In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Miscellanea
REVISTA PRESEI LITERARE - LIVIU IOAN STOICIU OBSERVATOR CULTURAL 503. Din 3 decembrie 2009. Revistă săptămânală. Ce mai e România? Să vedem ce crede un scriitor român („de origine evreiască”, subliniază Observator cultural) emigrat în SUA, candidat la Premiul Nobel, Norman Manea. Care răspunde pentru Le Figaro: „România este o combinaţie stranie de burlesc şi bizantinism. Orice adevăr este ascuns, iar poporul poartă măşti care seamănă uneori ca două picături de apă cu chipurile pe care vor să le ascundă. După douăzeci de ani de la căderea tiranilor, descoperim, odată cu deschiderea dosarelor de Securitate, că mulţi dintre cei pe care-i respectam erau necinstiţi. Descoperim că 80% din preoţii la care oamenii mergeau să se spovedească erau informatori ai Serviciilor Secrete. Astăzi, România este o democraţie kafkiană, în care se adună retorica, demagogia şi populismul vulgar...”. – Îi persiflaţi pe compatrioţii dvs., văzându-i drept nişte oportunişti patentaţi: de la o mie de comunişti în 1945 la patru milioane sub Ceauşescu, spune cel ce-i ia interviu, Bruno Corty (pe seama unei cărţi de eseuri a lui Norman Manea, intitulată „Despre clovni: Dictatorul şi Artistul”, apărută în franceză). La care Norman Manea observă: „Folclorul românesc este formidabil, politica e un dezastru. Închipuiţi-vă că, la o zi după moartea lui Ceauşescu, patru milioane de membri ai PCR au devenit anticomunişti isterici, obsesivi, mânaţi de o furie extraordinară. Se simţeau vinovaţi şi voiau să dovedească lumii că iubeau libertatea”. Altfel, apropo de Premiul Nobel pentru literatură: – Acordarea Nobelului Hertei Müller, scriitoare născută în România, dar de limbă germană, v-a surprins? Norman Manea bate câmpii (convins că şi el merită Premiul Nobel), rizibil: „A fost o surpriză inclusiv pentru ea! Ceea ce e amuzant este faptul că a învăţat româneşte la vârsta de 15 ani şi că ea însăşi recunoaşte că nu are legătură cu literatura română. Cu toate acestea, toate romanele ei vorbesc despre România şi despre dictatură, ca şi ale mele. ştiţi, Nobelul este o obsesie şi o isterie naţională. România este o ţară plină de frustrări. Dar dacă l-aş obţine eu, ar fi în mare încurcătură! Gândiţi-vă că, într-o revistă literară, un jurnalist democrat a scris că alegerea unei scriitoare române de origine germană este o nefericire mică în comparaţie cu ce ar fi putut însemna un Nobel acordat unui român de origine maghiară sau evreiască”.
