In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Miscellanea
BREVIAR EDITORIAL - EUGENIA ŢARăLUNGă Sfântul Augustin – Morfologia unei paradigme, de Ioan F. Pop, colecţia Filozofie, Editura Dacia, 2009, 340 pagini. O carte pusă sub semnul cuvintelor Sfântului Augustin: „E în noi ceva mai adânc decât noi înşine”. Având gramatica la baza itinerariului său paideic, traseul spiritual al Sf. Augustin trece prin trei mari perioade mai importante, legate organic: „Cea formării intelectuale, laice, cea a elanului cogitativ, filosofico-teologic, cea a dogmaticii creştine, ecleziastice. În cazul său, toate aceste momente ale formării se condiţionează reciproc, şi ele au fost parcurse pe căi diferite pentru a ajunge la credinţă.
Sf. Augustin a fost un intelectual, un scriitor, un filosof şi, finalmente, un teolog şi apologet al creştinismului din vremea sa. Dar, mai presus de toate, el rămâne reperul paradigmatic care trece dincolo de orice bariere temporale. Ca atare, putem vorbi, în cazul său, de o triplă paradigmă: educaţional-intelectuală, filosofico-teologică, dogmatico-ecleziastică. Toate acestea formând paradigma fundamentală a creştinătătii sale. (...) Dorinţa acută de cunoaştere, interesul formării spirituale sunt contrabalansate de experienţa vieţii dusă la limitele imoralităţii. El trăieşte viaţa din plin, dă curs tentaţiilor senzoriale, excese ce vor constitui materia regretelor de mai târziu. «Încătuşat de patima bolnavă a cărnii, îmi târam după mine lanţurile cu o voluptate ucigătoare, temându-mă să nu fiu dezlegat», va recunoaşte, cu o frapantă sinceritate, mai târziu.
Pentru a ajunge la paradisul credinţei, la puritatea sufletească, Sf. Augustin este parcă obligat să treacă prin infernul rătăcirii. Toate aceste trăiri sunt experimentate parcă pentru a face, ulterior, şi mai preţioasă convertirea.”
Jurnal aproape închipuit, de Ioan F. Pop, Editura Dacia, 2009, 260 pagini. În drumul spre descoperirea acelui Sf. Augustin pe care să şi-l aproprieze, Ioan F. Pop are de înfruntat/ apropriat două mituri mai mult sau mai puţin disponibile – Roma şi Parisul. Pe care le cartografiază mai mult în raport cu obiective ce au de-a face cu livrescul, şi nu ca un turist bulimic racordat cu orice preţ la un anumit fel de contemporaneitate. Chiar şi în ultima zi a „perioadei romane”, Ioan F. Pop îşi găseşte timp pentru scris şi citit, tentaţiile oraşului pălesc şi dau naştere unor consideraţii despre neo-imbecilitate şi nimicirea valorilor: „Voi ieşi totuşi în oraş, într-o ultimă incursiune livrescă. Mai am o zi şi voi pune capăt acestor însemnări făcute mai mult \n mine. (...) Omul virusat de postmodernitate este mai mult o sumă de vicii democratic acceptate. Noul umanism obligă peremptoriu la cădere în relativism, la deconstructivitate şi veselă stereotipie. Tradiţia, cultura sunt un bagaj prea greu pentru creierele campate doar într-un week-end perpetuu. A fi gregar e semn de sănătate şi adaptabilitate socială. Cateheza zilei a devenit neo-imbecilitatea. Se pune la dispoziţie întreaga gamă de tehnici şi condiţii materiale pentru a putea desăvârşi tâmpenia. Plăcerea a fost exilată doar în tărâmul manifestărilor primare. Viaţa se identifică doar cu chefurile non-stop date în cinstea vieţii, îndoiala nu mai este permisă. Scepticismul – unanim evacuat. Veselia tâmpă este obligatorie, a devenit normă. Se ocupă de asta tot soiul de proxeneţi naţionali, fetişcane zglobii, politruci de ocazie, analfabeţi care au reuşit.
