In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Premiile VR
PREMIILE VIEŢII ROMÂNEŞTI Premiul de Excelenţă
Vladimir Zamfirescu,
pictor,
pentru expoziţia Trupul şi fiinţa, Sala Dalles, iunie 2009
Laudatio
Cum să surprinzi în câteva cuvinte esenţa unei opere – altfel spus: întâmplările cvasi-infinitezimale care se strecoară printre punctele ei de rezistenţă, roade ale iluminărilor aparent întâmplătoare, venite din adânc ori cine ştie de unde?
Îmi aduc aminte, desigur, de încântarea pe care mi-a produs-o prima vizită la micul atelier al lui Vladimir Zamfirescu de pe vremuri, din Piaţa Rosetti. Atunci am făcut cunoştinţă cu omul – iar omul era fermecător.
Dar revelaţia a venit – copleşitoare – mai târziu, când i-am văzut un tablou de mari dimensiuni la Muzeul situat aici, în vecini, lângă Uniunea Scriitorilor. Iar, în urmă cu mai puţin de un an, la expoziţia de la Sala Dalles.
Există, la Vladimir Zamfirescu, un fel de nod sui generis care ţine laolaltă clipele curgerii vremii – clipe de întâlnire dintre două priviri care s-au recunoscut înrudite. După cum există şi o riguroasă continuitate a acestei picturi, de climat în orice caz, dar şi de teme – şi, mai cu seamă, o subtemă, care, poate, n-a fost niciodată aleasă ca atare, în chip explicit de către pictor, dar care, ea, şi l-a ales pe el: tema sorţii omului, tema condiţiei umane, cu întreaga încărcătură de tragism care îi este proprie.
Nu aş vrea să păşesc cu un pas greoi într-un domeniu în care nu mă ştiu acasă: acela al criticii de artă. Dar nu pot să nu remarc o riguroasă continuitate în această operă, una care nu are nimic în comun cu rigiditatea monolitului, a osificării. O continuitate indefinit fracţionabilă, ca şi cum ar avea de-a face cu nenumăraţi atomi de fiinţă care îşi cer dreptul la viaţă şi care, pe măsură ce pânza se acoperă cu visul întruchipat al pictorului, ies la lumină şi se aşază într-un mod coerent.
O coerenţă seducătoare.
Mihai ŞORA
Premiul “G. Ibrăileanu” pentru critică şi eseu
George Ardeleanu,
pentru volumul, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii
Editura Humanitas, 2009
Un premiu pentru tema libertăţii
Premiul „G. Ibrăileanu” acordat de Viaţa Românească lui George Ardeleanu pentru volumul N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii (Editura Humanitas, 2009, 534 p.) are cel puţin două argumente de legitimitate. Pe lîngă – fireşte – calitatea cărţii, la care mă voi referi imediat, merită o clipă specială de atenţie şi subiectul ei: figura lui N. Steinhardt. Nu se poate şti cît timp va mai reuşi redacţia Vieţii Româneşti să menţină o asemenea legătură între laureaţi şi propria sa tradiţie. Deocamdată, colegilor noştri „le-a ieşit”: la prima ediţie a premiilor, hazardul i-a ajutat, oferindu-le o bună monografie apărută în 2008 şi consacrată de Antonio Patraş chiar lui Ibrăileanu, drept care premiul care-i poartă numele a fost acordat cît se poate de nimerit şi de simbolic unei cărţi care-l studia meritoriu pe nimeni altul decît pe fondatorul, alături de Constantin Stere, şi – de fapt – ideologul şi marele strateg al primei Vieţi Româneşti; iar la ediţia a doua s-a găsit în raza de selecţie o monografie despre alt nume greu din istoria revistei, de astă-dată din anii 1970-1980, ceea ce a făcut iarăşi posibilă premierea nu doar a unei cărţi valoroase în sine, ci a uneia direct implicate, prin subiect, în tradiţia casei.
N-am acum la îndemînă colecţia sau un inventar bibliografic, însă îmi amintesc foarte bine numele lui Nicolae Steinhardt printre cele care dădeau identitate Vieţii Româneşti din perioada respectivă. A publicat aici frecvent, făcînd parte din categoria „seniorilor” care, venind dinspre finele interbelicului, trecuţi – mulţi dintre ei – prin puşcăriile comunismului stalinist, de la finele anilor 1940 şi pînă la începutul anilor 1960, contribuiseră esenţial la reconstituirea unei literaturi adevărate după „dezgheţul” din jurul lui 1965, furnizînd neomodernismului nostru tîrziu calităţi derivate din solida lor bază culturală şi din metrizarea rafinată a scriiturii. Prezenţi şi în alte gazete ale vremii (mai ales vivacele Steinhardt, care şi-a risipit peste tot numeroasele articole pe teme literare, artistice, filozofice, scrise ca dintr-o suflare, frenetic, euforic…), Constantin Noica, Mihai Şora, Alexandru Paleologu, Steinhardt însuşi – între alţii – păreau să constituie în caietele mai cuprinzătoare ale Vieţii Româneşti un „eşalon” mai compact, care imprima o anume ţinută şi o anume linie. La fel – foştii membri ai Cercului Literar de la Sibiu, în mod firesc prezenţi într-o revistă condusă de pe la mijlocul anilor 1970 şi pînă spre finalul intervalului în discuţie de către unul dintre ei, Ioanichie Olteanu. La fel – membrii altui grup literar „marginal” dar important, producător tot de literatură livrescă, dar deschisă spre experimentalismul (proto)postmodern, în consonanţă cu propunerile „noului val” al anilor 1980, căruia îi aparţineam şi care începea de asemenea să fie prezent în paginile Vieţii Româneşti: prozatorii „şcolii de la Tîrgovişte”, adică Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, plus Alexandru George sau Petru Creţia, alăturaţi cîndva, în juneţea estudiantină, primilor trei. Steinhardt se număra şi el printre cei mai deschişi autori din categorie, mereu atent la noutăţile de ultimă oră şi – în consecinţă – unul dintre marii susţinători ai junilor postmoderni, aici şi peste tot unde a publicat de-a lungul anilor ’80.
Cartea lui George Ardeleanu, teză de doctorat, e o etapă dintr-un proiect mai amplu. Despre N. Steinhardt a scris în partea a doua a anilor 1990, pe cînd era profesor de liceu, o lucrare pentru obţinerea gradului didactic I. O selecţie de secvenţe a constituit materia microstudiului Nicolae Steinhardt publicat în 2000 (la Editura Aula). şi-a continuat cercetările ca universitar doctorand, extinzînd „şantierul” în mai multe direcţii şi explorînd mai multe fonduri documentare, la Mînăstirea Rohia, unde protagonistul său se retrăsese către senectute, călugărindu-se, ori la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), unde a putut citit dosarul de urmărire al fostului deţinut politic. Devenit „steinhardtolog”, s-a alăturat între timp cercurilor de participanţi la conferinţe şi colocvii consacrate „monahului Nicolae” şi a intrat în colectivul de editare a operelor complete ale aceluia, la Polirom (au ieşit deja primele şase volume din peste douăzeci anunţate). Monografia premiată de Viaţa Românească are – aşadar – antecedente şi va avea şi continuări.