ORIZONT 11 / 2009. Revistă lunară. Redactorul-şef Mircea Mihăieş îl întreabă pe ambasadorul UNESCO la Paris Nicolae Manolescu: – Cum se vede România, cultura română, literatura română din Parisul lui 2009? Răspunde preşedintele reales al Uniunii Scriitorilor din Româna: „Nu se vede mai deloc. S-au tipărit în ultimii ani la Paris câteva cărţi româneşti foarte bune, în principal prin efortul ICR. Dar s-a scris rar şi prost despre ele… Mă întrebaţi şi cum se vede de la Paris România. Se vede şi mai puţin decât literatura, dacă mai e loc peste deloc. Deşi, poate, nu e rău. N-avem încă prea multe de arătat”. Pe de altă parte, dinspre moştenirea pe care ne-a lăsat-o comunismul: «Cine e de vină (se întreabă N. Manolescu) că, în euforia acelui neuitat decembrie, am avut naivitatea să credem că o boală veche de o jumătate de secol se vindecă de azi pe mâine? Că vom fi noi înşine alţii, tot de la o zi la alta? Că „omul nou” a existat doar în căpăţâna dogmatică a lui Ceauşescu, după decenii de spălare a creierului? Aceasta este cea mai teribilă moştenire pe care ne-a lăsat-o comunismul: de a avea nevoie de mai mult de o generaţie spre a scăpa de sechelele lui»… În privinţa Premiului Nobel pentru literatură (pomenit şi de Norman Manea), câteva pagini mai încolo, Ana Blandiana oftează în stil românesc: „Au luat acest premiu scriitori absolut fără importanţă, mai ales în ultimii ani. Premiul Nobel, mai ales în ultimii zece ani, să zicem, a devenit un premiu cu o tentă foarte, foarte politică, de stânga. Am fost amuzată când am citit un articol în care se vorbea despre scriitorii români care eventual l-ar fi putut obţine şi despre obsesia naţională a Nobelului. Un critic literar, Ion Simuţ, scria despre mine că ar exista cele mai multe argumente ca să-l obţin, cu o condiţie: să nu fi făcut Memorialul victimelor comuniste de la Sighet care mi-a distrus toată şansa la Nobel. Vă daţi seama că literatura română nu este de patru ori mai slabă decât literatura poloneză pentru simplul fapt că polonezii au patru premii Nobel, iar noi nu avem nici unul”. Păi, nu?
IDEI ÎN DIALOG
Noiembrie 2009. Revistă lunară. De la directorul ei, Horia-Radu Patapievici, la “Cinci ani de ID”, aflăm ce se mai întâmplă în România spirituală, de fapt, privită din interior, nu dinafară. În octombrie 2004, când a apărut primul număr al Ideilor în Dialog, H.-R. Patapievici, scria: „Grupările intelectuale se detestă, personalităţile se suspectează. Lumea culturală e sfâşiată între provincii istorice, cartele de generaţie, partizani de ideologie, partizani de chiverniseală, ţuţeri de inimă, neo-oportunişti şi paleo-oportunişti. Lichelismul de afirmare se luptă pe viaţă şi pe moarte cu oportunismul de lichidare şi ambele se aliază împotriva noului care nu are girul coteriilor acceptate. Printre aceste blocuri beligerante şi necomunicante, ducând o viaţă sărmană, mizerabilă şi grea, câţiva singuratici. Talentul şi integritatea există, dar ele sunt distribuite după tăieturile imprevizibile ale maionezei naţionale, care nu se leagă. Iar peste tot acest peisaj de ruptură şi strânsură tronează, uriaş, anacronic şi imbecil, statul: adăugând tuturor acestor clivaje mişcătoare opoziţia dintre cultura oficială, care are atributul de naţională, şi restul culturii, căreia i se refuză, alături de subvenţii, dreptul la orice atribut de stat. Aceasta este cultura noastră, azi. Acesta este spiritul nostru public, azi”. S-a schimbat ceva esenţial în 2009, în cinci ani? „S-a schimbat oare ceva în privinţa evaluării spaţiului nostru public? Nu. Tendinţele semnalate în 2004 s-au accentuat. Noutatea este că spaţiul public a fost complet confiscat de politică. A fost invadat şi colonizat: dar nu de politic ori de dezbaterea politică, ci de furia