In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
UN „ISTORIOGRAF” POSTMODERN - VIORICA RăDUţă Dan Perşa recidivează cu ştiinţă (mai) veche romanul zis istoric. Reia „fabula” cronicărească drept pre-text (şi pretext) în Cărţile vieţii, Editura Cartea Românească, 2009, unde se impune, însă, ficţiunea, prin galeria de „personalităţi” cu faptele, gestica, meditaţiile, senzaţiile, particulare şi totodată general umane, în plan vizual aduse, mereu prezente scenic/ istoric.
În Război ascuns, Editura Albatros, 2005, problemele religioase din partea geografiei ardeleneşti păreau „capricii groteşti” pe fundal istoric, cu simultaneizări de epoci şi personalităţi meşteşugite epic şi portretistic. Aceeaşi va fi şi formula cărţii noi, cu „vieţile” persoanelor de „ieri”, actuale nouă prin fapte şi destine atât de reiterate pe aste meleaguri. În Război ascuns „doi iezuiţi”, dublaţi de vocea auctorială, parodică, şi de un grup ortodox, se află pe Calea spre Tătucul diavol, înainte şi înapoi, cu însoţitorul cel gigant, anamorfotic, şi oglinda clarvăzătoare, pierdută şi găsită, ca mânuirea atentă a echivocului, perspectivei deformatoare, livrescului deopotrivă să iasă în evidenţă. Fără aşteptata iniţiere, însă. Calea e o ironizată rătăcire a ortodocşilor, cărora li se alătură “scribul” gigant, urmăritorul, iezuiţii şi un Don Quijote clarvăzător. Călătoria se învârte în cerc, în gratuitate, am spune chiar ficţională, întrucât se instalează mai degrabă haosul decât limpedea vedere, istorică, religioasă, scripturală. Aşa, Calea e finalizată în cheie postmodernă, dar pe fundamentul livresc se impune viaţa ca ficţiune romanescă, o robinsonada mistică şi istorică a găsirii potirului, acasa ortodoxului Ionuţ, să zicem, supravegheat “crăieşte”, sub vremuri tulburi, ş. a. m. d. Preumblarea conţine, fireşte, ca în bunele epopei, coborâri în infern, accedere la rai, diabolizări şi suprafirescul de ficţional deşi totul se confundă, la nivelul întâmplărilor, al personajelor istorice sau fictive, într-o simultaneitate continuă. Aceasta face ca epoci “medievale” să se suprapună peste, nu mai puţin groteşti, momente contemporane, îmbrăcate în aceeaşi armură ideologică şi religioasă, hilară în manifestările ei de angel şi fiară, în amestecul zeuşor, cum ar veni. De remarcat că formele de inter-trans-textualitate abundă şi că tot ficţiunea rezolvă textul şi contextul (istoria, şi pe cea mistică). “Manualul” Războiului…, reflectat strâmb în oglindă, conţine multe aluzii scripturale, combinaţii portretistice ale unei istorii, tot “hieroglif(ic)e”, translată în ficţionalitate. Chiar ticurile auctoriale, tipice romanului istoric, poveştilor cu duh satanic sau encomiastic, „metamorfozelor” de „scară” cantemirească, repetate până la mecanismele văzute şi nevăzute ale postmodernităţii „care toate le vede”, sunt plasate într-o concreteţe delirantă, mai să zic realistă (în facere).
