Viaţa Românească nr. 1-2 / 2010 - RĂZBOIUL PROZATORULUI BREBAN CU TOATĂ LUMEA

Sumar

Editorial

Eseuri

Varianta PDF

Anunt important!

In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.

Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).

Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.

Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.

Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.

Telefon:
021 212 79 93

Atitudini

RĂZBOIUL PROZATORULUI BREBAN CU TOATĂ LUMEA - ION ZUBAşCU
Trădarea criticii, a lui Nicolae Breban, e o carte dramatică, scrisă din rărunchi, de un prozator la sfârşit de carieră, care simte că-i fuge pământul de sub picioare şi încearcă să afle cu disperare cum e posibil să se întâmple aşa ceva tocmai unui arhanghel din preajma tronului ceresc, care a adus în grele vremuri staliniste Bunavestire a prozei româneşti. Numai că prozatorul nu poate să accepte, în sfârşit, după patru volume de memorii şi alte cărţi numeroase, publicate în ultima vreme (dar cu o slabă audienţă, în comparaţie cu uriaşul tiraj al cărţilor sale din timpul regimului comunist), că motivul căderii sale din graţiile publicului larg s-ar putea să fie el însuşi, cu limitele sale de „provincial, bănăţean semidoct, arătând un talent grosier” (Matei Călinescu), încrâncenarea sa de-a se opune tuturor cu decizia rigidă şi definitivă „Nu-mi schimb stilul” şi încercarea de a rezista „neschimbându-se”, împotriva schimbărilor evidente ale vremurilor, mizând în continuare pe o formulă de proză nebulos-abisală, mai puţin prizată de gustul generaţiilor din urmă, cu o receptare influenţată evident de rigoarea şi obiectivismul scenariilor cinematografice. În unele pagini ale volumului său, Nicolae Breban are o anume inocenţă ruptă de lume, mai ales când vede în tonuri apocaliptice starea de azi a literaturii româneşti, care irupe – contrar percepţiei prozatorului – cu o vitalitate nouă, irepresibilă, mai ales cu dorinţa ieşirii în lume, pe pieţele externe, a noii generaţii de prozatori şi poeţi.
Dacă un prozator ca Dan Stanca e prizat mai puţin de public, deşi a surprins după 1989 cu o rafală de romane substanţiale, publicând cu consecvenţă câte o carte masivă pe an, acest fapt se datorează exclusiv formulei sale romaneşti, fantast-abisale, care îl încadrează într-o paradigmă oarecum apropiată de cea a romanelor lui Breban, în timp ce la cealaltă extremă stilistică, prozatori ca Filip Florian sau Dan Lungu au un succes fulminant, fiind traduşi în nenumărate ţări ale lumii, deşi s-au afirmat exact în acelaşi timp şi climat social-editorial. În acest context al competiţiei afirmării libere, nu ne putem reprima întrebarea: de ce formulele de proză psiho-metafizico-abisale nu mai prind la public, în timp ce Sunt o babă comunistă, a lui Dan Lungu, e cea mai tradusă carte românească a anului 2009, apărând până acum în zece limbi, germană, italiană, franceză, spaniolă, greacă, turcă, poloneză, bulgară, maghiară, slovenă? La fel cărţile altor prozatori din ultimul val. Cred că răspunsul e simplu şi ţine de domeniul evidenţei: orizontul de aşteptare al gustului public şi-a schimbat mizele şi opţiunile, aşa cum se întâmplă frecvent în istorie, odată cu primenirea societăţilor şi a mentalului colectiv, prin vârtejurile de idei create de curente literare, mode trecătoare sau răsturnări sociale profunde.
Din păcate, „bătrânul Breban, preot şi etern alumn al infinitului” refuză evidenţa în volumul său numit războinic Trădarea criticii, împotmolindu-se într-o junglă de acuzaţii dure la adresa tuturor contemporanilor săi învingători, învinuind cerul şi pământul de căderea sa. Orbirea lui Breban atinge în unele pagini ale volumului tensiuni paroxistice, ajungând să conteste însăşi consistenţa marilor concepte intemeietoare ale umanităţii ca valoare, Adevărul, Binele, Morala, Viaţa însăşi! Dar în mod paradoxal, această carte care se autodevoră prin ideologia catastrofală cu care o infuzează prozatorul, se salvează în plan literar tocmai prin ceea ce talentul iraţional al creatorului autentic refuză să subordoneze somnului raţiunii sale, „onestitatea faţă de propria noastră viaţă şi mai ales faţă de timpul pe care l-am trăit”.

