In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
VIAŢA CA O PUNGĂ DE PLASTIC - BUCUR DEMETRIAN Cu un titlu de naraţiune sud-americană, Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită, Editura Ramuri, 2009, Gabriel Chifu, autor, narator şi personaj, reface, în manieră postmodernistă, un traseu existenţial, a lume dispărută, privită dintr-un carusel ludic, sustrasă oricărei riguroase clasificări. Drumul înapoi regăseşte semnele aruncate, ca în poveştile copilăriei, de teama rătăcirii în labirint, a inocenţei înaintării, căci orice „istorie a lumii“ se lasă descifrată, din interior, de fiinţa care nu uită, care lasă urme pentru posibila reconstrucţie, pentru căile care nu se şterg, ci ajung să prindă contur într-o carte. O „istorie a lumii“ nu se poate scrie decât după ce ai parcurs distanţa dintre locuinţele cu chirie şi zonele lăuntrice, dintre decorurile schimbătoare ale vieţii şi lumea interioară, „aceea scufundată în memoria mea.“ Ca orice scriere postmodernă, textul acesta are „năstruşniciile“ lui, fiindcă istoria lumii nu curge liniştit, are spaţii absurde, inospitaliere, întoarce totul cu capul în jos, carnavalesc, ca un spectacol în care păpuşarul dirijează sforile cum vă place, grotesc sau sentimental. Ca şi viaţa, ca şi mâna care scrie şi redescoperă, treptat, puncte luminoase sau obscure, ca şi autorul trecând în luntrea naratorului şi a personajului, a eului liric devenit vocea care se reflectă în alteritatea sa şi rescrie viaţa „încet repovestită de o străină gură, / Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost“.
Cartea lui Gabriel Chifu readuce biografismul în centrul atenţiei, până la fiinţa reală, până la jupuirea trupului într-o lecţie de anatomie, marcă dureroasă a destăinuirii autentice. Trăirea şi confesiunea adună „poveştile“ acestea care nu scapă de imperiul naraţiunii sau de veşmântul liric discret, aşa cum „însemnările“ lui Rilke nu scapă de convenţiile şi infuziile livreşti sau de imanenţa poeticului. Lumea amintirilor nu devine creaţie decât atunci, spune Rilke, prin vocea lui Brigge, „când ele devin în noi sânge, privire, gest“.
Şi istoriile lui Gabriel Chifu au acel miracol sud-american prin care realitatea se desface imperceptibil şi se lasă mărturisită, aşezată într-o dioramă postmodernă şi interogată mereu, ca într-un muzeu al copilăriei, spre care te întorci, fără încrâncenare, îmbinare de realitate şi fantastic, de ţinut vrăjit, asemenea magicului. Macondo din romanul lui Marquez.
Parcurgem realitatea cea de toate zilele, într-o ţesătură de fragmente care compun existenţa lumii şi a vieţii, inocenţa copilăriei spre pragurile istoriei, hăţişul de pagini care refac un destin, un drum în spaţiu şi timp. Gabriel Chifu se oglindeşte în cărţile citite, descoperindu-se mereu, atras de acele ţinuturi paradisiace, voluptuoase, pline de miresme, de fructe, de litere: „Întorceam paginile fermecat şi cred că mi-a încolţit în cap gândul, cu mult înainte de
a-l citi pe Borges, că paradisul poate arăta aşa, sub formă de cărţi“. Urma cărţii este pregnantă pretutindeni în această scriere a drumului interior, dar şi a prozaicelor traversări ale unei istorii apropiate, nerăbdătoare, nivelând individualitatea, maculând ţinuturile lăuntrice, insulele de puritate.
