In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Meridian
POEZII - JUAN PABLO ROA Juan Pablo Roa Delgado s-a născut în 1967, la Bogotá, în Columbia. A absolvit Facultatea de Litere în oraşul natal (1992), după care s-a specializat în limba şi literatura portugheză la Universitatea din Lisabona (1993 – 1994). A publicat două volume de poezie Icaro(1989) şi Canción para la espera (1993). Numeroase dintre poemele sale au apărut în reviste din Statele Unite ale Americii (Realidad Aparte, Mississippi Review), Columbia (Ulrika), Mexic (Armas y Letras, Alforja) şi Spania (Turia, Químera). S-a afirmat în calitate de editor de reviste de poezie şi, de asemenea, ca traducător din italiană şi portugheză. Din anul 2000 s-a stabilit la Barcelona, unde lucrează ca editor. Împreună cu Roberta Raffetto, a înfiinţat revista de poezie El animal sospechoso, care apare, începând din 2000, la Barcelona.
Traducere şi prezentare: Rodica Grigore
Poezie I
Un măr roşu pe iarba verde
e un măr roşu pe iarba verde
dar dragostea ta pe pieptul meu
e infinitul împreună cu toate stelele.
Poezie III
Dacă cineva îţi va spune
că te aştept în sălciile
de lângă pârâiaş,
poate că vei zâmbi.
Dar cu atât mai mult, dacă cineva îţi va spune
că te aştept
în sălaşul de pe strada cu felinare
vei zâmbi împreună cu mine.
A gândi
De ce să te gândeşti la moarte
dacă după ce vei muri poate
că n-o să te gândeşti la viaţă,
sau probabil că n-o să te mai gândeşti la nimic.
Incendiul total pe care îl prezida copacul
Pentru Alejandro Gómez-Franco
„Am fost păstrătorul substanţei învierii.”
(José Lezama Lima)
I.
Glasuri incendiate din nou se dilată sub doliul unic al serii. Dincolo de
tăcere, lumina deasupra luminii, o mână de sânge cunoscută
te salută.
Îţi aminteşti: dedesubtul cerului aceeaşi limpezime de octombrie.
sari peste copacul dinlăuntru departe de umbrele zilei. Sevă înlăuntrul
sevei toate glasurile
îşi amintesc cântecul bogat al tatălui tău;
sari în torentul de istorii cunoscute încă înainte de a te naşte, în
mijlocul felinelor şi
copacilor care se îmbrăţişază cu o mână printre alte mâini;
ţâşneşte din rădăcina aortei, din trunchiul lunilor tale fără de alt
salut în afara unui rămas bun
în mijlocul apelor.
Îţi aminteşti: toamnă de toamnă te-ai transformat într-o lungă
succesiune
de despărţiri.
Glasuri străbătute din nou de lumină te întorc la acea vară în care
marea se dilată
sub doliul unic al înserării, pe când umbrele
singurului copac ne lasă
orfani de timp. O dată eliberaţi, copacul ne ignoră
din cel mai albastru dintre abisuri.
II.
În ce imagine reflectată scapi de propriul trup? Sub ce azur urmăreşti
acest
sânge ce împrăştie umbrele? Deja ştii: o dată eliberaţi, copacul ne
ignoră din
cel mai înalt
azur.
Toamnă de toamnă te-ai transformat într-o mână ce desparte. Acum
totul
se petrece în
vise, în peisaje care odată duceau către peisaje mai
fericite.
Vine vremea zăpezii şi cuvântul tău se întoarce spre vară, departe de
ciudatul veşmânt
la modă dintr-o capitală în ruine.
N-ai părăsit niciodată ţărmul verii; piscina ei primară de
accidente vegetale
e şi acum prelungirea ta cea mai străină de tăcere, unde
ai învăţat să urmezi
vântul şi ceea ce poartă acesta cu sine. O faci şi acum în limpezimea
valurilor,
cu piciorul sprijinit în elementul mineral al ţărmului, cu obrazul umflat
de
apa eleşteului.
Ce apă îţi poate întoarce imaginea, departe de trup şi de ardere, în
mijlocul
unei arene imune la
cântecul lunii pline?
III.
Nu trupul şi nici vâlvătaia în mijlocul arenei, ci doar lenta zvâcnire a
glasurilor din nou
revenite în amintire: incendiul cuvintelor pe care copilul le ascultă pe
ţărmul apelor aduce aminte
de vară asemenea unui anotimp invincibil în lumina sa. În
idolii săi de foc de la sfârşitul
serii, dedesubtul umbrei suspendate a băiatului pe ţărmul
apelor, o mână te
salută din intimitatea pâclei.
