lună de la apariţia acestuia.5 Proiectul unei noi nuvele nu îşi găseşte confirmarea în altă parte, dar motivul este mai degrabă sărăcia surselor biografice din acea perioadă: în Anglia Eliade a întrerupt jurnalul6, iar din corespondenţa londoneză au fost publicate doar şapte scrisori. Pe de altă parte, Al. Rosetti – director al Editurii Fundaţiilor Regale pentru Literatură şi Artă – devenise un fel de protector politic şi patron cultural al său, după ieşirea din lagărul de la Miercurea Ciuc. El i-a asigurat reîntoarcerea la Revista Fundaţiilor Regale şi tot el l-a ajutat să obţină postul de la Londra. Aşadar, afirmaţiile din scrisorile adresate lui se cuvin luate cu toată greutatea pe care le-o acordă Eliade.
Socec nu a mai fost însă interesat să reediteze volumul. În ianuarie 1944 i-l cere Petre Georgescu-Delafras, patronul editurii Cugetarea, dar intenţia acestuia de a-l publica în acel an nu s-a materializat.7 Eliade reia ideea în vara anului 1946. Motivul principal fiind jena financiară în care se afla, el îşi propune doar o retipărire rapidă a primei ediţii.8 Proiectul a eşuat din nou, de această dată din cauze politice uşor de bănuit.
O traducere încă necunoscută
Nici publicarea primei versiuni franceze a cărţii, întreprinsă peste puţin timp, nu s-a concretizat. Ea se datora lui Jacques Soucasse, unul dintre primii traducători folosiţi de Eliade în Franţa, personaj cu deschideri metapsihice, care i se părea atât de interesant încât vroia să-l folosească în nuvelele sale.9 Jurnalul inedit oferă detalii necunoscute asupra demersurilor legate de această primă tălmăcire.
De această dată contextul este cel al eforturilor lui Eliade de a se afirma în Franţa. Ispitit de a scrie literatură, la 22 iulie 1946 îşi notează în jurnal că numai dorinţa de a fi descoperit de Sorbona îl împiedică deocamdată să-şi publice în franceză vechile romane. La 28 iulie se hotărăşte totuşi să dea spre traducere un volum de nuvele fantastice alcătuit din Secretul doctorului Honigberger (se înţelege, cartea de la Socec) şi alte câteva, publicate sau inedite. Această din urmă precizare e stranie, căci Eliade nu publicase între timp nici o nuvelă. Probabil se gândea la Şarpele, care apăruse cu falsul subtitlu "roman". Dintre bucăţile inedite, menţionează Un om mare şi o povestire fără titlu, amândouă scrise în 1945.
Nu mai aflăm nimic despre proiectatul volum până la 30 ianuarie 1947, când Eliade citeşte emoţionat versiunea franceză a nuvelei Secretul doctorului Honigberger: "Nu ştiu în ce măsură este o traducere frumoasă; dar e exactă, şi citind-o, simţeam cum mă interesează, cum mă pasionează, chiar. Greu de crezut că o asemenea carte va trece neobservată în Franţa – şi mai apoi, în lume. Aş avea prea mult nenoroc..."
Pentru publicarea volumului Eliade recurge la ajutorul lui Louis Pauwels, căruia îi trimite spre lectură traducerea lui Soucasse. Spera să fie acceptată de editura Seuil, unde Pauwels tocmai debutase cu romanul Saint quelqu'un (1946). Îl cunoscuse chiar prin lectura acestei cărţi, la 10 octombrie 1946, care l-a impresionat prin subiectul ei "metapsihic". Eliade observă că autorul citise cărţi despre yoga şi tantrism, dar nu a înţeles ideile, tehnicile şi spiritul yogăi tantrice. De la Philippe Lavastine aflase că acesta lucra la un nou volum, Adieu, Occident!, după care intenţionează să părăsească totul şi să se stabilească în India. Probabil prin intermediul celui din urmă îl va şi întâlni pe mai tânărul confrate francez. La 22 noiembrie îşi notează în grabă despre grupul de la revista literară Franchise – Pauwels, Lavastine Jean Silvert şi alţii –, care se reunea serile la cafeneaua-librărie L’Arc-en-Ciel. Ar fi vrut să consemneze în detaliu aceste întâlniri, dar este strivit de muncă, vizite, obligaţii.