Meritele sale principale sînt documentare şi – aş zice – etice. Capitolele micului volum din 2000, comentarii pe marginea anumitor texte ale lui N. Steinhardt, formează, puţintel adăugite (sau atunci comprimate), materia secţiunii a III-a a monografiei mari. Celelalte două, însumînd aproape 300 de pagini, ca şi voluminoasele anexe, de încă aproape 100, se ocupă de viaţa protagonistului: I. Biografie, ideologii, metamorfoze spirituale, respectiv II. În cerc: 30 de ani în vizorul Securităţii, plus documentele de la final. Cu seriozitate şi minuţie de autentic cercetător, George Ardeleanu pune cap la cap toate informaţiile disponibile, culese din surse secundare dar şi obţinute prin investigaţii proprii, şi reface biografia atît de complicată, cu episoade dramatice, a lui N. Steinhardt. De la copilărie-adolescenţă-tinereţe, reconstituite inclusiv în manieră „genealogică” (şi cu un accent aparte asupra spectaculoasei înrudiri a familiei cu părintele psihanalizei, Sigmund Freud…), autorul trece la perioada detenţiei, sub comunişti, analizează atent convertirea evreului la creştinismul ortodox, pînă la călugărirea efectivă, şi se cufundă în rapoartele şi informările Securităţii, care l-a ţinut permanent sub observaţie pe „periculosul” eseist, nu doar lipsit de orice pîrghie de acţiune anti-statală, dar şi – pe deasupra – firav, mititel şi slăbuţ, un omuleţ benign, devotat îndeletnicilor spiritualiceşti, laice ori religioase. Ce-i drept, George Ardeleanu are dreptate să insiste asupra vocaţiei lui Steinhardt pentru libertate, temă în care vede „centrul proiectului său existenţial” (p. 9 ş.a.); or, chiar şi fără acţiuni sau conspiraţiuni politice, era – libertatea – o „armă” temută de regimul totalitar, fie şi ca stare individuală, propagată doar prin discurs cultural. Examinînd documentele Securităţii, cercetătorul face conexiuni, pune lucrurile în context, caută explicaţii. Totul – excelent documentat (dovadă şi bibliografia finală, abundentă), sprijinit pe o cunoaştere aprofundată a subiectului, pe care George Ardeleanu a ajuns să-l stăpînească pînă la cele mai mărunte detalii.
Ce se poate nu atît reproşa, cît constata pe marginea cărţii e că, dacă biografia lui N. Steinhardt e cercetată cvasi-exhaustiv, investigaţia asupra operei sale rămîne fragmentară, la stadiul din 2000 (cu doar un adaos: paginile 384-402). Parcurgerea ei sistematică, volum cu volum şi articol cu articol, cu urmărirea „creşterii” ei organice, rămîne de făcut. Felul în care e formulat subtitlul de acum, O perspectivă monografică, s-ar putea datora conştiinţei acestui minus şi – dezirabil – intenţiei de a continua, spre întregirea „perspectivei”. George Ardeleanu e în cea mai favorabilă poziţie pentru a-şi asuma atare misie.
Rămîne – deocamdată – această splendidă carte despre un intelectual care nu s-a lăsat doborît de un regim de dictatură, contrapunîndu-i, cu puterile lui puţine, dar reverberînd amplu în spaţiul nostru cultural, printre cititorii şi admiratorii de care n-a dus lipsă, un discurs al libertăţii interioare…
Ion Bogdan LEFTER
Premiul „Mihail Sadoveanu” pentru Proză
Varujan VOSGANIAN,
pentru romanul Cartea şoaptelor,
Editura Polirom, 2009
Laudatio
Ceea ce găsesc extraordinar în Cartea şoaptelor, dincolo de faptul că ne oferă o originală şi teribilă mărturie despre suferinţele şi pribegiile unuia dintre cele mai vechi popoare ale lumii, este imposibilitatea de a prinde şi de a fixa precis această scriere în felul în care s-ar prinde cu acul o insectă în insectar. Opera lui Vosganian depăşeşte definiţiile şi încorsetările prea exacte, trece de limitele lor, le amestecă şi le întretaie. Este roman, dar şi memorialistică, este poveste, dar şi o saga alcătuită din mai multe poveşti, este şi istorie, dar şi ficţiune imaginară, este reconstrucţie, dar şi poezie, este o cronică de familie, dar şi o frescă tragică îmbrăţişând colectivitatea anonimă şi un destin comun, al exilului şi pribegiei. Această nefixare productivă de sens, această fluiditate a încadrărilor categoriale se oglindeşte şi în încercările multiple ale autorului de a-şi defini scrierea şi în a căror subsumare cred că se află şi o bună parte din poezia iradiantă a textului.
Dau câteva exemple, dintre multele pe care le oferă paginile operei: „Cartea şoaptelor este o realitate în trepte, care se multiplică pe sine, precum două oglinzi puse una în faţa celeilalte“; Cartea şoaptelor „nu este o carte de istorie, ci mai degrabă o culegere de psalmi, căci vorbeşte îndeobşte despre cei învinşi“; „Poate că în loc de Cartea şoaptelor, această poveste s-ar putea numi Cartea lecuirii“, căci „ea povesteşte despre oameni trecuţi printr-o suferinţă de neînchipuit, de care fiecare a căutat să se vindece în felul său“; „Cartea şoaptelor este o poveste, dar nu o poveste personală, ci o „poveste a vorbitului în şoaptă“. Se mai pot da exemple încă, dar rămâne să subliniem un lucru. Definirea cea mai încercată, cea mai des întâlnită se face prin intermediul termenului de poveste. Iar aici Varujan Vosganian vine cu instincul de excepţie al creatorului. Povestea lui e o poveste deschisă, care se multiplică parcă de la sine, şi unde o istorie nu o anulează pe cealaltă, ci se adaugă la aceasta.
Barthes observă undeva că vorbirea este ireversibilă şi că acest fapt constituie fatalitatea ei. Ceea ce este spus nu poate fi desfăcut, anulat, ci doar corectat în sensul continuării. Vorbirea este un soi de foşnet, foşnetul limbajului. Or acest foşnet al limbajului, sau în termenii cărţii lui Vosganian, acest limbaj-şoaptă, care înseamnă limbaj pe jumătate rostit, ambiguitate a vorbirii, dar şi a auzului, limbaj de-abia articulat sau articulat din rostire şi tăcere, din spunere şi nespunere, din realitate şi sugestie, constituie tocmai ceea ce se străduieşte să surprindă creatorul şi să-i dea concreteţe şi formă deplină. O asemenea transformare a foşnetului limbajului narativ, al legendelor, poveştilor, evenimentelor şi întâmplărilor, într-o voce puternică şi inconfundabilă reprezintă una din performanţele de căpetenie ale lui Varujan Vosganian din mult lăudata (şi pe bună dreptate) Carte a şoaptelor.