Cine şi ce a trădat?

Volumul Trădarea criticii e atins de oscilaţia „paranoidă a artiştilor veritabili”, de acea „schizofrenie visătoare” pe care Breban i-o atribuie lui Nichita Stănescu, marele său prieten, pulsul multor pagini sărind aproape brusc de la o polaritate la alta, sensul de ansamblu al cărţii întregindu-se din complemetarităţi, aparent ireconciliabile, nicidecum din liniaritate. În cele 280 de pagini ale volumului, Nicolae Breban pune în discuţie, cu „câtimea de modestie genială” pe care şi-o asumă, toate temele delicate ale literaturii şi condiţiei scriitorului sub comunism şi dictatură, compromis, abdicare, laşităţi, orgolii, trădări, oportunisme, colaboraţionism, atingând uneori zone de inocenţă credibilă, prin argumentarea condiţiei creatorului dintotdeauna, a „atracţiei puternice de a fi cu orice preţ” şi a presiunii irepresibile a oricărui artist autentic de-a se afirma în orice condiţii. Dar cu orice preţ?
Dacă nu putem accepta răspunsul autoconsolator al leului rănit, evident afirmativ, volumul Trădarea criticii are meritul că stârneşte la toate întrebările crude care trebuie puse în postcomunismul românesc târziu şi e bine să ştim că ele provoacă măcar insomnii şi nelinişti de cealaltă parte a înfruntării: cum trebuie privită colaborarea prozatorului Nicolae Breban cu puterea comunistă, din anii când a fost membru supleant al C.C. al P.C.R., dar şi a altor mari valori, în contextul general al istoriei literaturii române, ştiindu-se că Eminescu ( deşi contemporan cu Walt Whitman şi Rimbaud) a fost la vremea lui conservator, Slavici a făcut puşcărie ca antiunionist, Arghezi – ca trădător filogerman, Ion Barbu, Eliade, Cioran, Noica au aderat în tinereţe la extrema dreaptă, Rebreanu a fost carlist, iar alte mari valori l-au susţinut pe Antonescu? Cum se situează în acest tablou general colaborarea unor nume grele ale literaturii noastre postbelice cu comunismul, mai ales că simultan cu colaboraţioniştii români, valori uriaşe ale culturii universale ca Picasso, Hemingway, Siqueiros, Sartre, Carpentier, Aragon şi mulţi alţii au fost iluştri propagandişti ai comunismului sovietic în Occident? După experienţa catastrofală a celor două mari dictaturi ale secolului XX, cea roşie şi cea brună, care ar trebui să fie mai departe raportul optim al scriitorului de valoare cu puterea politică? Scopul afirmării personale scuză mijloacele publice? Orice mijloace? Afirmarea şi gloria artistică trebuie plătite cu orice preţ? Cu absolut orice preţ? Iar apariţia unei asemenea cărţi ca Trădarea criticii, peste care nu se poate trece în nici un caz cu indiferenţă, e un pas înainte spre marea elucidare, un progres sau doar o justificare care alimentează raţiunile compromisului şi conservatorismul retrograd, de sorginte comunist-securistă? L-a trădat cumva toată lumea pe Nicolae Breban sau prozatorul a trădat, în cele din urmă, aşteptările tuturor?

Literatura vinovată?