Neo-imbecilitatea refuză de plano orice formă clasică de bun-simţ. Într-o atare lume, Dumnezeu este o palidă referinţă, când nu devine direct partener de distracţie. Un punct tot mai palid, pierdut în hedonistica imediată a existenţialităţii. Baricadat în tot soiul de oportunisme la modă, neo-imbecilul practică, după puteri, o morală a imoralităţii. Teleologia acestor sforari ai clipei este anomia tuturor conceptelor tari ce ţin de zona cultural-religiosului. Noul barbarism anulează orice diferenţă axiologică, deturnând-o cu spor în propria negativitate. Spiritualitatea înaltă, cu incomodele sale cogitări, trebuie să dispară din triumfala sa cale.
Până şi moartea pică tot mai prost într-o lume aşternută metodic doar pe veselie. Pe trăirea urgentă a vieţii de apoi în viaţa de acum. Predomină retorica defulării până la capăt, invitaţia suavă la dezmăţ. (...) Mass-media surprinde cu profesionalism tâmpenia şi ratează amatoristic esenţa. În ciuda tuturor acestora, lumea se cheamă în continuare lume, şi omul – om. Cu toate că, vorba cuiva, e uimitor cât de puţini oameni fac umanitatea.”
Cu faţa spre Centru, de Onisim Colta, Editura Fundaţiei Interart TRIADE & Editura Brumar, 2008, 260 pagini cu ilustraţii color, prefaţă de Constantin Prut. Un volum aparte, de mare rafinament, propus şi realizat de un artist plastic care se încumetă să facă, şi altfel decât prin creaţia proprie în domeniul artelor vizuale, o pledoarie pentru Centrul generator şi regenerator de ordine într-un cotidian ce pare copleşit de haos: „Problema fundamentală a artei lui Oravitzan şi a celorlalţi artişti din galeria mea de afinităţi elective – Horia Damian, Paul Gherasim, Horia Bernea, Sorin Dumitrescu, Marin Gherasim sau Constantin Flondor – este Centrul. Aceeaşi problemă poate fi identificată şi în parcursul propriului meu demers plastic din ultimii douăzeci de ani şi mai ales din lucrările mai recente şi actuale. Cred şi eu – cum spune Andrei Pleşu – că «a trăi în adecvare cu rostul propriu e a trăi cu faţa spre centru, a gravita în jurul unui adevăr bine ales. Structura centrului e paradoxală, iar drumul către el – o aventură strict individuală, nerepetabilă, e însă, întotdeauna, cel mai frumos spectacol pe care un om îl poate oferi altui om».”
Empatycon sau Cartea vieţii premature (Memoriile unui număr I), de Ardian-Christian Kuciuk, Editura Librarium Haemus, 2009, 388 pagini. O carte născută într-o limbă de circulaţie restrânsă este neîndoios născută prematur, indiferent de forţa ei vitală, de puterea ei magică de a preschimba sângele viu al Scribului în cuvinte care au de-a face mai mult cu „flancurile” vieţii decât cu viaţa însăşi: „Vrăjitorul era convins că cea mai acceptabilă formă pe care o poate lua un muritor după trecerea dincolo era o carte. A fost om – bun, rău, neutru etc. – s-a făcut carte”, spune bunicul copilului-scrib.