DAN CRISTEA
Prin armeni se înţeleg şi alţii
Cunoscut publicului larg mai ales în ipostaza de politician şi economist, orator distins, spiritual precum un senior ce ar fi făcut fala saloanelor de altădată, Varujan Vosganian este şi un apreciat profesor universitar, intelectual cu pregătire polivalentă, versat deopotrivă în ştiinţele exacte şi în literatură, filozofie sau artă, cu o educaţie muzicală de invidiat (cântă, în momentele de răgaz, la pian). De aceea, probabil, scriitorii aşa-zicând „profesionişti” ezită să-l accepte ca pe un egal în rândul lor, pe motiv că un om cu atâtea preocupări (başca manager şi vicepreşedinte al Uniunii!) n-are cum să nu fie, măcar puţin, diletant. În atitudinea aceasta mefientă găsesc chiar mai mult decât un strop de invidie faţă de cel căruia-i reuşeşte totul în viaţă, inclusiv scrisul – şi asta încă fără pic de efort, fără să se consacre literaturii în mod exclusiv, cu încrâncenarea unui devot. Dar, după cum ştim, refuzul limitării cunoaşterii prin specializarea strictă într-un singur domeniu constituia cândva principiul fundamental al educaţiei, în ideea că omul trebuie să cultive, cu graţie, toate artele liberale, fără a deveni robul vreuneia anume. Numai astfel se poate ridica spiritul până la acel nivel de elevaţie unde să aibă loc fuziunea adevărului, binelui şi frumosului, într-o sinteză menită a exprima esenţa înţelepciunii şi a fericirii în viaţă.
Iar pe Varujan Vosganian n-ai cum să nu ţi-l imaginezi fericit. Dovadă natura sa sfidător sănătoasă, fibra extravertit-sangvinară a temperamentului, vitalitatea exuberantă, de bărbat cu virtute, iscusit la vorbă şi mândru ca un viteaz în piele de tigru. De aici şi o vădită inadecvare, de vreme ce tocmai nefericirea, camuflând puroiul resentimentului, a modelat estetica modernităţii convulsive, în răspăr cu armonioasa (deci anacronica) ierarhie clasică a valorilor. E posibil ca şi din această cauză Vosganian să nu fi stârnit chiar de la început încrederea comentatorilor cu antenele racordate la actualitatea imediată, unde profilul psiho-somatic al scriitorului de succes arată sensibil altfel (comparaţia cu Mircea Cărtărescu e semnificativă în mai multe privinţe). În consecinţă, nici cărţile de poezie publicate până acum (Şamanul albastru, 1994, Ochiul cel alb al reginei, 2001, Iisus cu o mie de braţe, 2005), nici volumul de proză scurtă (Statuia comandorului, 1994) n-au depăşit cota aprecierilor onorabile şi a reverenţelor de complezenţă.
Într-un fel, deşi nu justifică atitudinea mai mult decât rezervată, reacţia e firească: autorul prea venea din afară, prea nu făcuse parte din niciun cenaclu, prea se credea grozav, câtă vreme îşi asumase scrisul ca pe o afacere pe cont propriu, cu o jignitoare indiferenţă faţă de sentimentul solidarităţii de breaslă. Evident, nu intră în calcul encomioanele de ocazie, inevitabile atunci un puternic al zilei manifestă slăbiciune pentru metaforă şi cuvântul ritmat. Însă, lăsând deoparte corul linguşitorilor, constatăm că nici criticii demni de crezare n-au avut nas de la început pentru literatura politicianului, analizată mai curând perifrastic, cu o amabilitate prea afişată ca să nu fie suspectă. Abia romanul publicat acum câteva luni (Cartea şoaptelor, Polirom, 2009) pare să fi spart gheaţa, stârnind chiar entuziasmul unor exegeţi altminteri foarte parcimonioşi în elogii – Paul Cernat, spre exemplu, vorbea despre „marea revelaţie a anului” din literatura noastră. Dacă aşa stau lucrurile, cum se va fi produs oare un salt calitativ atât de spectaculos? Nu mai e chiar nimic din vechile texte aici?
Ba da, însă numai într-o anumită măsură. În fond, scriitura nu s-a modificat substanţial, iar autorul nu a renunţat nici la tăietura retorică a frazei, nici la lirismul înfiorat de înduioşări discrete şi de nuanţa elegiacă ce însoţeşte sentimentul ireversibilului, sentiment cu atât mai acut cu cât setea de viaţă e mai intensă. Iar pentru Varujan Vosganian, ca şi pentru armenii săi care nu admit să nu bată suta, viaţa constituie bunul cel mai de preţ, valoarea supremă („Atâta vreme cât trăieşti, eşti nemuritor” – mărturiseşte într-un loc bunicul povestitorului, rezumând esenţa unei înţelepciuni milenare).
Dar elementul frapant, greu de găsit la asemenea diapazon în volumele anterioare, pare să fie în Cartea şoaptelor sistematica reprimare a tendinţelor narcisiste: „detestabilul eu” nu mai desemnează o sumă oarecare de trăiri subiective, atribuibile unui „individ” anume. Nu, obişnuitele conotaţii psihologizante ale discursului autoscopic lipsesc acum cu desăvârşire. Drept urmare, nici autorul-narator nu-şi mai etalează biografia ca pe un lucru semnificativ în sine ori ca material numai bun pentru introspecţie (altă diferenţă în raport cu modelul cărtărescian, sesizată deja de comentatori). El (adică „Eu”) e prezent în text fie în calitate de cronicar cu voce neutră, povestitor fidel al întâmplărilor tezaurizate în memoria celor apropiaţi, fie în ipostaza simbolică de scriitor în formare, id est „autor” al textului care se scrie pe măsură ce se trăieşte. Bineînţeles, nucleul dur al romanului constă în relatarea episoadelor teribile din istoria prigoanei şi exterminării armenilor, lucru absolut inedit câtă vreme nu există până în prezent pe piaţa românească nicio carte despre acest subiect. Dar nu latura documentară (nici ea de neglijat) rămâne fundamentală. Cu adevărat extraordinar e ansamblul, romanul întreg, care e o tulburătoare mărturisire a suferinţei, individuale şi colective, cum şi o frumoasă evocare a copilăriei. Nu întâmplător, atunci când a lansat volumul la Iaşi, astă vară, la Casa de Cultură „Mihai Ursachi”, scriitorul a ţinut să prezinte publicului atât nişte fotografii cutremurătoare despre genocidul armenilor, cât şi o serie de fermecătoare instantanee de epocă, cu oraşul copilăriei sale – Focşaniul.
Oricum, recursul la memorie are motivaţii cu mult mai complexe decât refugiul hedonist în cămară, printre pometuri înmiresmate şi ispitele dulci din borcane (mitologia sângelui decantat în sâmburi de rodie mi-a amintit de celebra peliculă a unui alt armean, Paradjanov – Culoarea granatelor). Memoria fiind solicitată în mai multe direcţii, se destramă treptat şi ţesătura textului, ca o oglindă sfărâmată în mii de cioburi, dintre care numai în câteva se mai reflectă viaţa orăşelului moldav. În rest: o parte însemnată compun istoria zbuciumată a armenilor, de la momentul prigoanei comandate de Junii Turci, cu tragedia exterminării în masă de la Deir-ez-Zor, până la popasul pe tărâm românesc şi în lumea largă, unde exilaţii au împărţit cu toate celelalte etnii şi binele, şi (mai ales) răul; din altele se reconstituie drama ţăranilor români de la Vadu Roşca, omorâţi fără milă de comunişti – iar multe episoade sunt greu de integrat doar într-o singură ramă.