Dramatismul volumului Trădarea criticii vine din faptul că un prozator ca Nicolae Breban a ştiut tot timpul ce se întâmplă cu adevărat în anii regimului comunist, cu care a colaborat. Astfel, a aflat de la „un cadru superior de partid că ar fi fost cam 40.000 de oameni arestaţi într-o singură noapte!” a anului 1958 şi că „arestările enorme în România lui Dej” au atins cifre astronomice (p. 134). Dar dacă prozatorul Nicolae Breban a publicat până acum 10-15.000 de pagini (p. 170), câte destine vii de oameni cu familiile lor au fost distruse de dictatura comunistă pentru fiecare filă a sa de „proză abisală”, scrisă sub imperativul afirmării personale, pentru „praful de geniu (de) pe epoleţii invizibili ai mantiei sale literare”, câtă viaţă nevinovată de om striveşte fiecare pagină de literatură pentru a distila tăria ficţiunii valoroase? – poate că aceasta e marea întrebare a cărţii Trădarea criticii. Şi acest troc cutremurător între ficţiunea literară şi realitatea istorică, între pagina liberă dar vinovată de literatură şi sângele nevinovat al victimelor istoriei reale chiar a meritat? Sau măcar a fost onest? Întotdeauna, problema se pune în acest fel, în cazul deciziilor de conştiinţă, mai ales în epoci de mari răscruci istorice.
Răspunsurile lui Nicolae Breban sunt la rândul lor întrebări dramatice, cinstite şi la fel de neiertătoare: „Ce ar fi vrut domnii noştri aşezaţi pe malurile Senei, majoritatea sterili, aranjaţi oarecum comod în posturi subalterne pe lângă unele instituţii de cercetare sau de „informaţie”? Să nu debutăm? Să scriem fără să...publicăm? Să aşteptăm...ce?! Lumea era bine, solid, cinic stabilizată după al doilea război, adulţii noştri din acea vreme, cei care nu fugiseră sau cei care nu erau închişi, erau abătuţi şi teribil de dezorientaţi, de dezamăgiţi, evident, fiind prost pregătiţi pentru enormitatea care se petrecea sub ochii lor. Dar cum poţi fi pregătit pentru ceva ce...nu există? Ceva ce n-a existat în istorie decât poate în vremurile unei medievalităţi târzii, însă şi atunci cu infinit mai slabe forţe şi capacitate de control, de viclenie şi persuasiune administrativă, de fler propagandistic. Să aşteptăm...ce? O jumătate de secol, o răsturnare foarte puţin probabilă, răsturnare care n-a fost văzută de marile minţi ale Occidentului nici cu câţiva ani înainte ca ea să se producă?! Şi cum poate un tânăr talentat, viu, extrem de viu, care crede că are dreptul şi datoria să se exprime, să aştepte? Ce legătură au puternicele impulsuri ale geniului, ale marelui talent, cu politica naţională, mondială, cu certurile dintre cancelarii, cu sfaturile cuminţi sau nu, chiar cu „adevărul” sau „dreptatea”? Gravid de propriul său adevăr, de fapt de propria sa fiinţă, în esenţa şi unicitatea ei, el trebuie să-şi „expulzeze” crezul, ideile, viziunea sa asupra lumii şi oamenilor. Asupra istoriei, naturii, morţii sau geloziei, destinului sau zeilor. Sfatul de a nu publica sub comunişti ni s-a dat de către sterili, de către cei care au putut dormi, mânca, visa şi preumbla (sic!) liniştiţi fără a simţi viermele chinuitor al îndoielii, al datoriei aceleia intime, de a fi. Altfel decât în formele convenţionale, biologice sau mărunt sociale” (p. 133).

