In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
ÎNTRE APE - SIMONA VASILACHE „Tot ce gheţarul transportă în timpul alunecării sale devine parte a sa”. E o lege de ştiinţă elementară, pe limba oricui ar cerceta împăcarea cu locul, pe care-l părăseşte încet, al enormei, fragilei alcătuiri de gheaţă şi aer. Gol-plinul. Una foarte potrivită, în toată simplitatea ei de bun-simţ al observaţiei, cu formula de construcţie din Creştetul gheţarului, recent publicatul jurnal, din 1969-1971, al Constanţei Buzea (Humanitas, 2009, în colecţia coordonată de Oana Bârna). O singurătate care asimilează şi lasă e starea acestor amintiri adunate, în care duiumul lucrurilor de făcut ocroteşte mult mai puţin grăbitele limpeziri ale sufletului.
Când, dând deoparte învelişuri de discreţie delicată, ajunge la miezul feminităţii suferinde, la răni îndurate pe cont propriu, şi muşcate amarnic de gura lumii, fineţea Constanţei Buzea este fără cusur. Paginile din vara-toamna lui ’71, adevărate ikebane cu scriitori, le răspund, condensat, propriilor drumuri în sine din prima parte a jurnalului, fiindca ceea ce este de ales din ele nu-i, numaidecât, picanteria breslei, deşi scenele de luptă nu lipsesc, ci felul cum cade lumina pe una ori alta dintre femei. Soţii de scriitori, mai des decât scriitoare, sunt un şir de rugătoare tăcute, întărind contururile aceleiaşi drame. Drama unei lumi în care doar orgoliile nu poartă semne de întrebare. O ciulire a sufletului, nu din curiozitate vană, ci din nevoia de a presimţi ce se-ntâmplă fără să se spună, e semnul, trist şi elegant, al acestor doamne pe care ceea ce le macină le şi distinge. Îl poartă, de bună seamă, şi autoarea jurnalului. Semnul unui rest („Şi voi simţi ca peştele, că mor/ De răul şi de binele rămas”), îngrijit pus deoparte, care nuanţează renunţările, dându-le întorsături de maiestate, scaldă frumuseţea obosită în ape de rezistenţă calmă, şi le păstrează, şi celor mai pătrunzătoare tristeţi, surpriza unor bucurii fugitive, intense, depline. O natură moartă: „Dacă ai răbdare şi scormoneşti prin frunzele căzute în strat gros, ai surpriza să mai găseşti preţ de câte-o poală de nuci pe zi.” (p. 264). În livada lui MRP, cu soţia pe care a lăsat-o, ultima din cinci: „Iat-o văduvă, singură în vacarmul lumii, singură între atâţia prieteni, aşa cum o văd eu aici, la Văleni, disperată între hârtiile rămase, tânără încă, şi caldă, cu o tandreţe dublată de luciditate. E un comentator de taină al istoriei luate la bani mărunţi. Are o frază amplă, limpede, plină de elanuri...” (p. 254).
Mai puţin începutul, şi ultima propoziţie, pasajul e un excelent autoportret. Nu foarte expansivă, în relaţiile cu ele, Constanţa Buzea se adună, însă, din toate aceste figuri pe care le aproximează. Singură, lucidă, purtând, din prima tinereţe, o anume patină a oamenilor pe care viaţa nu i-a răsfăţat. Care, feriţi de mrejele superficialităţii risipite în relaţii fără miză, de antren („Omul de interior, omul mătăsos, lunecosul, subtilul?”, p. 225), ştiu să-şi drămuiască şi căldura, şi distanţele. Şi, şovăind fără cochetărie, rezistând fără duritate, răzbesc prin viaţă cu paşi mici. De asta spun că ultima propoziţie, luată şi ca judecată de stil, nu i se potriveşte femeii care scrie jurnalul, alta, orişicât, decât cea la care se referă. Un joc al sincerităţii şi înfrânării, o tăietură cu ieşire în poezie, nu în viaţă, fac ca scrisul din jurnal să cadă în rafale, scurt, parcă nedetonând până la capăt, în parte amuţit, „ca o greşeală în care-am stat” (vorba unui vers mai nou, decât epoca jurnalului, doar cu câţiva ani).