Textura gâlgâitoare, cu vârtejul de sensuri ale vremurilor apuse în condiţie de actualizare, pe un picaresc al figurilor de epocă, revine cu recentul volum Cărţile vieţii, unde se instalează şi scriitura ca istorie fără ieşire. De altfel, formula multiplicării finalului din Război…, cu efectul ludic scontat, se mută, aici, într-o altă figură postmodernă, ficţiunea „istoriografică” de-căzută în convenţiile basmului cel de tot-de-una, invarianta fiinţării noastre mult inventate, şi în varianta ei documentară, cum (mimat) cronicăreşte se amuză autorul, care pune astfel în oglindă bizară întregul text. În cartea anterioară oglinda, metaforă şi realitate, era purtată de gigant, cu misiunea consemnării cronicăreşti “de curte”. Destinal (pentru istorie şi text deopotrivă), e pierdută şi găsită din „întâmplare” tocmai de alesul care nu se ştie, dar se află în ocolul-calvar prin lumea de ispite (postmoderne, adesea), cu întorsul final acasă, la locul Căpăţânii fiecăruia. Oglinda, fişată ca instrument diabolic, cu ambiguitatea cea manieristă în funcţie, îşi va menţine, însă, efectele duble, de ficţionare pe seama istoricei preumblări la Diavol şi înapoi, sub ochiul clarvăzătorului Paul, mereu în aflarea căii din şi prin pânza-text, ca într-un Cărtărescu re-citire. În locul oglinzii adunătoare de epic avem în Cărţile vieţii mai multe ipostaze umane/ „cărţi” în funcţie, aparent, istorică, de la Cantacuzini sau Constantin Brâncoveanu la cel de condiţie joasă, ajuns „generalul …” marquezian şi „barbar” totodată (de tip Coetzee). Cronica se compune (vezi cuprinsul), artist, din vieţile „figurilor” marcant istorice sau de culise, fie şi cu adaos/ invenţie, cam de la sfârşitul secolului al XVII-lea în Ţara Românească, al Cantacuzinilor, al lui Constantin Brâncoveanu sau Constantin Bălăceanu, folosind cu destulă largheţe, ba fantazând cu spirit documentar, letopiseţe munteneşti. S-ar putea spune că istoria iese din portretele prinse în tablouri vii, actualizate prin comparaţie (ca cel al lui Ştefan versus stolnicul Constandin tatăl) sau discontinui, în prim plan, în decor/ fundal, unii fiind atestaţi istoric, alţii nu. Toţi sunt urmăriţi cu aceeaşi atentă încadrare în planul de ansamblu, spiritul timpului, cu vorbire, comportament, vestimentaţie, gânduri, senzaţii, caracterologice toate, încât efectul de verosimilitate nu mai ţine cont de istorie, ci de modalitatea prezentării lor scenice, în atitudini, poziţionări sociale, politice, diplomatice, interioare îndeosebi, fundamentale, însă, cum este melancolia lui Matei, „sin Sufariul vărariul ot Făgăraş“, vioiciunea de trup, de suflet şi ţară a stolnicului, „iubirile” lui Ştefan întru natură, poezie şi o medievală (nepotrivită timpului) inventică, buna părere despre sine şi cruzimea Brâncoveanului în urzeli de domnie. ş. a. m. d.
„Vieţile”, episoadele-portrete în mişcare, se desfăşoară într-o succesiune de stiluri şi „glasuri” narative, uneori la categoria gramaticală a distanţei, a III-a, alteori a implicării, confesiunii (ca în cazul Generalului înfrânt), toate, însă, nu după o singură regulă, ci după două, adică şi autonome şi în unitate epică, totodată. Portretele sunt vii din cauza dispunerii lor pe o suprafaţă evenimenţială plină de gâlcevi, atitudini, voluptăţi, disimulări, adânciri în sine, de drame în familie, de culisele pitoreşti sau poliţieneşti ale grupurilor de putere, dar şi de singurătăţi prinse în peripeţii, senzaţii, meditaţii incredibile, cu căderi şi decăderi spectaculoase. Toate monografiile sunt realizate în culori de epocă, adesea fictive, dar care par autentice datorită spiritului documentar, fie şi cel mimat din arhaisme, cutume, vestimentaţie, anume recolte, anume bucate, anume apelative, adresări. Un loc aparte îl au enumeraţiile, de un ludic savuros, atins de un Agopian, altădată. Fraza se pliază, senzual, pe lentoarea călătoriilor sau dialogurilor, ca în Suta de ani… a lui Groşan, cu întâlniri de taină sau ”haiducii”, cu popasuri vorbite (ca în grupul bizar dinspre finalul cărţii). Lumea închipuit şi neînchipuit istorică aminteşte cronicile saturate de urzeli boiereşti la/ pentru domnie, periplul celor trei crai se face dintr-o asemenea lume pe motiv de Turbincă (fie şi „sfânt”, la poarta cea de rai), vizionar, datorită unui „crai de curte”, în fapt, care vede poeticeasca arătare a tatălui întru veşnicia cea…deşartă de pe pământul bucureştean (vedere anamorfotică amintind Remul), după ce avusese acces la cer în starea lui, de reverie şi poezie, naturală. De altfel, călătoria simbolică duce craii la „cer”, chiar dacă primul cerc la care acced apare într-o viziune mai degrabă kafkiană, chiar dacă pe formula fabulosului (de basm). Finalul „vieţilor” traduce, cu mecanisme ludice (postmodernele inter-para-transtextualităţi), starea de accedere, angelizare, doar a celor care se salvează ficţional.