Într-o însemnare din 5 decembrie Eliade observă că începe să se bucure de trecere pe lângă mai multe edituri pariziene. Îl amuză mai ales faptul că autori francezi, precum Dumezil, fac apel la el pentru a fi publicaţi. Chiar în acea zi îi propusese lui Pauwels, pentru Éditions du Seuil, cartea lui Cioran (e vorba de viitoarea Précis de décomposition, care pe atunci se numea Exercices négatifs), iar acesta a acceptat-o imediat. Entuziasmul lui Eliade era însă prematur. Peste patru luni Cioran îşi predă cartea la Gallimard, unde va apărea la sfârşitul anului 1949. Un destin asemănător a avut şi Secretul doctorului Honigberger.
După o lună de la trimiterea manuscrisului, la 1 martie 1947, Eliade primeşte răspunsul lui Pauwels. El se declară pasionat de povestea lui Zerlendi şi crede că ar putea atrage un public larg, însă e nemulţumit de calitatea traducerii, pe care o bănuieşte a fi inferioară originalului. De asemenea, îi mărturiseşte autorului că nu înţelege prea bine finalul nuvelei.
Aceasta e singura însemnare despre Pauwels selectată de Eliade în jurnalul publicat.10 Nu însă integral. Ultima ei parte dezvăluie sensul nebulosului final al Secretului doctorului Honigberger: "Am remarcat că foarte multă lume este tulburată sau chiar nesatisfăcută de sfârşit. Sensul mi se pare, totuşi, destul de clar: toate se petrec ca şi cum dr. Zerlendi ar fi intervenit prin mijloacele lui oculte ca să nimicească orice urmă de autentificare eventuală din partea autorului. D-na Zerlendi şi ceilalţi se comportă ca nişte automate, urmând poruncile lui Zerlendi." Mărturisirea, atât de inechivocă, înlătură orice îndoială hermeneutică. Dar, faptul că Eliade a preferat să o elimine în 1973, când publică Fragments d’un journal, îşi are şi el partea lui de revelaţie: creatorul de fantastic nu vroia să strivească misterele, cu atât mai puţin cele obţinute prin ambiguitate narativă. Se va răzgândi însă, peste câţiva ani, cu ocazia convorbirilor cu Claude-Henri Rocquet, căruia îi împărtăşeşte aceeaşi viziune asupra finalului.11
A doua zi îi trimite lui Pauwels o lungă scrisoare cu explicaţii despre sfârşitul nuvelei. În mod vădit, Eliade e nerăbdător să-şi vadă cartea acceptată şi publicată, dar răspunsul confratelui său francez se lasă aşteptat. La 6 aprilie se plânge în jurnal că i-a trimis trei scrisori, o telegramă şi traducerea franceză a nuvelei Nopţi la Serampore fără să primească nici cea mai simplă confirmare. Aşteptarea devine aproape dramatică: simte că a pierdut două luni, timp în care alţi editori îi cer cărţi pe care le-ar putea tipări până la toamnă.
E cazul editurii Nagel, unde, la 8 aprilie, împreună cu Mariana Şora, îl întâlneşte pe directorul literar FranÎois Erval (un vechi emigrant ungur, care va conduce mai apoi colecţia Idées la Gallimard). Acesta ar fi vrut să obţină exclusivitatea pentru întreaga sa operă literară. Mariana Şora propune să înceapă cu Maitreyi, dar Eliade ezită.
Secretul doctorului Honigberger se dovedeşte a face parte dintr-o strategie de afirmare în lumea culturală franceză. Mai precis, Eliade vrea să profite de voga postbelică a yogăi şi a Orientului pentru a-şi promova cărţile pe care le preţuieşte cel mai mult. Crede, aşadar, că se va impune repede dacă Techniques du Yoga, care trebuia să apară la Gallimard, va fi urmată imediat de Secretul doctorului Honigberger şi Şarpele (sau, eventual, de Maitreyi). Cu o singură condiţie: să fie bine traduse şi să apară la o editură mare. E convins că aceste două cărţi îl vor face suficient de bine cunoscut pentru a-şi putea plasa restul producţiei la orice editură ar dori. Eliade calculează: Nagel e o firmă mediocră. Gallimard e un început excelent, dar se mişcă încet şi, în plus, e deja pe cale să angajeze Tratatul de istorie a religiilor. Prin urmare, rămâne la opţiunea iniţială pentru Seuil.
La 30 mai, aflând de la Gallimard că Tratatul nu va putea apare mai devreme de sfârşitul anului 1948, observă cu resemnare că aceasta amână cu cel puţin un an lansarea sa ca scriitor. Spera totuşi ca, între timp, să-şi găsească traducătorul ideal şi să scrie romanul cu care merită să-şi încerce norocul în Franţa.