Calafatul este, în această „istorie năstruşnică“, centrul universului, spaţiul copilăriei, al serbărilor omagiale, al unei realităţi care comunică, ironic, cu noi, ca o lume stranie, dominată de mitul comunismului, al tovarăşilor ieşiţi din ţinuturi periferice, rudimentare şi aptere. Dincolo de îngerii păzitori, de privirile în oglindă spre acea fiinţă simetrică, dedublată, spre acel alter-ego generator de echilibru într-un teritoriu ieşit din matcă, plutind în derivă, plin de privaţiuni, eul traversează infernul, anotimpul dezvrăjirii, al depersonalizării, al golului sufletesc: „Am plâns când a murit gagarin, am plâns când a murit laika. La moartea tovarăşului stalin n-am avut cum să plâng, m-am născut cu un an mai târziu. De fapt, dacă stau bine şi mă gândesc, am recuperat, tot am plâns, am plâns retroactiv, l-am jelit gândindu-mă ce mare om se stinsese şi eu nu-l apucasem.“
Sunt pagini memorabile, în care încrâncenarea devine haz de necaz, ca la Creangă. Sau ca în Viaţa ca o pradă, carte a mărturisirii, a unei întâmplări proustiene, revelatoare, moment de început al „aventurii conştiinţei mele“, al dobândirii unei înţelegeri asupra existenţei.
În contingent, fiinţa trăieşte sub imperiul „balamucului“, în spirit îşi fac loc vise şi închipuiri; „atunci când mă imaginam plutind, cu aripi sau fără, pe plafonul sălii de cinema „arta“ din calafat, de dragul marianei“. Secvenţele care compun existenţa diurnă, trecerea prin timp, succesiunea vârstelor, se reţin precum aşteptarea ceasurilor, fotografiile vechi, jocul de-a pituluşul sau de-a războiul, mersul spre gară sau spre trenuri, spaţii încărcate de vrajă, devenite puncte de referinţă într-o mitologie personală, vacanţele la cioroiaşi, colectivizarea, oamenii din calafat, cazematele, Dunărea, tot universul tulburător, monadă aflată „în golul dintre lumi“. Gabriel Chifu nu poate însă uita orizonturile spiritului care se desfac dinspre copilărie spre maturitate, de la descoperirea narcisistă a corpului, spre retragerea într-o interioritate sfidând agresivităţile colective: „Mi-a intrat în inimă frica de moarte. Şi am început să scriu versuri“. Literatura desfide extincţia, ca şi poveştile ascultate în copilărie, hrană a spiritului putând înlocui oricând plăcerea mâncării. Sunt pagini care transcriu, într-o notă ironică, istoria traversată, precum „spulberarea hegemoniei maşinilor sovietice“, „pomul de crăciun“, răsfrânt într-un limbaj oficial sau în cel consacrat de tradiţie, luna cărţii la sate, alături de simbolurile unui univers concentraţionar: tranzistor, pui congelat, bloc, dimolare. Sunt cuvintele care definesc o lume putredă, agresivă, inumană. Fiinţele fragile suferă la venirea buldozerelor şi sfârşesc, precum tanti marioara, alături de „câinele ei din ce în ce mai costeliv şi mai neputincios, cu valiza murdară în care aduna tot soiul de nimicuri“.
În lumea prin care a trecut personajul-narator, oamenii privesc în urmă, cehovian, plăsmuiesc, caută firide, iau filmul drept viaţă, precum vinetu dinamo sau trăiesc „clipe de diamant“, precum întâmplarea de la şcoala doamnei învăţătoare mocofan şi prima propoziţie filtrată ludic, din perspectiva copilăriei. şi chiar întrebarea ce-o să facem când o să fim mari? s-a născut dintr-un joc, dintr-o succesiune de voci timide, tandre, serioase, sau din interior, din punga de plastic purtată de vânt, prinsă de o creangă „unde ea va supravieţui şi mamei mele, şi tatălui meu, ea va supravieţui muntelui de sentimente şi de gânduri din noi, ea se va dovedi triumfătoare – nemuritoare şi noi, nişte efemeride.“
Confesiune şi profesiune de credinţă, cartea lui Gabriel Chifu respinge masca personajului şi înclină spre lumea neprelucrată a autobiografiei, a autoportretului, a unei reflectări în oglinda timpului, a sinelui biografic şi auctorial. Cartea aceasta înseamnă, pentru Gabriel Chifu, o „meserie de a trăi“, un jurnal fermecător ca o poveste, ca o grămadă de lucruri pierdute şi reînviate. Salvate de la uitare, de la rătăcire. De la viaţa petrecută în ipostaza de chiriaş. De la un „popas provizoriu“ spre această călătorie mereu luată de la capăt, cu umilinţă şi detaşare ironică, cu voluptatea scribului aplecat asupra propriei vieţi, „epopeea aceasta măruntă şi luminiscentă“.
