In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Miscellanea
SCULPTURI ÎN CURTEA ACADEMIEI - FLORIN TOMA SCULPTURI ÎN CURTEA ACADEMIEI. Academia Română şi Biblioteca Academiei, cu nepreţuitul sprijin al Fundaţiei FILDAS, au organizat, recent, o întâlnire între oamenii de artă, criticii, specialiştii din domeniu şi doi autori care nu mai au nevoie de nicio prezentare, pe o temă interesantă. Cum se văd cele două sculpturi gigant, Turnul de Fildeş şi Turnul Babel, aparţinând artiştilor Florin Ciubotaru şi, respectiv, Henry Mavrodin, amplasate în parcul Academiei Române (şi donate, nota bene, acesteia!). Răspuns unanim: se văd foarte bine.
Motivele sunt multiple. Mai întâi, deoarece piesele sunt remarcabile, atât ca idee, cât şi ca dimensiuni. Apoi, ele se acomodează perfect cu zona parcului, pe de o parte, şi, pe de altă parte, cu arhitectura modernă a Bibliotecii Academiei. Şi, în al treilea rând, lucrările creează un soi de dependenţă, de dorinţă a privitorului de a le vedea şi mai de aproape. Iar această poftă impune un traseu obligatoriu. După ce vizitatorul intră în curte şi admiră inventivitatea celor două „turnuri” – unul al aroganţei înfrânte şi al singurătăţii abolite, iar celălalt, al unei posibile istorisiri (necesarmente epopeice!) a ideii de mesaj – el îşi continuă periplul în interior. Înăuntru. În sala rondă, „Theodor Pallady”, a Bibliotecii Academiei, unde este amenajat spaţiul expoziţional al celor doi mari artişti, cuprinzând câteva lucrări de-ale lor, absolut spectaculoase.
Piesele lui Ciubotaru, mai degrabă instalaţii, în primul rând că se debarasează de întreg lestul pe care-l conţine noţiunea şi, în egală măsură, actul sculpturii şi modelării unui material (lemn, piatră, metal). Deci, artistul evită acest loc comun, ocoleşte acest demers şi, în locul lui, el construieşte. Adaugă, nu scoate. Pune, nu aruncă. Toate obiectele lui sunt construcţii migăloase, miraculoase şi, firesc, gâlgâind de semnificaţii pe mai multe nivele, nu doar pe unul singur. Ai impresia, atunci când te afli în faţa lor, că trebuie să răsfoieşti o carte. Ca şi cum te-ai simţi obligat să cauţi într-un dicţionar de simboluri. Ca o proteză a privirii. Fantazarea spaţiilor şi a detaliilor fiecărei lucrări se face pe un temei senzitiv, ultrasenzorial, pentru că, deşi poate că nu realizează atunci, privitorul simte total ceea ce i se expune, prin participarea necondiţionată la proiect. Este ca şi cum artistul îţi propune, iar tu te strecori în fantele ciudate, în ungherele bizare, în firidele şi unghiurile misterioase pe care le-a imaginat şi, apoi, construit artistul. Arta spaţială a lui Ciubotaru este ca un drum printr-un labirint de lumină.
Mavrodin vine cu o doză mai mare de ludic, de teatralitate. Parcă nu se simte bine dacă se încruntă la materie. Senzaţia pe care o dau lucrările sale este de provocare cu un surâs pe buze. Este clar un challenge atunci când, de pildă, te uiţi la o fereastră deschisă prin care se scurge noaptea (o pânză neagră, în valuri!) înăuntru. Sau dacă priveşti oricum „Oul dogmatic”, un ovoid închis într-o piramidă de sticlă. Henry Mavrodin pare că, la fel ca orice artist şugubăţ şi omniscient, ne ascunde o parte din conţinutul semantic al viziunii sale, aceea pe care noi, dacă vrem să gustăm o leacă de catharsis, trebuie musai să-l descoperim, singuri, în totalitatea sa. Altfel spus, cu Mavrodin nu se poate negocia.
La urmă de tot, după ce ai parcurs tot acest itinerar iniţiatic, îţi dai seama că adevărata cheie a tuturor lucrărilor (şi ale lui Ciubotaru, şi ale lui Mavrodin!) se află în culoarea albă. Un alb imaculat, necruţător, aproape rece, aproximativ pedant, însoţeşte întreaga expoziţie. E posibil să fie atât un semnal necesar pentru curăţenia lumii ideilor artistice, cât şi, cine ştie, poate chiar un cec în alb pe care doi artişti ni-l înmânează nouă.