Convenţia de la început, din scena revelionului cu scriitori la Cumpătu, neabandonată nici o clipă, e aceea a patului lui Procust. Ce să faci, ce să nu faci, cum să fii, silindu-te la o potrivire de la început sortită nereuşitei. Fiindcă nu să-i pici pe măsură aşteaptă Procust... „Să fim amari când nu ne vede nimeni/ şi veseli când ieşim în lume” scrie în Sala nervilor, volumul apărut, cu puzderie de greşeli de tipar (Constanţa Buzea le numără meticulos, cum îşi numără, în altă parte, grijile, inventarul precis al răului necesar) în ’71, a cărui soartă e prinsă în jurnal. Nu altceva decât o sală a nervilor, şi încă deformată de ochiul unui redactor neatent, e căsnicia ei, deja rodată, şi roasă de lupte surde şi îndoieli insinuante, în ’69, când începe jurnalul. Ceva din Cui i-e frică de Virginia Woolf, din echivocurile menajate o viaţă („momente similare din existenţa noastră într-un împreună trucat de ani”, p. 234) şi amendate, la limita cruzimii şi nebuniei, într-o singură noapte, cotropeşte, ca o presimţire rea, tinereţea acestei femei deja neîncrezătoare, deja sătulă, înainte de 30 de ani, arzând foarte repede şi bucurii şi tristeţi, şi rămânând, în urmă, cu infinită răbdare obidită, să şteargă cenuşa. „Lucrurile se precipită şi nu mai am resurse să urmăresc dimensiunile catastrofei perechii nenorocite care suntem. Mă camuflez într-un pastel şi într-un poem cu versuri lungi, nişte schelete fără carne şi fără sânge, doar oase şi rudimente de suflet care aburesc. Fiecare în odaia lui măsoară singurătatea, străinătatea, înstrăinarea într-atâta agresivitate.” (p. 194). Şi chinurile unui suflet jilăvit de simţiri zbuciumate, risipite pe drumuri care nu se-ntâlnesc, trec, dobândind o linişte care te miri de unde vine, în versuri. Iată, în oglinda unei poezii din Ape cu plute (1975), o secvenţă din jurnal (p. 16): „Stăteai într-un fotoliu vechi, mult aplecat scriind poeme/ Pe care le citeai candid unei femei care-mpletea.// Ea nu făcea atunci decât să se supună fără spasm/ Unui destin insuportabil.// În numele acelei doamne ce-a murit vorbesc încet,/ În numele acelei doamne, curajul meu s-a înnegrit.” O scenă aproape idilică, sau asumată ca atare, care s-a luat de pe suflet, cum se ia luciul de pe ochii care îmbătrânesc.
„Trecând sfielnic înainte un fantomatic joc de zimţi...”, cum spune, condensând într-un vers un timp care, în suflet, se multiplică indefinit, la pagina 195, e caracterizarea cea mai bună a felului cum se înnădeşte viaţa, aceea din jurnal, scăpând dintr-o cursă şi dând peste alta, fără măcar să aibă siguranţa că sunt curse cu adevărat. Citez, fără să mă pot despărţi de Constanţa Buzea poeta, fiindcă nici jurnalul nu se desparte, nici o clipă, de ea, din acelaşi volum, Ape cu plute: „Caldă ca lâna, palidă ca mierea.// Acestei linişti preţul nu i-l cere/ Zidită fie gura care minte/ Răzbunătoarea, simpla mea putere!”.
N-aş spune, însă, că jurnalul este o răzbunare. Nici nu ştiu dacă „minciuna ce se complică şi din vina mea, până astăzi, într-o criză crâncenă, într-un nesfârşit război fără învingători” (p. 76) s-ar putea, cumva, răzbuna. În definitiv, jurnalul, deşi prin el mişună oameni şi întâmplări, nenumăraţi, nenumărate, e despre autoarea lui mai mult decât despre oricine altcineva.
Constat că n-am spus mai nimic despre proza jurnalului, despre lumea vie şi colorată pe care o reconstituie dintr-o margine. Sunt scriitori, regizori (Lucian Pintilie), cu soţiile, prietenii, doctorii lor, care se întâlnesc, vorbesc, îşi scriu scrisori, fac şi desfac cabale de redacţie, în jurul câtorva avanposturi. Aceleaşi, vai, de atunci şi până astăzi! Pot să-mi închipui că toate aceste sforţări consumă mult mai mult timp decât le recunoaşte, reducându-le la măsura pătimaşei lor inutilităţi, Constanţa Buzea în jurnal. Nu sunt, însă, luptele ei, iar această lume care îi năvăleşte în casă şi în viaţă e un tăvălug de ţinut departe. Cât se poate.