E drept, scopul major al povestirii rămâne salvarea memoriei celor dispăruţi, care nu mai trăiesc decât în fotografie („fotografiile ţin adesea locul oamenilor vii”). Pornind de la constatarea că „morţii noştri nu sunt mai mulţi, dar sunt mai nenumăraţi” (memorabilă formulare!), prozatorul încearcă să-şi facă scrupulos datoria de cronicar şi inventariază sute de poveşti ce încarcă până la refuz pagina cu o cantitate imensă de suferinţă decantată în maniera unor epitafuri cu tâlc, săpate adânc în piatră. Atunci când intensitatea tragică devine de nesuportat, stilul capătă nuanţe de litanie sobră, devine incantatoriu printr-un soi de reducţie a materialului verbal la mecanica goală a ritmului. În maniera aceasta curăţată de orice excrescenţă parazitar retorică e relatat periplul către Deir-ez-Zor, prin cele şapte cercuri ale suferinţei colective, episodul cu pricina urmând a ilustra, în ecuaţia unui scenariu iniţiatic sui generis, coborârea în Infern.
Dar suferinţa se cere răzbunată, şi bună parte din episoadele ce compun romanul se focalizează asupra acţiunilor vindicativ-justiţiare (operaţiunea „Nemsis”) şi a luptei pentru independenţă („armata generalului Dro”), adăugând alte şi alte verigi la însângeratul lanţ al istoriei. Din acest unghi, romanul pare să aibă la bază schema mitică circulară a poveştilor despre vânătorul vânat, pe fondul unei mitologii mai complexe a „sângelui”, care transformă personajele în nişte vehicule-simbol, personificări metonimice fie ale poftei de viaţă, fie ale setei de răzbunare, ale iubirii şi urii. Ca atare, nu doar relatarea despre Misak Torlakian e „povestea unui sentiment”, ci şi poveştile celorlalţi – altă variantă a lui Torlakian e, spre exemplu, Mesia Khacerian, personaj sinistru, absent din cutia cu fotografii a bătrânilor deoarece el nu se răzbună pe duşmanul odios al comunităţii, ci chiar pe poporul său (sărac şi umilit în copilărie, devine ulterior şef al securităţii din Constanţa şi principalul vinovat de moartea „eroului” Onik Tokatlian). După cum vedem, prozatorul nu se face purtătorul de cuvânt al unui mesaj partizan, menit a scoate în evidenţă doar suferinţa minoritarilor persecutaţi. Nu. Crima e condamnată chiar şi atunci când pare să aibă o temeinică îndreptăţire (ca în cazul operaţiunii „Nemesis”), iar drama poporului armean e prezentată într-un context mult mai larg, pe fondul întunecat al războaielor care au zguduit lumea în ultimul secol.
În cazul acesta, doar o minima moralia, o etică a iertării, axată pe valorile „slabe” menite a conserva viaţa cât mai mult cu putinţă, e în măsură să închidă pentru totdeauna cercul istoriei sângeroase. Iată soluţia care face posibilă ieşirea din Infern, soluţie adoptată de bătrânii armeni din comunitate drept cea mai eficientă strategie de luptă împotriva răului (vezi sfaturile de taină din cimitir). Evident, nu e vorba despre o morală oarecare explicit formulată, ci despre semnificaţia profund morală a „poveştii” în sine, fără nicio notă propagandistică. Aşa se face că „şoapta” trebuie înţeleasă şi ca o metaforă-cheie în orizontul eticului, desemnând aurita cale de mijloc, fericirea blândă pe care omul o simte doar alături de ceilalţi, în familie, în comunitate, în lume.
Or, numai „privind viaţa” dintr-un unghi potrivit, prin ochii bunicului Garabet (dar şi ai celuilalt „bunic” literar, meşter în aforisme), reuşeşte Varujan să ducă la bun sfârşit Cartea şoaptelor. Şi să devină, cu adevărat, un scriitor mare, continuând peste timp, la alt diapazon, tradiţia „vieţiştilor” de la revista ieşeană.
Antonio PATRAŞ
Premiul “G.Topârceanu” pentru Poezie
MIRCEA BÅRSILå,
pentru volumul Monede cu portretul meu,
Editura Pământul, 2009
Dezblestemarea unui mare poet
Ştim, cartea de poezie nu mai face vâlvă, eveniment. Alte valori se macină la moara zilei. Am vrutără capitalism, trăim nineacă în capitalism. Sălbatic! Bestecăind, ca autori delirici, complet dezetatizaţi, liberi şi fundamental pauperi. Ai nimănui, ăsta e sentimentul. Şi totuşi! Unul din misterele astei naţii deopotrivă central-europene şi aux ports de l’Orient, este că în hotarele ei poezie se scrie vajnic, parcă mai mult ca orişicând. Se scrie şi se publică mult, în valuri generaţioniste (sau nu). Volume excepţionale de versuri apar te miri unde. Ţone editează amestecat, Brumar amestecat, şi tot aşa, Limes, Cartier, Junimea şi care mai sunt, obligate să supravieţuiască financiar. Bine că publică. Şi bine că această ciudăţenie a plaiurilor mioritice – cartea de poezie –, paşte din nimic şi se lasă mulsă la standarde curat europene. Nu din 2007 (anul intrării în UE), ci de câteva decenii bune – lăsându-l la timpul lui pe Eminescu –, de la Blaga, Barbu, Bacovia, Arghezi, la Emil Botta, Nichita, Sorescu, Mazilescu, Gellu Naum, Cezar Ivănescu ş.a.m.d. – şirul poate continua cu cei încă în viaţă – până la optzecistul Mircea Bârsilă, eroul rândurilor de faţă şi al acestui premiu. Care, după o tăcere editorială decentă, deunăzi a publicat un volum. Unul într-adevăr de excepţie. Nimic surprinzător în asta. Unde a apărut? Nu la Cartea Românească. Nici la Vinea sau la Brumar. La Editura Pământul!
Monede cu portretul meu e opul unui mare poet, o spun fără umbră de îndoială. Luni de zile, poate ani, l-am bătut la cap pe autor să-şi propună volumul la Cartea Românească. Sunt convins că acolo i-ar fi fost locul, că, adică, ar fi cucerit, cu puţin noroc, cele mai tari exigenţe critice. Şi odată publicat la CR, altul i-ar fi fost destinul, alta perspectiva receptării. Trecând peste circumstanţele apariţiei editoriale, să deschidem cartea (un obiect estetic de bun gust, copertă realizată de Claudiu Bârsilă) şi să ne vedem de lectură. Mai exact, de lecturi. Căci e nevoie de reluări succesive, în stări de spirit şi la ore diferite din zi, pentru a descifra lumea şi textul acestui – repet – măreţ liric. Un sunet captivant, numai al său, de la primul la ultimul text, imprimă discursului tonalitatea tandru învăluitoare, unitară, recognoscibilă imediat. Citez mai la vale poemul liminar, imn al umilităţii grandioase, tragic în fond, un solilocviu cu nimic – dacă mi se permite „sacrilegiul” – sub splendoarea Odei (în metru antic). Sau a Lacustrei bacoviene, poftim! Publicat în Ziua literară pe prima pagină a făcut senzaţie – un entuziast echilibrat ca Ion Mircea avea, mi-aduc aminte, superlative deschise la telefon. În fiecare seară sublimează poetica bârsiotă, e psihodrama unicităţii, a celui – nu se ştie de ce –, singur, singur, singur, în această lume de gregarităţi demonic reciclate. Cu „lampa dată la infinitiv”, postat „fără pricină” la marginea tribului, eul liric respiră un aer de „vechime osândită”, doldora de „sumbre taine, încredinţate spre păstrare”. Respiră cum respiră, încapsulat în destin, prizonier adică al unui fatum din mitologii balcanic-mediteraneene, supus „zeilor târzii”, temuţi ca nemiloşi. Forţa suflului, amplă, de profet albit cu faţa la mume, la copilărie, la „repetatele coşmaruri, cu substrat arhaic, păgân”, e trasă într-o stilistică la voia respiraţiei libere, strunită în buclă circulară, fără rest de efort:
Puţini, foarte puţini bănuiesc ce înseamnă
să te culci fericind vrăbiile. Cheia răsucită în uşă de două ori,
lampa dată la infinitiv
şi lătrăturile de peste noapte: îndepărtatele
lătrături ale sălbăticiunilor psihopompe.