Traducerea lui Soucasse nu a mai apărut nici la Seuil, nici în altă parte. Jurnalul nu dă detalii despre finalul acestei afaceri. Aflăm doar că, la 18 septembrie, Eliade şi-a dat întâlnire cu Pauwels în redacţia revistei Combat, dar nu ştim dacă era în legătură cu volumul pentru Seuil. Doar publicarea corespondenţei celor doi va putea aduce mai multă lumină.
Fără a se demobiliza, Eliade apelează la alţi prieteni literari pentru a plasa volumul la o editură. Georges Bataille îi dă speranţe, deşi – ocupat şi bolnav – nu reuşeşte să-l citească (4 martie 1948). Aimé Patri îl citeşte, dar găseşte traducerea oribilă, în contrast cu cele două nuvele care i se par excelente (26 iunie 1948). Exasperat, Eliade îşi notează în jurnal că, într-adevăr, îl urmăreşte nenorocul.
Până la urmă, traducerile franceze din literatura lui au debutat cu Maitreyi (Gallimard, 1950). Secretul doctorului Honigberger a apărut abia în 1956, la editura Stock, într-o nouă versiune semnată de profesorul Albert-Marie Schmidt.12 Specialist al Reformei şi al literaturii franceze din perioada Renaşterii, dar şi cunoscător al ocultismului, acesta nu era însă familiar cu limba română. A tradus aşadar, după ediţia germană a lui Günther Spaltmann, publicată cu trei ani mai devreme la München. Aici concepţia volumului suferise o răsturnare: piesa de rezistenţă nu mai era Secretul…, ci Nopţi la Serampore, care a dobândit primordialitate şi în titlu. Aceeaşi structură va fi păstrată de ediţiile engleză (1970) şi spaniolă (1981). Abia din 1983 noile traduceri vor restabili ordinea şi titlul iniţiale.
S-ar putea presupune că inversarea ordinii respecta cronologia internă a nuvelelor. Credem însă că motivul a fost altul, căci stricta cronologie încalcă succesiunea ideatică. E mai probabil ca nedumeririle şi obiecţiile aduse finalului Secretului doctorului Honigberger să fi diminuat încrederea autorului în realizarea literară a nuvelei. E vorba de obiecţii primite direct de la cititori, precum Louis Pauwels, căci Eliade nu cunoştea niciuna dintre recenziile volumului.13 Din păcate, nici corespondenţa cu Günther Spaltmann nu este deocamdată accesibilă, pentru a valida sau infirma presupunerea noastră.
Un alt fapt, însă, poate cel mai interesant din întreaga posteritate a Secretului doctorului Honigberger, vine să susţină această ipoteză.
Un epilog inedit
Scrisoarea lui Pauwels a declanşat un adevărat "blitz literar", reactualizând intenţia lui Eliade din 1940 de a adăuga o a treia nuvelă ciclului fantastic indian. Iată ce îşi nota în jurnal la 2 martie: "Răspunzându-i lui Pauwels într-o lungă scrisoare, în care îi dădeam explicaţii necesare sfârşitului Secretului doctorului Honigberger, mă trezesc deodată imaginând o nouă nuvelă, care să plece exact de la nelămuriri lăsate de sfârşitul primei povestiri, care explică aceste nelămuririle şi deschide altele. Şi mă apuc pe la ceasurile 6 de scris, iar până la ora 1 noaptea (scăzând timpul pierdut cu masa la hotelul Gizei) scriu 10 pagini mici. Cred că e un bun început de povestire, dar nu ştiu nici cum o voi continua, nici cum o voi sfârşi. Simt doar nevoia de a o scrie (în loc de a adăoga câteva pagini la Secretul…)."
Deşi menirea nuvelei era de a explica nelămuririle din Secretul doctorului Honigberger, această operaţie trebuia să deschidă altele noi. Misterul nu se cuvenea distrus, ci numai transferat sau convertit.
A doua zi, muncind opt ore, a mai scris 17 pagini. Ca de obicei, Eliade îşi explorează propria fantezie pe măsură ce scrie: "Am descoperit câteva lucruri noi, dar nu ştiu încă ce se va întâmpla şi cum se va sfârşi." La 4 martie, lucrând până după miezul nopţii, scrie ultimele opt pagini din nuvelă, căreia îi găsise şi un titlu: Post scriptum. O reflecţie finală îl arată însă îndoindu-se de rezultat: "Nu îmi dau încă seama de valoarea ei."
