In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Ancheta VR
BERLIN, PRIMA OARĂ - ELENA VLăDăREANU SCRIITORUL ŞI STRĂINĂTATEA
Mărturii după două decenii de liberă circulaţie (II)
Ok, nu e chiar prima, dar e de departe cea mai cruntă.
2005, prin mai-iunie. Trimit o aplicaţie pentru un workshop de jurnalism de cinci zile la Berlin. Organizator: Konrad Adenauer Stiftung. Eram în perioada „Balcani maniacală” aşa că am scris un argument de ar fi fost o mirare ca oamenii să nu mă aleagă. Ceea ce, evident, nu s-a întâmplat. Adică chiar m-au ales. Pe mine şi pe alţi câţiva jurnalişti români – cei mai mulţi, kinderi, până în 20, care îşi făceau mâna pe la reviste studenţeşti –, bulgari şi de peste Prut.
Prima zi la Berlin, o duminică, a fost just for fun. Ne-au ambalat pe toţi într-un microbuz şi ne-au introdus într-un circuit halucinant prin tot Berlinul plus Sans Soucis plus şedinţa foto regulamentară la Zid şi la Check Point Charlie şi unde şi-a dorit fiecare. Intens, fără timp de gândire, fără alte pauze, pe ceas. Pe secundar, mai exact. Tipa care avea grijă de grup, o nemţoaică drăguţă de la KAS, era superstresată, că am ieşit cu un minut sau câteva secunde din agenda ei împărţită la nanonsecundă. Şi nu eram decât vreo 12 oameni, ok? Nici nu vreau să mă gândesc cum s-ar fi descurcat cu 20, probabil ar fi clacat. Deci prima zi trece cum trece.
Luni, prima zi propriu-zisă de workshop. Workshop, adică ne-au fixat ei nişte întâlniri – să zicem, vreo 100 pe zi, o nimica toată – cu politicieni şi jurnalişti, cele mai multe cu subiect politic. Miza era destul de mare: 2005, an electoral pentru Germania, cu Merkel în topul preferinţelor, dar care Merkel aka CDU (Uniunea Creştin Democrată) aka KAS erau cam împotriva extinderii UE aka integrării Bulgariei şi României. Prima întâlnire, am descoperit noi, era programată pe la un 7, la micul dejun. Eu sunt mâncăcioasă. Dacă mă vedeţi, vă daţi şi singuri seama, nu trebuie să vă spun. Dacă sunt chestii supersofisticate, aşa cum s-a întâmplat la fiecare masă din cadrul acestui sejur, mă topesc efectiv. Pune-mi în faţă o farfurie pe care sunt aranjate savant frunzuliţe de salată şi flori – nu glumesc, a fost prima şi ultima oară când am mâncat flori în salată, erau petale translucide de trandafiri, stropite cu balsamico –, adu-mi o supă de dovleac, cu un uşor gust caramelizat pierdut în savoarea intensă de brânză şi tarhon, peşte oricum şi mă to-pesc. Ei, bine, următoarele patru zile, pentru care fuseseră alese restaurante din cele mai scrobite, unde nu intri decât atunci când eşti invitat, mi-am înghiţit noduri după noduri în timp ce prin faţa mea defilau cele mai năstruşnice feluri de mâncare şi dulciuri pe care le văzusem vreodată. E foarte corect verbul a vedea în acest caz, pentru că, aşa socoteam atunci, nu e cel mai potrivit moment să şi înfuleci ceea ce vezi când îţi vorbeşte un politician sau un jurnalist de la Die Zeit. Îţi vorbeşte, vorba vine, că nu mi s-a adresat nici unul direct. Dar nici eu nu m-am străduit prea tare să mă fac remarcată.
Greşesc, că remarcată tot m-am făcut. Probabil nu a fost unul – din delegaţia de jurnalişti plus oameni de la KAS Berlin şi Bucureşti – care să nu remarce că timp de cinci zile (including şi prima zi, aia lejeră) nu am scos un singur cuvânt. O întrebare mică-mică, o silabă, orice. Nimic. Aveam un carneţoi în care notam totul. „Exact, mă concentrez, spuneţi nişte lucruri atât de importante încât abia mai fac faţă. Vai, nici de data asta nu am apucat să întreb!”. Dar chiar aveam întrebări. Mi le formulam în cap încă de dimineaţă, de la duş, le învârteam în cap pe o parte şi pe alta, le suceam, reformulam.
Ştiam engleza la un nivel acceptabil spre începător. Adică na, ca orice român şcolit în anii ’90, când contau doar matematica şi româna şi, mai ales, GRAMATICA, dar deloc exprimarea. Deci nu vorbisem. Ok, până să merg la Berlin, făcusem nişte interviuri în engleză, puteam să citesc lejer, dar nu avusesem niciodată prilejul să susţin conversaţia vieţii mele în această limbă. E drept, cunoştinţele de limba engleză erau obligatorii în participarea la acest workshop, dar nu mă puteam împiedica de un amănunt ca ăsta. Mă imaginam trăncănind în limba Albionului, adresând întrebare după întrebare, comentând, spunând bancuri. Îmi părea la fel de posibil ca atunci când visezi că vrea unul să te împuşte şi tu îţi aminteşti că ştii să zbori. Exact de asta aveam eu nevoie: să-mi amintesc că pot să vorbesc. Între timp însă îi auzeam pe colegii mei români cum îi iau peste picior pe bulgari. Ăia veniseră în grup, se ştiau între ei, dacă lipsea unul – deşi era interzis – lipseau toţi. Abia legau două vorbe în engleză – dar le legau. Tinerii jurnalişti români însă erau prea buni. Erau perfecţi. Văzuseră toată Europa, toţi trecuseră prin etapa obligatorie Erasmus, nu ca proştii ăia de bulgari. Mă rog, nici moldovenii nu erau mai breji, dar cu ăia era periculos, că ar fi înţeles. Cu bulgarii însă nu era nici o problemă. Le spuneai în faţă că sunt proşti, iar ei zâmbeau amabil. Oricum erau vai de fundul lor. Zburaseră cu Alitalia, avionul întârziase o noapte în Milano, nu mai ştiu unde, rămăseseră toţi fără bagaje. Aşa că numai de conversaţii
nu-ţi arde când tu nici pe dinţi nu ai putut să te speli şi când stai de două zile cu acelaşi tricou.
Dar eu mă dădeam relaxată. Zâmbeam când zâmbea toată lumea, nţâiam când nţâia toată lumea, mai comentam cu colegii în pauze ca să se vadă că înţeleg. La Deutsche Welle era să leşin. Niciodată până atunci şi nici după nu mi s-a mai întâmplat să mă ia cu leşin de la prea multă vorbă. Era ultima întâlnire, a cincea zi de Berlin, până atunci nu văzusem decât interioare de restaurante luxoase, de partid şi de redacţii, mă rog, şi Berlinul-val-vârtej-style din prima zi, chipurile acum am fi avut după-amiaza liberă până la cina de adio. Şi era o tipă, o româncă, frumoasă-foc, cu trăsături asiatice, cred că taică-su era tătar, avea şi un nume exotic, Leila, probabil îşi dorea să înveţe atunci şi acolo cum se face radio. Nimic nu o putea opri. Prindea forţe noi cu fiecare nouă întrebare. Simţeam cum mi se înmoaie picioarele. Probabil şi de la atâta mâncare...