Ferice de vrăbii: n-au zei
şi nu le ia niciodată interviuri păianjenul:
uriaşul păianjen în caftan egiptean.
Ferice de ele: nişte firimituri, nişte mici ancore
ţinându-mă, în fiecare seară,
să nu mă arunc pe fereastră – într-un gol şi mai mare.
Lampa dată la infinitiv,
cheia răsucită în uşă de două ori
şi repetatele coşmaruri cu substrat arhaic, păgân:
se face că mi s-a furat din nou colivia
în care îmi ţin umbra. Se face că patul în care dorm
este izbit, toată noaptea, aproape ritmic,
de găleata unei fântâni. Puţini, foarte puţini bănuiesc
ce înseamnă să te culci fericind vrăbiile:
n-au zei şi poate nici nu ştiu că sunt vii
în această betonieră în care ne învârteşte soarele.
Tema de bază odată fixată, prin extensie şi variaţiuni – cu fiecare vers, cu fiecare secvenţă poematică –, se mai cucereşte o câtime de teritoriu ilimitat, se reinstaurează, pe viu, o vâlvă a tradiţiei ancestrale, imemoriale, densă de vietăţi comune drapate în obsesie şi arhetip, care absurd terifiante, care, mai ales, galeş înfiorate. La deja citatele lătrături de peste noapte ale sălbăticiunilor psihopompe – care sunt ele, poetul nu ne spune –, se adaugă ici-colo, de un farmec mereu insolit, îngerul cu mustăţi de pisică, un străbun cu labe de lup în mânecile suflecate ale cămăşii, bărboasele joimăriţe rostind incantaţii, o pisică neagră jucând şi cântând prin odaie, îmbrăcată în haine gorjeneşti de femeie, moartea ca gorgonă cu cercei de argint, ca o târfă al cărei halat se desface mereu în faţă, enigmaticul personaj mascat care îi oferă totdeauna poetului flori la ziua de naştere, o caracatiţă cu zeci de braţe ce se răsuceşte ameninţătoare, noapte de noapte, şi gâfâie în bezna de sub patul poetului, femeia cu zece sâni şi tot atâţia ochi, o vrăjitoare fierbând în coliba ei oase magice într-un ceaun, nişte râsete groteşti, întru totul hecatice – de femei bătrâne înţepenite între roţile dinţate ale timpului, etc.
Fiorul vieţii, al acelei „realităţi palpabile” clamate, în plin delir oficial alienant de Virgil Mazilescu, trece, la Bârsilă, din Budai I. Deleanu şi Octavian Goga, prin Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, George Alboiu, ca şi prin Fundoianu sau Pillat – asimilaţi de imaginarul poetului optzecist în cheie expresivă proprie, multiplu rafinată. Specia acelui bestiar al apariţiilor din sub/inconşient, „de vis şi de coşmar deopotrivă”, e contrabalansată, completată în registru diurn de un inventar prodigios, frust, domestic-natural, plesnind de robusteţea existenţei concrete: vite, câini, zbieretele porcilor graşi, în coteţe, visând cum li se pârleşte părul lucitor, cu paie; poteca lăsată prin porumbii proaspăt prăşiţi, până la locul acela păzit de un nor nemişcat: cimitirul; mierla şi magnolia într-o primăvară lipsită de nimburi, duplicitară, ermetică; un bărbat în aşteptarea oştilor de fier ale certitudinii; o lume unde se plânge cu mult mai mult decât plouă; petrecerea cu măşti de animale sălbatice şi dansuri licenţioase în jurul întunericului atârnat, ritualic, în cârlige, la soare; ceaţa aproape diavolească a cârciumilor; lauda obsesiei blonde a morţii; o pisică neagră întinzându-şi gheara spre soare şi-un heleşteu ca o valiză plină de lătrături albastre; femei în rochii vărgate în care se cred nişte fumuri înălţându-se leneş la ceruri din hornurile caselor cu marchize de sticlă; străvechea lume a cătunelor, aflată în surpare; fântâna-soră, în care se răsfrânge ca o monedă chipul poetului-copil; stratul de rugăciuni tot mai gros de deasupra acestei lumi; aceiaşi iepuri care, de veacuri, la aceleaşi vulpi se închină; turle şi cupole trândăvind în aer, o jivină privind cum se leagănă pipirigul sub reflectoarele solare ale zilelor de septembrie; trece o rădaşcă în zbor: este mama? se vede o pădure atârnată la gâtul unei singure păsări: este o vedenie?; faţa de Hristos chinuit a pământului; plase de pescuit azvârlite în apă: capetele noastre în rugăciune aplecate; Mircea Bârsilă se arată uneori înaintea noastră cu un picior pe ape şi altul în pustiu, el fulgeră şi tună, el fulgeră şi tună şi se închină pentru toţi la floarea unui cui; maică, maică, azi-noapte doi huhurezi te însoţeau pe o cale-ntunecoasă; atâtea lacrimi pe care nu le pot explica decât gropile făcute de micile lor explozii la picioarele lui Dumnezeu, etc., etc.
Un panteism acut, mistic iubitor, cu iuţi ecouri livreşti şi vagi intarsii de creştinătate neconvinsă, planează peste tot. Acest cortegiu liric-fabulatoriu e continuu branşat la duhul de inflexiuni hipnotice al vocii poetului. Descriptibil acest duh, această voce, prin colocvialitatea repetitivă, ca la vechiul rapsod. Fondul „arhaic, păgân” domină copios scenariul comédiei în care bizareria tenebroasă şi cotidianul nud, nu o dată hilar, funambulesc, dau în mister inepuizabil, total. Mereu aceeaşi lume pierdută în timp şi recompusă în veşnicie, pe pagină, credibil, în amănunt, cu graţia ultimului detaliu de viaţă cotidiană insinuat, prin nu ştiu ce savanterie patinată, în text. Citez un poem, nu la întâmplare – e o capodoperă lirică a istoriei satului în modernitatea prefacerilor aşa-zis planificate, ineluctabile, parcă fără Dumnezeu:
Un vis şi un coşmar, deopotrivă. Se făcea că mă aflu
într-o luntre, pe-o apă, iar în adâncul acelei ape:
o stranie aşezare. Un sat gol, fără vite şi câini.
Un sat fără copii, fără femei, fără babe şi orătănii.
O aşezare pur şi simplu moartă.
În dreptul unui crap fumuriu se înălţa acoperişul cu şapte feţe al casei
părinteşti.