Mai caracteristice – Creştetul gheţarului nu e, din orice unghi l-ai privi, o carte de cancan – sunt momentele de absenţă. Scurte dezertări din realitatea imediată, în câte o reflecţie de indiscutabilă poezie: „Un oarecare domn Muşatescu şi livada lui cu nuci misterioşi, aproape negri. Tone de lemn şi frunziş! Îi mersese vestea că e atât de zgârcit, că nu-i dădea bătrânei lui neveste decât un ou pe zi de mâncare. Era tăcută şi se uscase în tăcere, avea aerul împăcat al înfrânţilor... Muşatescu apela toamna la copiii din cartierul Puţul Înalt pentru adunatul cu mâna şi decojitul nucilor. Îi înşela la plată. Plata era în natură, le dădea nuci. Le alegea pe cele mai mici şi se făcea că le scapă pe jos, ca să-i rămână tot lui. Îi tremurau mâinile. Noi, copiii, ne înnegream până la cot în zeama iodată a cojilor. Îi spuneam Moşul Nae Cărpănosul. Nu ştiu dacă numai în gând trăiam o trecere-petrecere printr-o realitate care nu ne solicita vreun efort deosebit...” (p. 184). Oameni şi fapte...
La Metropolitan, într-o fugă prin vârstele muzeului: „un trecut glorios şi bogat, de care se ating doi nebuni, atât de diferiţi în nebunia lor ei între ei, şi fără soluţie de prezent şi de viitor, fără nădejde de supravieţuire împreună. Şi fără cheag, printre firele unei lumi rezistând cu ambiţia ordinii şi a memoriei depozitare...” (p. 225). Realitatea, deschisă – câteva case bucureştene, domicilii temporare, provincia vacanţelor, de voie, de nevoie, Iugoslavia, America, Parisul fac, laolaltă, parte din ea – e filtrată printr-o relaţie închisă, sufocantă, monotonă. De la ea pleacă şi la ea vin toate. Apăsătoare, nesuferită, parşiv-necesară, singurătate în doi. Zborul cu avionul, răscolind, cine ştie, dorinţa desprinderii, pofta, temută, de-a confirma în faptă o însingurare de mult hotărâtă, naşte emoţii violente. Risipite prin concentrarea pe detalii, disecate cu fineţea, atentă, a poetei: „Aseară eram atât de sus (între New York şi Paris, n.m.), că puteam observa de foarte aproape dâra de fum a unui zgârie-cer (supersonic). Dârele acestea se văd de pe pământ subţiri. De aici ele arată o consistenţă de flori de mucegai ce-şi mişcă alene cilii...” (p. 228). Şi, înainte, pregătirea de zbor, şovăielnică, murmurată slăbiciune pe care nu poţi şi nu vrei s-o judeci, putând să deconspire, ca mărturie a unei clipe de credinţă înfrăţită cu spaima, sufletul jurnalului întreg: „Doamne, Dumnezeul meu, ajută-ne să trecem cu bine peste apă! Distanţele mari izvorăsc o nefericire, o distrugere, o nebunie...” (p. 220).
O trecere peste apă sau, mai curând, o încăpăţânare între ape, sunt aceste vreo 300 de pagini care acoperă trei ani. Cei mai buni, cei mai răi, cei mai indiferenţi? Nu pot să ştiu. Anii primei copilării ai Ioanei şi ai lui Andrei, rezultatul plin, şi mai presus de orice, al unei legături care se destramă. Puţin după pagina 100, bunicul matern îi spune Ioanei: „Nu-ţi mai pune pământ în cap, că o să-ţi crească acolo o grădină.” Schimbând ce e de schimbat, să-i reproşezi unei femei, într-o situaţie fragilă, mamă a doua oară, şi refuzându-i-se o carieră, că şi-a pus ţărână în cap, ar fi o cruzime nemeritată. Cu atât mai mult cu cât în Creştetul gheţarului răsar, din stratul acestei îndelungate pocăinţe, delicate, superbe grădini suspendate.