Învingători şi învinşi

De asemenea pagini teribile, mustind de întrebări cutremurătoare, scrise la cea mai înaltă cotă a neliniştii şi onestităţii unui creator adevărat dintr-o epocă tragică, e plină cartea lui Nicolae Breban şi ele dau măsura forţei artei sale de a stârni autenticitatea unor răspunsuri pe măsură, sau măcar a unor interogaţii evaluatoare. Din această perspectivă, deschisă de viziunea creatorului din interiorul unui sistem represiv căruia i-a cedat, îi putem înţelege inclusiv pe Sadoveanu, Călinescu, Arghezi, chiar Blaga, sau Noica ( „Eu nu mă jenez să am legături cu Securitatea, pentru că eu ştiu că sînt cu inima curată” – apud Marta Petreu, „Noica şi utopia recunoaşterii”, Apostrof 12/2009), dar ce e de făcut cu valorile nu puţine ale culturii române din aceeaşi cruntă perioadă, care au rezistat până la capăt şi n-au cedat? Unde se situează compromisurile lui Nicolae Breban şi ale celorlalţi în raport cu cazul unui prozator ca „bietul I. D. Sîrbu”, care a mizat pe valoarea durabilă în timp a cărţilor sale, într-o totală marginalizare socială şi literară, mai mult decât pe aparenta rezistenţă monolitică a sistemului comunist? Şi acest caracter moral exemplar al literaturii române a avut marea satisfacţie ca înainte de a muri, în septembrie 1989, să întrevadă consolator că adevărul a fost de partea sa şi nu a celor care s-au îndoit de valoarea postumă, cu lungă rezistenţă în timp, a propriei creaţii! Sau ce facem în continuare cu cazul Goma, care a pornit şi el un război necruţător cu toată lumea, la fel ca Nicolae Breban, dar la extrema opusă?
Dar de ce înalţă Nicolae Breban ( poziţionat, în raport cu Goma, într-un radicalism de o stranie simetrie) elogiul slăbiciunii şi nu al rezistenţei, al puterii de a nu ceda? Tocmai el, care e fascinat de vocaţia nietzscheiană a Puterii? Desigur, Breban regretă amarnic c-a făcut politica PCR, în anii cât a fost membru supleant al C.C., şi s-a străduit după 1989 să nu mai repete greşeala, intrând din nou în politică, deşi a avut propuneri şi de-o parte şi de alta. Dar de la această asumare admirabilă a unei greşeli de tinereţe (la extrema cealaltă faţă de Noica, Cioran, Eliade), Nicolae Breban nu face - din păcate - pasul imediat următor, care s-ar fi cuvenit într-o logică a firescului, de-a îndemna generaţiile tinere să nu-i mai repete greşeala, să înveţe ceva din experienţa sa dramatică. Dimpotrivă, în deplină libertate de expresie şi conştiinţă, îşi teoretizează abisul cedării, „crima prin elucidare”, întârziind aproape explicit în elogiul slăbiciunii umane, al lipsei de morală şi caracter, în numele afirmării literare cu orice preţ, făcând elogiul imoralităţii rodnice în raport cu moralitatea „sterilă”.
Din punctul de vedere al cărţii Trădarea criticii şi al experienţei de-o viaţă a lui Nicolae Breban, învingătorii îşi impun încă o dată morala: cei aflaţi la putere cu orice preţ iau totul, ei au dreptul la atrocităţile (regretabile, desigur!) asupra celor învinşi, lor li se cuvine inclusiv îmbrăţişarea finală şi iertarea publică, în aplauzele tuturor. Cei torturaţi fără vină, călcaţi în picioare şi zdrobiţi, cu bietele şi unicele lor vieţi distruse pentru totdeauna, ale lor şi ale urmaşilor lor, nu li se cuvine absolut nimic, decât suferinţa şi harul de-a se ruga „pentru fratele Alexandru”, pentru „fraţii” puternici şi mereu învingători, ei nu au parte pe pământ de nimic, lor li se cuvine totul doar în ceruri.
Cei zdrobiţi de o istorie feroce nu au decât dreptul să vină cu braţele deschise, cu feţele iradiind de fericire şi sfinţenie, să-i îmbrăţişeze pe foştii învingători şi să depună la picioarele lor, dacă se poate în genunchi, ofranda iertării unanime, spre veşnica lor pomenire doar în înaltele ceruri.