Unde înotau un somn burduhănos şi o roşioară,
mişcând evlavios într-o parte şi-n alta din cozi,
era biserica – vegheată de câţiva pini fără soţ – ,
iar la o sută de metri, sub un şalău hrăpăreţ
încercând să interogheze nişte peştişori speriaţi:
vechea turlă a clopotniţei de la intrarea în cimitir.
Un vis în care firele roşii
ale împlinirii unei uitate dorinţe din copilărie –
aceea de a mă roti, asemenea unui erete, la amiază,
peste acoperişurile pătulelor închiriate de şoareci
şi ale caselor cu uşile deschise la perete –
se împleteau cu cele negre, muiate parcă în smoală,
aşa cum sunt încurcatele iţe şi mreje ale oricărui coşmar.
Se făcea că mă aflu într-o luntre – şi nici un muget,
nici o chemare sau cel puţin un scârţâit nervos de fântână,
pe două sau mai multe voci, în semn de protest
împotriva unui asemenea vis. Un vis şi un coşmar
deopotrivă. La o sută de metri, sub un şalău hrăpăreţ,
se afla clopotniţa de la intrarea în cimitir.
Deasupra cârciumii sclipea o plătică argintie.
Se navetează continuu, întreţesut, dus-întors-dus-în(tre) cele două nivele ale realităţii, complementare, comunicante, „tărâmul acesta” şi „celălalt”, al datului terestru, imediat, şi al zării mitului –, ca fiind de fapt unul. La asta e bună poezia, pare să ne spună Mircea Bârsilă, definindu-o ca singura mea rădăcină, primăvară de primăvară, şi totodată singura oglindă – o mică oglindă de buzunar – în care mi s-au arătat, uneori, la fel ca prin ceaţă, anumite imagini din rai. E atins aici punctul sensibil, motorul poeticii în discuţie, motivaţia ei primă şi ultimă. Raiul, aşadar, particula lui originară, unitatea şi armonia, nu sunt praf şi pulbere, cu totul dispărute, ci numai camuflate, risipite, decăzute, iar poetul tocmai asta râvneşte prin reflecţia scrisului, o reabilitare, o reconstrucţie, bazată pe acele furtive „anumite imagini”. Epopeea lui Ghilgameş, Cărţile morţilor, Guènon, Eliade, dar şi poveştile şi tradiţiile imemoriale ale satului trăite în copilărie pe viu, sunt referinţe la îndemână. Trecerile de nivel par trombe ritualice, glisări de năzăriri fireşti, cu nostalgia vârstei aurorale – întâmplată la ţară „printre conace boiereşti părăsite” –, şi tânjirea aceea perpetuă după năluca ei în dureroasă, intimă destrămare. „Trista strigare în pustiu” hrăneşte geniul poetului, fatal idolatru, cu o rară, personală, febricitate a suferinţei. O suferinţă dizolvantă, cu anume rost purificator, în iubirea pentru goliciunea tencuită cu ecouri a femeii, în jindul atroce după acea com-pătimire din zbănţuiri să zicem dionisiace, primăvăratice. şi totuşi, erotismul ţine de senzualitatea jocului, preludiu al rodirii, şi-atât, chiar dacă în fiecare noapte, undeva, în întuneric, sunt femei goale. Mircea Bârsilă are, şi în viaţă, nu doar în scris, o păgână, în sens eminescian, evlavie direct curtenitoare pentru sexul „slab”, fie acesta încarnat în chelneriţele tinere şi atât de frumoase, fie în femeia ocultă/femeia absolută – ascunsă în ele. Invocaţia mamei, de fiecare dată memorabilă, tulburătoare, e concurată intens de cultul soarelui, tutelar în lirica de faţă. Cum spuneam, remisia în vremi şi stări diferite e un procedeu navigant omniprezent. Imagini precum cea a copilului ţinându-se de fusta infinită a mamei sunt parcă restul/rămăşiţa unei foste desfăşurări epopeice scufundate, ca integralitate, în uitare, şi scoasă la lumina mesei de scris, pe bucăţi, acum. Iată o asemenea secvenţă, între atâtea memorabile: Chiar aşa: mă fac din nou mic şi, vreme de câteva zile, /la fel ca în adevărata copilărie,/mă ţin de fusta infinită a mamei, seară de seară,/temându-mă să nu cumva să mă răpească şi pe mine soarele/când o ia, ostenit, în direcţia beznelor. Trimiterea la Fragmente-le din regiunea de odinioară se impune, ambii autori fiind poeţi monadici. „A fi blestemat să treci prin viaţă/ cu becul de o mie de waţi al poeziei în ochi”, sigur i-ar fi plăcut lui Mazilescu, prin adevărul tragic, limpezime spus. Dar, dacă la Mazilescu „regiunea de odinioară” trasa un simplu fundal epifaniilor textuale, mai degrabă nostalgic-abstract –, la Mircea Bârsilă aceeaşi entitate metafizică, tărâmul originar, deţine contur şi identitate precise: e „străvechea lume a cătunelor” pe cale de dispariţie sau dispărută deja. Memoria poetului o salvează, o conservă şi ne-o restituie, vie, pulsatilă, grea de materialitate, apăsată de întuneric, densă de mentalităţi precreştine insinuate în postmodernitatea cea mai recentă. Teribila tensiune a viziunii sugerează, înfundat, iminenţa eschatonului. Fără a deveni sâcâitoare, e totuşi starea dominantă, tipică discursului bârsiot. Ca din perspectiva unui „fund de ochi” supradilatat, se tânjeşte dureros după lumină: poate lumina astrului zilei, poate – de ce nu? – lumina transsubstanţierii, venirii salutare a lui Crist. Ritmul emisiei – masiv, aparent aluvionar – apare, dacă ai răbdarea unei lecturi atente, structurat fără cusur. Ce vor păţi traducătorii lui Bârsilă cu a sa sintaxă, nu e greu de anticipat:
O păstaie din care voi cădea şi eu: această lume.
Sfârşitul: cum să-1 respingi,
când el se apropie de tine cu binişorul,
în pofida ochelarilor săi negri!
O lume în care şi ţurţurii de gheaţă ai streşinilor
şi morţii de sub iarbă
unde strigă întruna „lumină, lumină, lumină"
sunt asemenea cifrelor de sub linia unei fracţii.
„Lumină, lumină, lumină" – strigă întruna morţii sub iarbă.
„Lumină, lumină, lumină" – strigă sămânţa, clocindu-şi, în brazdă,
îngânduratul ei centru de greutate. La un singur cuvânt
– lumină –
se reduce vocabularul îngerilor ciopliţi, în marmoră,
prin cimitire.
Doar pentru cârtiţe lumina este un monstru:
un monstru ce se îngraşă cu întunericul lor.
Doar ele se tem de lumină şi o detestă
şi, împreună cu ele, şi liliecii: aceste jucării dintr-un petic
de piele şi câteva arcuri subţiri de oţel.
Aceste obiecte mecanice – uşoare şi simple –
zburând în zig-zag, noapte de noapte, printre case.