Eliade pare mulţumit de a-şi fi terminat noua nuvelă în numai trei zile. Transcrierea ei va dura însă alte patru, până la 8 martie. Această operaţie nu era pentru el o simplă trecere "pe curat", ci o nouă redactare, implicând revizuiri şi, adesea, rescrierea unor întregi pasaje. Celelalte însemnări zilnice încadrează opera între evenimente biografice semnificative. Imediat după terminarea ei primeşte invitaţia lui Joachim Wach de a ţine o serie de prelegeri la Universitatea din Chicago. Transcrierea e finalizată cu o zi înaintea împlinirii simbolicei vârste de 40 de ani (Eliade credea că se născuse la 9 martie).
Despre existenţa nuvelei au ştiut doar foarte puţini: cei care au aflat direct de la autor sau aceia care, după moartea lui, au avut acces la jurnalul inedit. Printre primii cititori se numără şi esoteristul Mihail Vâlsan, după circa un an de la redactarea ei. Acesta îl caută la 7 februarie 1948 pentru a-l iscodi în ce măsură Secretul doctorului Honigberger se bazează pe un manuscris "autentic". Eliade îi dă să citească Post scriptum-ul, rezervându-şi confesiunea pentru mai târziu.
Manuscrisul Post scriptum-ului a fost identificat şi fotocopiat de Mac Linscott Ricketts după publicarea inventarului arhivei Eliade de la biblioteca Universităţii din Chicago, în vara anului 2008.14 Îi sunt îndatorat profesorului american pentru generozitatea cu care mi-a pus la dispoziţie copia acestuia, alături de jurnalul parizian al anilor 1945-1948.
Manuscrisul cuprinde 35 de pagini de text, plus alte trei pagini conţinând modificări ale unor fraze sau chiar întregi paragrafe. Scris cu creion negru pe hârtie albastră, cu o caligrafie grăbită, neglijentă, şi cu un foarte mare număr de prescurtări, el se dovedeşte a fi prima redactare a nuvelei, ale cărei trei etape sunt însemnate în jurnal. Versiunea transcrisă nu apare în inventarul arhivei. Deşi acesta e departe de a fi perfect, probabil ea lipseşte cu totul.
E posibil, aşadar, ca noua nuvelă să fi fost predată – chiar în martie 1947 – lui Jacques Soucasse pentru a fi tradusă şi inclusă în volum alături de celelalte două. Putem împinge şi mai departe această ipoteză: în loc de a satisface nedumeririle legate de finalul Secretului doctorului Honigberger, Post scriptum-ul l-a dezamăgit pe Pauwels şi, prin urmare, a anulat şansele publicării cărţii la editura Seuil. Cu siguranţă el l-a dezamăgit pe autor, care a înmormântat manuscrisul, trecându-l sub tăcere atât în Memorii cât şi în Jurnalul publicat.
Scrisoarea lui Pauwels?
Noua nuvelă începe printr-o confesiune – narcisică – despre cititorii care l-au urmărit multă vreme, "aproape zilnic", prin scrisori şi telefoane, cerând lămuriri asupra sfârşitului Secretului doctorului Honigberger. De ce se prefăcuse doamna Zerlendi că nu îl mai cunoaşte? Unde dispăruse acea imensă bibliotecă în care lucrase? Erau doamna Zerlendi şi fiica ei cu adevărat aceleaşi personaje la începutul şi la sfârşitul nuvelei? Nu cumva suferise o halucinaţie? Sau poate avusese halucinaţii la început, când i se părea că lucrează într-o vastă bibliotecă?
Eliade răspundea ocazional la telefon, dând diferite explicaţii de la caz la caz: fie că nu ştie nici el prea bine ce s-a întâmplat, fie că îi e teamă să dezvăluie cheia secretelor, fie că nu se simte dezlegat să o facă, fie că autorul trebuie să-şi silească cititorii să gândească pe cont propriu, fie, în fine, că într-o nuvelă fantastică imaginaţia îşi impune legile ei, autorul având doar obligaţia de a o face veridică, nu de a-i găsi explicaţii raţionaliste.
