| Poezii |
POEME - ANDREI ZANCA
CUM ÎN PODUL surei catedrale
adie a timp
învins de
timp
mistuit numele meşterilor
în ceaţa dăltuită, curge
contopită-n
libertate
iubirea
şi nici un murmur
cum te-ai ruga
ascultând
totul, doar când
o furnică va fi
călăuză în
miezul
inimii
NICI NEMIŞCAREA de arbore
nu e mai adâncă, decât
singurătatea bătrânului
încremenit pe o bancă
în parcul pustiu al unei dumineci
răsfrânte-n tăcerea dintre lespezi
-
şi poate e doar o fărâmă
din ce-am numit
cu atâta nesfârşire
aproape
o înclinare de fag şiroind
gândit mai sunt, doamne
cu cât cobor mai adânc
te zăresc acolo, deasupra depresiunii
vorbindu-le, deşi încă nu te pot auzi.
doar feţele lor. cu ochii aţintiţi la tine.
şi-ntr-un târziu, însumi mă văd, privindu-te.
în acelaşi timp pretutindeni şi nicăieri, fiind.
şi-afară bântuie o iarnă uscată
şi-un vânt ud, vizibil
în înclinarea
unui fag
şiroind
şi ori de câte ori întrebăm
unde eşti -
sporim doar o distanţă, ziua
larg defrişat de larg
respirând cu sfială
splendoarea.
atât putem. Atât ni se permite.
în crisparea fiecăruia
noaptea, distanţe
sporind
contopiri
pas cu pas prin mulţime
pas cu pas răsfrânt
în piept, adânc
ca-ntr-o
uşă
bat
întâmpinându-mă, de răscruce
s-au dus, ai mei dragi
s-au dus şi curg.
curg laolaltă apelor
risipite peste
pământuri.
îi ating. îi mângâi cu-o intimă, nudă atenţie.
şi nici o deosebire-ntre-noi, nimic
nu-mi mai osteneşte
prin mulţime
pasul
|
|
|
|
|