Stăpân pe sunetul său, pe inventarul şi teritoriul său, pe viziunea puternic personalizată ce guvernează al său topos, liricul avansează spontan, la Mircea Bârsilă, poem după poem, din soldat cu pixul în mână, nu mareşal – ci, direct imperator: „împărat-poet”. Care, din sudoarea cuceririlor imaginate – „argint galben” le-a numit odată – îşi bate nonşalant monedă. O monedă tremurată, reconfigurată, secvenţial, poem cu poem, după un portret mereu in/sondabil, viu, netrucat, în mişcare. Şi extras crud, proaspăt, din fântâna-soră-oglindă-a-lumii. Tentaţia autodescrierii în varii ipostaze succesive e indenegabilă, şi trimite ca splendoare şi aplomb, ca virtuozitate a dicţiunii, la trimbulindul Nichita „în dulcele stil clasic”:
Sunt, într-adevăr, cel ce sunt:
o existenţă inoxidabilă, sidefie.
O copie – greşită! – a zeului Proteus
numit şi „Arlechinul" de zeii cei târzii.
A fi un cal, pentru o clipă, în faţa unui cal.
A fi un bob de strugure, în faţa unei vii.
A fi mereu acelaşi, dar sub altă mască,
a fi un cal, pentru o clipă, în faţa unui cal.
Eu simt cu sângele – vai, mie ! – cel din creier
şi îmi revin – când sunt îndrăgostit – la normal.
„De-ar putea cineva să mă dezblesteme” invocă undeva poetul. Asta am încercat – şi sigur n-am reuşit – în aceste rânduri. Mai spun că volumul însumează fix o sută de poeme, dacă am numărat bine. O sută de monede în aur şi argint, adică. Pentru gustul meu 80, poate chiar 70, erau de-ajuns! Dar ce spun 70: 50, domnule! 33! Exigenţa, aici, nu are legătură cu anvergura sau valoarea textelor, ci, strict, cu cantitatea de splendoare lirică suportabilă între două coperte. E drept, nimeni nu te obligă să citeşti cartea dintr-un suflu, de la un capăt la altul. E imposibil – ar fi ca şi cum ai mânca o farfurie cu miere neagră de pădure dintrodată, la o singură masă. Da, Iliada se poate citi dintruna, acolo epicul şi dramaticul, fabulaţia infuzată în lirism, te menţin treaz la receptare, până la deznodământ. În liric, deznodământul e al fiecărui titlu, al fiecărei pagini – poemul însuşi e deznodământul.
Cu monedele sale, de uz strict interior şi circulaţie liberă în absolutul poeziei, Mircea Bârsilă nu şi-a plătit cartea. Cheltuielile le-a suportat, de pe-acuma, pământul: Editura Pământul! Pentru un postmodern anteic, cu obsesia naturală a vetrei, a rădăcinilor, mi se pare, până la un punct, just. Dar numai până la un punct.
Marian DRåGHICI
Premiul “Constantin Stere” pentru Publicistică,
revistei Contrafort, la 15 ani de la fondare –
Vasile GårneŢ, director;
Vitalie Ciobanu, redactor şef
O revistă europeană
Doi scriitori din Chişinău au avut, acum mai bine de 15 ani, ideea de a înfiinţa o revistă culturală care să nu mai orbecăie prin hăţişurile unei limbi şi ale unei culturi rupte de matca sa firească. Vasile Gârneţ şi Vitalie Ciobanu, creatorii şi făcătorii până azi şi sper mult timp de acum înainte, ai revistei Contrafort, binemerită, credem, premiul „Constantin Stere” pentru publicistică. Şi nu numai că-l merită, acest premiu este doar un mic gest, prea slab faţă de efortul lor cultural, rezistent la oprelişti şi frâne nu numai economice. Citim în Contrafort, această nouă cetate de la Nistru, care ţine cumva locul celor distruse de ocupanţi în mai multe reprize istorice, texte despre literatura unei lumi care se trezeşte din lungul somn impus, totalitar, o literatură şi o critică literară sincronă cu aceea din cealaltă parte a râului care ne desparte. Efortul lui Vasile Gârneţ, directorul revistei, şi al lui Vitalie Ciobanu, de a ţine în viaţă nu numai o revistă, ci şi o mişcare culturală care evoluează sistematic şi sigur ar trebui răsplătit şi, mai ales, făcut cunoscut tuturor acelora ce-şi mai închipuie că dincoace şi dincolo de Prut stăruie două culturi. Semnele separaţiei se mai citesc, însă, prin alte zone, Contrafortul face totul pentru a le şterge şi reuşeşte în mare măsură. Oricum, publicistica de bună calitate practicată de poetul şi eseistul Vasile Gârneţ, precum şi critica literară şi analizele politice ale scriitorului Vitalie Ciobanu, merită atenţia tuturor celor interesaţi de cultura română în desfăşurare. Citim analizele literare, dar şi pe cele politice, ale celor doi scriitori şi publicişti din generaţia, acum, matură şi înţelegem clar ce se întâmplă într-o zonă a românităţii separată de curentul principal în repetate şi lungi reprize. Cu toate că istoria a fost potrivnică evoluţiei culturale şi sociale a românilor de dincolo de Prut, mişcarea unor scriitori grupaţi în jurul revistei iniţiate de Vasile Gârneţ şi Vitalie Ciobanu e mai mult decât un simplu pod de flori, o punte culturală sigură, nu peste un râu, ci peste nişte vicisitudini istorice care puteau părea altora, până la generaţia lor, de netrecut. Şi au şi fost aşa câtă vreme barajul de la Prut era din sârmă ghimpată şi tancuri sovietice.
Vasile Gârneţ este autorul unui volum de eseuri intitulat Intelectualul ca diversiune, apărut în 2005, după două cărţi de poezii şi un roman, iar în urmă cu doi ani a publicat, împreună cu Vitalie Ciobanu, volumul Europa de la fereastra vagonului, un jurnal al călătoriei cu „Literatur express”, din 2000. La rândul său, Vitalie Ciobanu a publicat câteva volume de eseuri şi analize culturale şi politice: Anatomia unui faliment geopolitic: Republica Moldova, în 2005, Frica de diferenţă în 1999, Schimbarea din strajă, în 1991. Cărţi de analiză lucidă a situaţiei în care se află lumea românească, divizată artificial, de graniţe impuse cu tancul, pagini de publicistică de cea mai bună calitate, care se citesc cu un real folos, ca şi cele ale colegului său de proiect.
Premiul „Constantin Stere” este, aşadar, al celor doi scriitori, dar deopotrivă şi al proiectului lor de succes, revista Contrafort, căreia, şi în felul acesta, îi dorim o cât mai lungă viaţă în cultura română.
Nicolae PRELIPCEANU
Premiul „NICANOR & CO”,
pentru Integritate profesională
şi rezistenţă prin scris în postcomunism
Ioan MOLDOVAN, redactor şef al revistei Familia,
Dumitru Augustin DOMAN, redactor şef al revistei Argeş
De bun simţ
A lua act de realitate a fost dintru început una din amprentele identitare ale Vieţii Româneşti. Ca să-şi exerseze această amprentă, fondatorii au pus, strategic, la coada sumarului, o rubrică specială. Pe care o semnau „Nicanor & Co”. Pseudonim de lucru, colectiv, cu care Ibrăileanu, Stere şi ceilalţi redactori şi colaboratori apropiaţi ai revistei iscăleau note de atitudine, polemice, şi spumoase şi percutante, privind „bucătăria” propriei redacţii, dar şi evenimente din viaţa literar-culturală, ştiinţifică, la zi. Aşa s-a impus şi a devenit celebră, rezistând până azi, Miscellanea. Că se citea prima, când deschideai revista, e lesne de închipuit. Cultură-cultură, literatură-literatură, poezie-poezie – dar în ce lume strict reală trăim şi ce se întâmplă mai nou sub soarele acestui timp, al vieţii noastre omeneşti? – e întrebarea pe care şi-o pune tot făcătorul/cititorul de gazetă, de când se ştie.