Într-o zi a primit însă o scrisoare cu adevărat interesantă, de la un necunoscut ce semna cu iniţialele X.Y. Întrucât aceasta ar putea fi calchiată după epistola lui Pauwels, ea merită reprodusă integral:
"Nu mă interesează autenticitatea sau inautenticitatea naraţiunii d-stră. Fiind prin natura mea sceptic, nu m-am mirat şi îmi este perfect indiferent dacă doctorul Zerlendi a existat sau nu, dacă a practicat sau nu yoga, sau dacă a izbutit sau nu să se facă nevăzut şi să ajungă prin stranii mijloace în Shambhala. Dacă d-stră mi-aţi afirma că tot ce aţi scris este adevărat, v-aş crede pe cuvânt, dar interesul meu pentru povestirea d-stră nu ar creşte întru nimic. V-aţi aştepta să-l atragă şi, dimpotrivă, ar dispărea. Nu, nu pot spune astea. Autenticitatea aventurilor lui Zerlendi sau autenticitatea aventurilor
d-stră n-ar putea influenţa asupra plăcerii şi interesului cu care recitesc această povestire. Ceea ce mă interesează este, repet, pur şi simplu modalitatea ei literară. Şi în această privinţă aş vrea să vă fac câteva observaţii."
Următorul paragraf a fost anulat de Eliade: "D-stră sunteţi în acelaşi timp orientalist şi scriitor. Cititorul literaturii d-stră ştie, chiar dacă nu le-a cetit, că aţi scris mai multe lucrări despre yoga şi filosofia indiană. Deci acest cititor neprevenit se simte obligat să creadă tot ce scrieţi despre tehnica yogină în operele d-stră de imaginaţie. Cu alte cuvinte, prestigiul d-stră ştiinţific îi forţează oarecum adeziunea şi la operele de imaginaţie. Dacă eu sau altul ar fi scris Secretul doctorului Honigberger, nimeni nu ar fi fost turburat, pentru că n-am fost în India, n-am învăţat sanskrita şi nu m-am ocupat cu filosofia şi mistica indiană. Mă întreb însă dacă scriitorul din
d-stră are acest drept de a profita de pe urma eforturilor orientalistului. De aceea cred că această parte a literaturii d-stră în care folosiţi experienţa indiană introduce un element echivoc de care probabil n-aţi avea nevoie."
Scrisoarea continuă: "Sfârşitul nuvelei este prea abrupt şi cetitorul nu ştie ce să creadă. Nu pun la îndoială dreptul autorului de a spune ce vrea şi cât vrea. Dar nuvela d-stră e fantastică numai cât priveşte conţinutul ei; ca structură este tot ce poate fi mai realist şi, dacă vreţi, mai logic. D-stră scrieţi despre evenimente şi accidente extraordinare cu aceeaşi luciditate şi acelaşi realism cu care aţi povesti cea mai banală întâmplare.
Limpiditatea asta, însă, vă creează şi anumite obligaţii. Nu mai aveţi dreptul – scriind aşa cum aţi ales să scrieţi aventurile doctorului Honigberger – să lăsaţi pe cititor nedumerit. Eu nu spun că aţi fi obligat
să-i oferiţi cu orice preţ o explicaţie raţionalistă, pe care chiar şi omul de pe stradă ar accepta-o. Dar sunteţi obligat să-i spuneţi ce credeţi d-stră că s-a putut întâmpla. Pe de o parte, pentru că aţi ales acest fel de a scrie: clar, realist, autentic. Pe de altă parte, pentru că sunteţi un scriitor dublat de un orientalist şi, deci, în măsură să explicaţi propriile creaţii de imaginaţie. Dacă nuvela ar fi scrisă de mine sau de altul ca mine, cititorii nelămuriţi ar fi putut considera încă o speranţă: că ar putea să conteze pe d-stră, întrebându-vă ce credeţi despre o asemenea povestire etc. Aţi fost în India şi v-aţi ocupat cu problemele filosofiei şi misticii indiene. Or, scrisă de d-stră şi lăsată fără explicaţii, nuvela prezintă aproape un secret total. Spuneţi-ne măcar ce credeţi d-stră că s-ar fi putut întâmpla. Scrieţi un post-scriptum. Sau mai exact: invitaţi pe indianist să-şi spună părerea asupra creaţiei literare a omonimului său."
Deşi obiecţiile misteriosului X.Y. i se par în bună parte juste, Eliade nu putea da curs sugestiilor sale. O exegeză la o povestire fantastică, de orice natură ar fi fost ea, era ultimul lucru la care se gândea. Îşi impusese de mult timp, ca principiu, să nu confunde rigoarea cercetărilor sale teoretice cu libertatea pe care i-o îngăduiau creaţiile literare. Afirmaţia exprimă un adevăr biografic. A existat totuşi o excepţie, cu câţiva ani mai devreme, când, la cererea editorului său, adăugase o exegeză magică la ciclul romanesc Întoarcerea din rai – Huliganii – Viaţă nouă.