Plecând, la vremea burselor de studiu, din Albania „într-un cu totul alt spaţiu prielnic ratării” – în România, spre deosebire de Ismail Kadare, care a luat, la o cu totul altă vârstă, drumul Parisului – Scribul cel bilingv se hrăneşte cu hârtii, nu ca acei „oameni care făcuseră totul în viaţă, inclusiv mulţi bani, multă putere, mult sex, multă mâncare, atât încât nu le rămăsese timp decât pentru a respira, a se bucura de viaţa asta scurtă sau îngrozitor de lungă şi a nu face măcar un singur copil. (...) Şi-a mâncat zilele într-un pântece nevăzut din astral, ca pe nişte hârtii scrise, dar cel mai des nescrise, îmbătrânind fără să primească nici vreo mamă vitregă, nici vreuna purtătoare. (...) Nimeni care mai era în trup nu vroia să-l nască, poate pentru că el nu era vreun geniu, ci doar un copil nenăscut. Dar nici el n-a renunţat vreodată la strădaniile de a-şi găsi părinţi, fie aceştia decedaţi deja, sau vii, sau închişi doar în cărţi. N-a renunţat la lungile şi tainicele sale călătorii prin vene, vieţi şi texte, până când lumea asta s-a terminat ca o carte. Oare pentru că i-am mâncat cu foile s-a terminat, se întreba nenăscutul îngândurat, sau fiindcă n-am tipărit-o aşa cum o scriam când îi mâncăm foile. Şi a continuat să mănânce hârtii, până când n-a mai rămas nici măcar vreo inimă de lemn în care să se poată odihni. Imediat după aceea, Întunericul Străluminos, Domnul vieţilor şi Al cărţilor, Izvorul şi omega empatiilor, a făcut ca toată deznădejdea, mult trâmbiţata înţelepciune, metaforele, copiii îmbătrâniţi şi cei nenăscuţi, metaforele, fobiile, orgoliile, animalele cu două sau mai multe picioare, capete etc., păsările în frunte cu corbii, papagalii şi porumbeii păcii sau ai compromisului, dar şi berzele vlăguite de şomaj, scânteile de glorie sau uitare, dar şi lacrimile de puţine karate, să rămână doar în cărţi şi în cuvântări înghiţite de eter – unele ca în iad, altele ca în rai, altele ca în out(ism). Au rămas acolo, sau doar le-a ieşit tot Sufletul afară. Până la ultima lor suflare, ca de obicei, personajele jurau că aşa ceva se putea întâmpla doar în cărţi”.
Loc pentru o singură păpuşă (poveste de filmat/ film de povestit), de Ardian-Christian Kuciuk, Editura Librarium Haemus, 2008, 66 pagini. În viaţa fiecăruia e loc pentru o singură păpuşă, în moartea fiecăruia dintre cei ajunşi la cimitirul „Pacea între popoare” este loc pentru o singură (primă) păpuşă, făcută după chipul celui-care-nu-mai-e. Unicul. Cel drag. Servire promptă, potrivit solicitărilor. Etape premergătoare necesare, impuse celor vii care solicită realizarea unei păpuşi cvasi-vii: clientul coboară la staţia „Cărarea între vii”, prezintă solicitarea, intră în camera de reculegere, de clarificare a amănuntelor sau de limpezire a memoriei. Care, cum-necum, se întâmplă deseori să devină camera de mistificare, după caz.
Împreună cu fiica sa, un bărbat, văduv, fost lucrător la o fabrică de armament, dat afară de la „fabrica ce produce moarte”, confecţionează aceste unicate, aceste păpuşi de tip nou, inventând un serviciu din ce în ce mai bine cotat: „Nici nu ştii cum te găseşte lumea, mai ales când e disperată. Şi a ajuns destul de disperată, să ştii. E în stare să dea viaţa unui om pentru o păpuşă sau chiar pe păpuşa care va înlocui omul respectiv. Ne vin comenzi din toate colţurile planetei. Numai în iad n-avem clienţi, ca să zic aşa...”. Un serviciu vizat atât de cetăţenii obişnuiţi, cât şi de poliţia secretă, de directorii de conştiinţe care urmăresc mancurtizarea şi serializarea până la indistincţie: „Au venit să ne ameninţe, în stilul deja libidinos, să avem grijă ce păpuşi facem. Dar mai ales să nu îndrăznim să ieşim pe piaţă. Piaţa era moartea noastră sigură. O moarte de neînlocuit... Erau plătiţi şi trimişi cu misiune din partea concurenţei. Cică nu avem dreptul moral să facem păpuşi cu chipuri prea lucide, uneori chiar ironice. Ca să se poată relaxa, societatea actuală are nevoie doar de păpuşi cu feţe idioate. Care-i face pe cumpărători să se simtă mai puţin nefericiţi, mai puţin handicapaţi, mai isteţi...”. Viaţă rememorată pe sărite, după bunul-plac al beneficiarului. Sau al structurilor care ştanţează conştiinţe.
Scriitor de cursă lungă, Ardian-Christian Kuciuk se răsfaţă şi ne răsfaţă cu această miniatură de nici 70 de pagini, care are pe copertă o guaşă intitulată Aceste vremuri – realizată de fiica lui, Frumy, Julia-Maria Kuciuk.