În ciuda vremurilor tulburi, actualizate mai ales prin eterna manifestare a omului, viaţa cea dinăuntru, bine conturată în filigran cu fiecare partitură/ persoană, şi concreteţea chipurilor evocate/ inventate dau scriiturii o tuşă ceremonioasă, plăcerea povestirii continui. Şi rostirea amuzant cronicărească aduce meditaţiilor uşor costiniene, cu accent postmodern, hazul şi necazul. Personajele joacă nişte „cărţi” amestecate, ca şi „eroii” plimbaţi la cer. De fapt, există un melanj de bine şi rău, de instincte grele şi subtilităţi veritabile, de senzaţii şi stări plurale, de crezăminte (ca cel fals, al lui Bălăceanu) şi răutăţi (de-ale Brâncoveanului…), de lupte groteşti, de momente bufe sau personaje infantile, etc.
Toate spusele şi făcutele fac spiritul locului muntenesc, ansamblul de vieţi medievale, în cele din urmă purtate prin reprezentanţii tricefali, scribul, generalul melancolic şi inventatorul dublat de poet, în eterna ficţiune, până la primul cer, cum ar veni, care funcţionează nu altfel decât ca instrument anamorfotic, deformator de lumi, prin urmare, cum e şi bucata de istorie pusă în iluzie (de…optică literară, fireşte).
Noua înşiruire de portrete in fabula, fie şi datorită deznodământului, cu „metafizica” mateină purtată de iluzionistul Ştefan craiul, nu face decât să confirme faptul că D. P. îşi construieşte capitolele pe această formulă, a povestirii cu cheie, în Război ascuns mistică, în Cărţi… aproape de meta-fizică, filozofie a vieţuirii curgătoare (numitul „fluviu” din viziunea lui Ştefan, personaj în formare) sub concreteţea ficţiunii… istorice.
Dan Perşa compune o epică din capetele domneşti sau din proximitatea cea domnească, dar şi din umili cu destin, personaje regăsite în titlurile şi subtitlurile capitolelor, ca şi cum s-ar reedita formula cronicarilor, de a face istoria pe domnii şi culisele acestora, deşi în prim plan ies persoanele, în carne şi oase, cu gândurile, trăirile, urzelile dinăuntru. În plus, aceste figuri cu aspect de epocă sunt asamblate unui fir epic, manevrele de culise din timpul Cantacuzinilor şi Brâncoveanului, urmate de ieşirea din ele prin drumul la cer, o trecere, a crailor, între lumi, plină de hazul şi naivitatea-profunzime a basmului. Numai că nu acesta e finalul. Un „epilog” aruncă totul în absurd, cu sofismele şi paradoxul la vedere. Lumea creată în tomul de faţă se dezvăluie în iluzia de optică din Alice…, acum autohtonă foarte. Hazul iese din intertexte, prin urmare, aşa cum ţâşneşte nestingherit şi din momente verosimile, chiar şi cele de luptă (încolţirea lui Brâncoveanu, scăpat de propria lăcomie, e remarcabilă), din dandysmul unui Bălăceanu, din folosirea unui „reflector” ca Matei, din mutarea în basm a bucăţii de istorie românească, în fine, din limbajul ceremonios în situaţii nepotrivite şi din magica lentoare a epicii de sub frazele asemenea.