Acum că glasurile izbucnesc dintr-un uitat incendiu al cuvintelor, te
întorci
cu trupul asupra
adâncimii invizibile a nopţii cu piciorul pus deasupra
elementului mineral al ţărmului,
cu obrajii umflaţi de oglinda eleşteului.
Te întorci la trupul unei tălăzuiri fără de vreo corabie: doar la brazda
limpede
a străinului, gol în
gestul său călător.
Nu trupul şi nici sărbătoarea, ci doar păstoritul atent al mâinilor tale,
repetarea insistentă de gesturi
ale tatălui tău absent la final, pe când umbrele singurului
copac ne lasă liberi la sfârşitul
copilăriei. O dată eliberaţi, copacul ne ignoră din
adâncul azuriu al apelor.
IV.
Glas ce strigă umbra sângelui, tu, care ne ignori cu imensitatea
azurului, spune-mi în ce
curenţi interzişi ai trupului se află dorinţa care
ne însufleţeşte? şi unde e râsul
străin ce ne conduce cu pas hotărât asemenea cuiva
urcând nişte scări străvechi?
Zvon cumpătat şi îndepărtat al tramvaiului, tu care m-ai învăţat despre
alţi zei,
despre alte oraşe mai
strălucitoare decât mama, strânge copacul în mâinile mele, dă-mi
scoarţa ce creşte sub
concertul ploii, ce atrage sub aceeaşi ramură zborul şi
alunecarea.
V.
Aruncă cristalele nopţii de pe celălalt ţărm cu trupul în
adâncul nopţii:
memoria arde din amintirea râului, ale glasurilor din nou
întâlnite.
Te întorci după un răspuns, însă eşti doar un corp absent, răspuns
strălucitor al apelor
întunecate pe ţărmul unui străvechi înot mineral. Dar deja
ştii:
sunt trupurile ostenite ce continuă să ceară apa în locul trupurilor şi
mâinilor repetate în
gesturi;
e toamna care începe să-şi pregătească instrumentele, aerul proaspăt al
ploilor, briza
ostenită pe deasupra pietrelor din caldarâm;
e copilăria plină de copaci şi alunecări de-a lungul unei nopţi
liniştite, fără de corăbii, fără
despărţiri, departe de cântecele triste ale iernii.
Întoarcere
„Să ne lăsăm casa în ordine înainte de a închide, pentru ultima dată, poarta.”
(Virgilio Pinera)
Nu pot să deschid gura fără să las să-mi scape un anumit sunet de
admiraţie.
O poartă deschisă în murdăria ei de casă veche, de curte interioară şi
dale pătrate ca de
şah, gura deschisă a unui copil care strigă, care plânge dar fără suspine.
Glasul îi e în altă parte. În altă casă, poate sau poate că cel mai bine
copilul plânge
numai în vise: a crescut, a reparat şi-a cumpărat casa. Poarta
va fi încă închisă ca să nu se piardă alte lucruri, pentru ca gustul
sălciu al săptămânilor să nu înceapă să invadeze zorii şi-apoi restul
fiecărei zile.
În timp ce scriu nu pot să fac nimic. Omul acela în toată firea plânge în
vise, fără de glas. Strigătele i-au plecat în altă parte.
Deschid gura cu o anumită admiraţie şi-l las pe copil să treacă. Ba mai
mult: las
mereu poarta deschisă.
Despre îmbrăţişare şi ostenelile ei
Pentru Germán Jaramillo şi Paola Mejia
Vorbesc despre ultimul tramvai ce închide noaptea.
Vorbesc atât de singur despre ploaia ce salută străzile cu apa ei.
Vorbesc şi despre muncile nocturne
ale tăcerii femeii când se ivesc zorii şi îi veghează nesomnul;
vorbesc până şi de casa ce aşteaptă atentă la cine se întoarce ziua
cu valiza plină de răutăţi şi de osteneală.
Vorbesc despre umbra ce lasă trupurile în memoria nocturnă a
oraşelor.
Vorbesc şi de lungile nopţi de vară cu misterul lor de stele
la apus;
vorbesc inclusiv de siguranţa insomniei,
cea care observă, care păzeşte acea umbră care încă îi mai doarme
alături.
Ea nu ştie şi nu i se mărturiseşte:
lumea întreagă se termină acolo, în zorii de zi,
Aşa cum acel tramvai din miez de noapte ce-şi duce cel de pe urmă
zgomot din casă
şi din neliniştea cotidiană lasă în urmă doar o scurtă promisiune a
tăcerii. A
pernei tibiei.