politicii partizane şi de manipularea politică grosolană. În acest moment, la noi nu mai există spaţiu public, există numai largi spaţii virane, administrate prin cvasi monopol audiovizual, în care spiritului public i se aplică lovituri de măciucă în moalele capului, cu ajutorul mijloacelor de instigare în masă. Televiziunile care nu mişcau în front, la dispoziţia guvernului, în 2004 au devenit televiziuni care execută ample mişcări de front, în marea luptă pe care culisele României o duc cu scena publică, în vederea menţinerii publicului electorat în aservire. În spaţiul public nu mai există cultură. Există doar divertisment. Cultura, când i se mai permite să facă un pas în spaţiul public, e invitată să îşi ia cuminte locul într-una din nişele divertismentului”. Mai exact, la ce se întâmplă azi: „Relativismul postmodern operează o masivă substituire de agendă filozofică, cu efecte dramatice asupra educaţiei (educaţia umanistă este înlocuită cu educaţia tehnică; idealul emancipării este înlocuit cu idealul informării; cunoaşterea obiectivă este subordonată senzitivităţii politice) şi a conţinutului vieţii (idealul vieţii bune este înlocuit cu idealul vieţii plăcute; plăcerea devine singurul criteriu a ceea ce este permis ori recomandabil; divertismentul ia locul emancipării). Drept urmare, noţiunea de spaţiu public este şi ea modificată: spaţiul public devine locul în care au loc evenimente antrenante, nu locul pe care îl deschide, între oameni, încercarea lor de a crea o comunitate. Spaţiul public, în actuala etapă a postmodernismului, este redus la deschiderea creată unilateral în sufletul oamenilor de mijloacele audiovizuale de înlocuire a realităţii cu virtualul informatic. Prin sincronizare, spaţiul public românesc e continuu supus enormei presiuni de simplificare şi subordonare care vine dinspre cultura postmodernismului global”. Un eşec generalizat?
TIMPUL 11 / 2009. Apare lunar. România? Ai noştri? La zi. Gabriela Gavril, directorul revistei ne aminteşte: «Există o mare doză de ipocrizie în reacţiile multora dintre noi la ceea ce obişnuim să numim „circul politic românesc“. Nu pierdem nici o ocazie să ne arătăm dezgustaţi de practicile tuturor actorilor politici, ca şi când noi – oameni corecţi, iubitori de adevăr şi harnici – am fi plămădiţi din cu totul şi cu totul alt aluat decât aleşii noştri. Ne comportăm ca şi cum lupta crâncenă pentru putere, care nu exclude nici o formă de discreditare a adversarului, până la cele mai incredibile atacuri la persoană, ne-ar fi profund străină. Avem senzaţia că simpla condamnare a politrucilor de toate culorile, demascarea lor patetică ar ridica un zid chinezesc între NOI, cei buni şi necorupţi, şi EI, chintesenţa şi cauza tuturor relelor. La prima vedere, aşadar, politicienii români – şi nu de ieri, de azi – par a fi fost teleportaţi din altă dimensiune pe plaiurile noastre, pentru că n-ar semăna defel cu restul populaţiei, în primul rând cu intelighenţia locului. (Desigur, tot aşa ne mângâiem cu gândul că tancurile ruseşti ne-au adus comunismul, iar noi, „supt vremi“ de când ne ştim, n-am avut vreo contribuţie importantă la cursul evenimentelor.) Ne revoltă dezinteresul politicienilor pentru binele public. Dar, ca un făcut, n-avem ochi pentru ceea ce se întâmplă în apropierea noastră, în lumea cultural-intelectuală, în instituţiile în care lucrăm. Şi evităm să ne uităm în oglindă. Sau ne contemplăm liniştiţi, cu încredinţarea că noi nu facem altceva decât să ne descurcăm în viaţă. Corupţia noastră nu se poate compara cu a lor… Cupiditatea nu-i atinge doar pe politicieni, pe „moguli“ şi pe cei din cercul lor, ci e o boală endemică în România, asimilată de-acum cu sănătatea. E în ordinea firii – numai fraierii nu ştiu asta – să