Tulburat totuşi de propunerea cititorului necunoscut, îi scrie pe loc pentru a-l întreba ce crede el că s-ar fi putut întâmpla. În mod straniu, ca în cazul lui Pauwels – deşi acest lucru se va întâmpla puţin mai târziu –, X.Y. nu a răspuns nici la prima, nici la a doua scrisoare. Deşi minoră, circumstanţa e unul dintre curioasele cazuri de anticipare cu care e presărată literatura lui Eliade.
Ideea unei prefeţe la 35 de ani în Orient
După o bună bucată de vreme, când uitase deja de insolita scrisoare, primeşte telefonul unui cititor din Braşov. Acesta reprezenta un editor local, care, profitând probabil de efemera actualitate a numelui lui Honigberger, intenţiona să publice o traducere a cărţii Thirty-five years in the East şi, în acest scop, îi solicita o prefaţă. Vom afla în cursul povestirii că se întâmpla în martie 1940, la două luni (sic!) de la apariţia Secretului doctorului Honigberger.
Sedus de idee, Eliade acceptă să-l întâlnească. Avea destul material despre viaţa şi operele medicului braşovean pentru a scrie o bună prefaţă. Iar ocazia i se părea cel mai potrivit pretext pentru a lămuri o seamă de lucruri în privinţa nuvelei. Nu ştim deocamdată mai mult despre intenţiile sale pentru că, în acest loc, şapte rânduri din copia manuscrisului sunt în mare parte ilizibile. Ele sunt urmate de fraza: "Şi puteam face asta fără să am aerul că procedez la hermeneutica propriei mele creaţii literare."
A doua zi, însă, la întâlnire se prezintă o tânără – doamna T. –, care îşi cere scuze că a trebuit să recurgă la un asemenea subterfugiu pentru a-l putea întâlni. Intenţia editorului din Braşov era reală, dar nu atât de iminentă.
Primele observaţii ale vizitatoarei se îndreaptă asupra bibliotecii lui Eliade, de la care discuţia alunecă inevitabil spre biblioteca lui Zerlendi, cu al cărei conţinut tânăra arăta o suspectă familiaritate. Intrigat de originea acestei curiozităţi bibliofile, Eliade află că stă de vorbă cu un anticar; mai precis, doamna T. îl ajuta pe tatăl ei, care se ocupă cu anticariatul de carte rară, urmărind la Bucureşti şi în alte locuri desfacerea bibliotecilor importante. Conversaţia se învârte în jurul aceleiaşi teme. Exprimându-şi mâhnirea pentru dispariţia bibliotecii din strada S., tânăra îi reproşează că are şi el o parte de vină în această incomensurabilă pierdere. Biblioteca ar fi fost o excelentă afacere pentru un anticar. Ea comentează întâmplările din nuvelă, în special sustragerea jurnalului lui Zerlendi, ca şi cum s-ar fi petrecut în realitate. Observaţia lui Eliade că e vorba de o ficţiune rămâne fără efectul scontat: "Evident, dacă d-stră o afirmaţi cu atâta tărie, nu mă îndoiesc că sunt creaţia imaginaţiei. Dar asta nu scuză vina pe care o purtaţi..." ş…ţ "toată catastrofa se datorează curiozităţii d-stră. Adică faptului că sunteţi şi scriitor. Doamna Zerlendi crezuse potrivit că s-ar putea adresa savantului, autorului studiilor despre yoga şi mistica indiană. Uitase, dar, că sunteţi un scriitor şi încă un scriitor autenticist, care foloseşte în cărţile sale exclusiv materiale autentice. Păcat, tare păcat…"
De aici conversaţia trece la jurnalul intim al lui Eliade, din care acesta publicase mai multe fragmente. E vorba, fără îndoială, de volumul Şantier. Doamna T. e curioasă să ştie dacă îl ţine în bibliotecă, însă Eliade se eschivează cu o glumă despre jurnalul lui Zerlendi. Reacţia ei e din nou deconcertantă: "Inutil să vă explic mai întâi că voiam să ştiu dacă păstraţi jurnalul lui Zerlendi în biblioteca asta. Şi, pentru că m-aţi descurajat, n-are nici un rost să mai continuu."
În cele din urmă, insolitul personaj îi mărturiseşte motivul vizitei: are nevoie de judecata autorului într-un rămăşag pe care îl făcuse cu o prietenă asupra finalului nuvelei.