Tot realitatea, atât de complexă şi contradictorie în postcomunism, ne obligă să facem, din atitudinea fondatorilor, nu doar model: instituţie, premiu. Când un director ireproşabil de revistă ca Ioan Moldovan e înlocuit din funcţie pe nepusă masă, din bunul plac al unui potent local, nu poţi să nu te întrebi unde e Oradea faţă de Europa, sau în ce democraţie bananieră trăim!? Cazul a făcut senzaţie, senzaţia a escaladat într-un adevărat scandal la scară naţională, conducerea Uniunii Scriitorilor, prin Nicolae Manolescu şi Varujan Vosganian, a ridicat pe loc glasul, redacţiile au mediatizat măgăria, iar puterea locală, cu bâlbâieli, a dat înapoi. Însă foarte puţin. Ilustrul nostru coleg e repus în scaun, din director, redactor şef, iar pentru a-şi redobândi funcţia iniţială, trebuie să treacă prin concurs şi să prezinte, onor comisiei, proiect. Bătaie de joc! Adică, faci din Familia ani de zile un proiect care merge excelent, aduci cu el Oradiei prestigiu naţional şi internaţional, şi nişte funcţionari din hârtie, la comandă, atâta pricep: întâi, să te demită, şi pe urmă să-ţi ceară proiect. Cui îi fac dumnealor asta? Unuia dintre scriitorii importanţi ai generaţiei optzeci, cu o peste zece cărţi publicate, de poezie şi critică! Ce-or fi înţelegând acei funcţionari când se uită, la concurs – ca mâţa-n calendar? – în fişa lui biobibliografică, la mulţimea dicţionarelor în care e inclus, la şirul instanţelor critice care l-au omologat!? Le va fi limpede că au în faţă, în bărbatul acela senin şi blând, îndelung răbdător, o personalitate cu un loc de mulţi invidiat în literatura ultimelor decenii, poet din înalta clasă a şcolii ardelene contemporane (specia echinoxistă!) şi care face cinste, pe unde merge – la simpozioane, târguri de carte, festivaluri –, oraşului lor? Drept recompensă, prin demiterea abuzivă, poetul pierde la salariu, lunar, vreo 15 milioane lei vechi. Pe lângă sănătatea greu încercată, în parte dusă pe apa sâmbetei, cu sechele poate nevindecabile. Şi totul pentru că unui activist cică liberal, ameţit de putere, i s-a năzărit că „şi noi ştim să facem o revistă”. Pardon, dar parcă şi măgarul din povestea cu muzicanţii de la Bremen credea că face, zbierând sub fereastră, el, muzică…
Pe fond, nu altfel stau lucrurile cu Dumitru Augustin Doman. Doar nuanţele abuzului diferă. Aici, în sud, printre concetăţenii lui Urmuz, viaţa scriitorului e mai a dracu, cinică, fără pic de respect. Cu proza lui rafinată în duhul unui realism frust până la crud, din respiraţii scurte căci lipsită de iluzie, dedulcită la concizie stilistică şi apoftegmă cu siaj liric, la polul opus ambiţiei de catedrală brebaniană, Doman e surprins de Grigurcu ca spirit afin cioranian printr-o metaforă care te cam lasă cu gura căscată, visător: „două animale hârjonindu-se, din aceeaşi specie” (citez din memorie). Cu straşnice prietenii de invidiat, de la regretaţii Petru Creţia, Mircea Ciobanu şi Alexandru Condeescu, la Radu Cosaşu şi Nichita Danilov, cu zeci de amici literari în funcţiune prin toţi coclaurii scrisului românesc, acest devot al prozei şi publicisticii a făcut din revista Argeş – prin prieteniile, prin cunoştinţele lui –, în scurtul răstimp de când o conduce, o publicaţie – se vede cu ochiul liber – fără niciun complex provincial, de prima linie, lăudată şi premiată între profesionişti, la festivaluri. Nu insist, însă fie şi numai performanţa de a-l reinventa pe dispărutul din peisaj Dan Arsenie, cu rubrică permanentă, e în sine istorică. Să lansezi un proiect generaţionist de mare ambiţie şi amploare, să-ţi menţii propria rubrică despre cărţile celorlalţi mereu vie, excelentă ca precizie stilistică şi intuiţie critică, să permanentizezi colaborările unor Danilov, Leo Butnaru, Mircea Barsilă etc., toate aceste isprăvi merită – în înţelegerea domnilor funcţionari de la Centrul Cultural Piteşti – pedepsite. Ia, să-i facem noi viaţa de zi cu zi, lui Doman, un infern! – şi-au zis dumnealor. Ia, să-l legăm noi pe acest cioranian de condica de prezenţă, ia să-i cerem apoftegmaticului, zilnic, raport de activitate, ia să-i interzicem acestui scriitor-liber-profesionist-şi-în-comunism-şi-în-postcomunism să participe la întâlniri de scriitori, ia să-l lăsăm să fie înjurat şi molestat în redacţie “de-ai noştri”, ia să-i publicăm pe aceşti veleitari contondenţi pe(ste) capul lui, ia să-l băgăm în spital, bolnav de nervi, ia, la cât de prost îl plătim, să-i tăiem ziua din salariu dacă merge la Zilele Vieţii Româneşti, etc., etc. Şi asta, doamnelor şi domnilor, doar la două luni după ce revista Argeş, din Piteşti, cu Augustin Doman redactor şef, primise premiul pentru cea mai bună revistă literară din ţară, la Bacău. Oare domnul primar al Piteştiului e la curent cu batjocura de care „se bucură” cei ce fac, pe mai nimic, adică pe viaţa şi sănătatea lor şi a familiilor lor, gloria urbei sale? După acest semnal, poate cineva o să-l sune, să-l întrebe. Sau, mai bine, îl sunăm noi acum şi-l întrebăm. Alo, domnu’ Primar !?...
C. Stere definea spiritul Vieţii Româneşti prin cultură sufletească, G. Călinescu prin umanitarism. Concepte actualmente prea vagi, imprecise. Nu din umanitarism sunt laureaţi Doman şi Moldovan, nici măcar din spirit de breaslă, cum s-ar părea. Ci dintr-un sentiment tot mai primejduit la poporul român, numit simplu bun simţ!
N.B. Picătura care a umplut paharul. La trei zile după primirea Premiului, Augustin Doman a fost recompensat de domnii funcţionari ai Centrului Cultural Piteşti , pentru merite deosebite, astfel: din redactor şef, l-au “avansat” corector. Cum? Forţându-i-se mâna, să renunţe la colaborările scriitorilor Dan Arsenie, Nichita Danilov, Leo Butnaru, proaspătul laureat a ales să renunţe la şefie. Asta, ca să se dovedească o dată în plus că Premiul e, orice s-ar zice, binemeritat.