foloseşti orice mijloace pentru a face carieră. Dacă interesul personal o cere, totul e permis, iar faptul că instituţiile se duc de râpă prin acţiunile noastre tenace nu ne priveşte. Sistemul e de vină! Şi, din moment ce l-am denunţat, se-n-ţelege că nu ne mai considerăm o rotiţă a sa, n-avem nici o responsabilitate… Mercenarismul a devenit o filozofie de viaţă pentru cei dornici să se căpătuiască, fie ei tineri sau mai în vârstă. Traficul de influenţă a ajuns să se practice pe faţă, fără a se mima măcar respectarea legilor. Nimeni nu se mai sfieşte să-şi recompenseze protejaţii, oricât de incompentenţi ar fi, cu posturi bine plătite…. Nu e un secret pentru nimeni că politicienii sunt gata să calce pe cadavre pentru a-şi atinge scopurile, dar câţi dintre universitari, magistraţi, academicieni şi oameni de cultură nu procedează la fel? Unii cumpără voturi, mituiesc gazetari, ceilalţi cumpără diplome, teze de doctorat, plătesc negrişori să le scrie operele, achiziţionează granturi şi posturi în magistratură sau în clinici etc. şi unii şi alţii reuşesc cu brio, la nivelul lor, să compromită totul. Când mă gândesc la modul în care s-au gratulat reciproc, de-a lungul anilor, scriitorii, criticii noştri importanţi (mai nou cu ocazia alegerilor de la USR) şi academicienii, la pamfletele produse de figuri culturale proeminente, când îmi amintesc cum s-au desfăşurat multe alegeri la universităţile noastre de prestigiu, îmi dau seama că suntem complet nedrepţi când ne plângem, de pildă, de „vanghelizarea“ limbajului politic. Când intelectualii elitişti nu se sfiesc să manipuleze informaţiile pentru a-şi compromite adversarii (amintiţi-vă numai episodul cu publicarea unor inofensive dedicaţii ale lui Adrian Marino), când cunoscute publicaţii culturale nu au nici o reţinere în a orchestra linşaje ale rivalilor lor, manipulările politice din lunile din urmă nu mă pot uimi peste măsură. Déjà-vu. Oricât ne-am strădui să dovedim altceva, politicienii actuali n-au apărut din neant, nu sunt o specie neidentificată. Sunt ai noştri, ne seamănă, ne reprezintă». Suntem români!
O SCURTĂ TRECERE ÎN REVISTĂ
HYPERION 10-11-12 / 2009. Magda Ursache, în „Avem trecuturi!”, ne aminteşte cum stăm cu patria România, de fapt: «„Istoria României se apropie de sfârşit”, titrează TRU din avion. „Viaţa de stat a atins punctul mort”, este de părere acelaşi specialist în viitorul ţării şi parlamentar Euro. Aşa va fi dacă nu vom ţine pe verticală conştiinţa identitară, dacă om dori să fim popor mereu învins, între hotare vremelnice. Numai că, e ştiut de la Dante Alighieri, „cine şi-a pierdut patria nu mai are nimic”».
LUCEAFĂRUL 41, din 2 decembrie 2009. Sorin Lavric, în ideea recunoaşterii valorilor româneşti: „De fapt, am ajuns în asemenea hal de indiferenţă, încât nu mai suntem în stare să ne recunoaştem valorile şi, mai ales, nu mai suntem în stare să vorbim în chip cuvenit despre ele. Nu mai avem ton, nu mai avem ţinută şi ne lipseşte sentimentul acela de nobleţe pe care ţi-l dă conştiinţa că vorbeşti despre nişte modele. Am atins acea treaptă a cinismului blazat”… Câteva pagini mai încolo, în revistă, sunt publicate postume ale unui model de poet dispărut în toamna anului 2009 în singurătate, alungat de la locul de muncă (după ce i-a fost desfiinţată revista la care lucra, Curierul românesc), rămas şomer – condiţia lui? N-a interesat pe nimeni. Cinismul scriitoricesc a devenit şi el insuportabil. Citez din versurile lui Ştefan Ioanid: „Luni, 9 ianuarie 2006 / Tocmai am venit de la casa / de ajutor social / unde trebuie să mă duc / în fiecare lună / cu buletinul de identitate / cartea de muncă / şi certificatul de şomer / în care mi se pune o ştampilă / pe toată existenţa mea / dedicată cristalelor / negre”. Trist.
