In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
CERVANTES, UNAMUNO ŞI REALITATEA FICŢIUNII - RODICA GRIGORE În celebrul prolog al părţii a doua a lui Don Quijote, Cervantes îşi anunţa cititorii că romanul avea să se încheie cu moartea protagonistului, aspect interpretat de majoritatea criticilor ca un excelent exemplu de dezamăgire barocă („desengaño”) iar pe de altă parte, ca o deplină acceptare din partea autorului a propriului destin, dar şi o profunda înţelegere a locului pe care l-a deţinut – îl deţine(a) – în univers. Însă Cervantes, fapt mai puţin remarcat, a subliniat că, prin acest final (ca şi prin demersul său, ca autor, din prolog), a dat replica cea mai adecvată intruziunii lui Alonso Fernandez de Avellaneda (pseudonimul sub care fusese publicată falsa continuare a lui Don Quijote) în spaţiul său literar. Exact din acest punct şi tocmai de la această subtilă strategie impusă încă din Secolul de Aur porneşte Miguel de Unamuno în Ceaţă (Niebla, 1914), făcând, însă, şi un necesar pas înainte, în sensul că, în cartea sa, subintitulată „riman” (deci, nu „roman” şsp. „novela”ţ, ci „nivola”, termen transpus în româneşte de către Sorin Mărculescu, autorul recentei versiuni a operei lui Unamuno, excelentă de la început şi până la sfârşit, ca, de altfel, şi substanţialul studiu introductiv ce însoţeşte ediţia de faţă, ca „riman”, prin analogie formală cu vocabula spaniolă inventată de autorul Ceţii), el însuşi, ca autor, este inclus în chiar textul narativ, prezentat fiind, într-o celebră şi mult discutată secvenţă, discutând aprins cu Augusto Pérez, căruia îi dezvăluie, în final, că nu e decât un personaj dintr-o carte scrisă chiar de Miguel de Unamuno, şi că, prin urmare, nu se poate sinucide, aşa cum bietul Augusto, personajul dezamăgit în dragoste, dorea să facă, deoarece deciziile de acest gen aparţin autorului, nu fiinţelor de hârtie. Problemele acestea sunt abordate, însă, de scriitorul spaniol, şi în alte texte, mai cu seamă în Cum se face un roman, unde se vede clar că protagonistul – cu note accentuat autobiografice – se teme doar de faptul că numai prin actul scrierii şi al lecturii poate înfrânge moartea. Căci marea teamă a întregii opere a lui Miguel de Unamuno aceasta este, cu variaţiunile de rigoare: atitudinea omului în faţa morţii şi tendinţa de a căuta mereu modalitatea de a atinge nemurirea, aspect prezent şi în Viaţa lui Don Quijote şi Sancho, eseu din perspectiva căruia pot fi citite numeroase alte scrieri ale sale, de la San Manuel Bueno, martir la Ceaţă.
S-a afirmat adesea că Ceaţă pune în faţa cititorilor o poveste ce cuprinde în ea sensurile profunde ale medierii narative, ale ficţiunii livreşti, ale metaliteraturii, ce vor fi preluate, ulterior, de numeroşi scriitori, mulţi dintre ei – deloc întâmplător – de limbă spaniolă, aflaţi fiind, direct sau indirect, în aria de influenţă a scriiturii lui Unamuno, între aceştia suficient fiind să amintim aici numele lui Julio Cortázar şi al unei povestiri a sa, Continuitatea parcurilor, unde cititorul unei cărţi poliţiste înţelege, la finalul lecturii, că moartea care se punea la cale în text era, de fapt, a lui însuşi. Niebla are acţiunea centrată în jurul lui Augusto Pérez, un tânăr care, deşi pare pasiv la început, va ajunge, pe parcurs, să-şi dorească să deţină controlul total asupra propriului destin, fapt evident mai ales pe parcursul încercărilor sale de a cuceri dragostea Eugeniei Domingo del Arco. Iniţial, personajul pare lipsit de orice echilibru interior, fiind prezentat intr-un mod fundamental diferit de protagoniştii realismului tradiţional, mimetic. Ca un fel de esenţă incompletă, el se îndrăgosteşte nebuneşte de o tânără întâlnită întâmplător, pe stradă, şi pe care, la scurt timp, o va şi cere de soţie, în ciuda faptului că n-o observă atunci când o vede în oraş, alături de alte persoane şi nici nu-şi poate aminti culoarea ochilor săi, dar se consideră îndrăgostit de ea. Altfel spus, un soi de personaj lipsit de pesonalitate, lipsit chiar şi de trăsături bine definite de caracter, altfel spus, o idee, o abstracţie, gând întrupat, în mod ironic reificat oarecum în (şi prin!) intermediul cuvintelor. Unamuno sugerează, astfel, încă de la început, că suntem ceea ce gândim, oferind, în acelaşi timp, o alternativă la modalitatea de a atinge stadiul pe care, în alte texte, ale altor autori, monologul interior îl putea determina: şi anume, modelele adesea lipsite de legătură pe baza cărora se construieşte, însă, într-o operă literară, spontaneitatea cea mai profund umană. Astfel, orice caracterizare este mediată, în Ceaţă, de viziunea pe care Unamuno însuşi o are asupra individualităţii umane iar pe de altă parte, de formele consacrate ale realismului literaturii secolului al XIX-lea. Augusto Pérez, privit din această perspectivă, se dovedeşte a fi, spre deosebire de alţi eroi din opera lui Unamuno, în mod deliberat incomplet, un inedit amestec de concepte şi acte de limbaj, fiind, în calitate de protagonist, atât „yo de dentro”, acel eu interior de care autorul a fost mereu preocupat, cât şi situat cumva în afara lumii şi a oricăror reguli ori sisteme sociale sau lingvistice ce par a putea să-i determine soarta. De aceea, meditaţiile sale asupra iubirii sunt mult mai convingătoare decât conversaţiile pe aceeaşi temă pe care le poartă cu adorata sa Eugenia. Iar dacă unchiul Eugeniei, Don Fermin, este un anarhist teoretic, Augusto e, în mod clar, un îndrăgostit la fel de teoretic, iar la o lectură atentă la nuanţe, chiar o persoană teoretică. Ori un personaj livresc prin excelenţă, înrudit îndeaproape cu seducătorul lui Kierkegaard. Astfel că va deveni viu cu adevărat doar când se decide (dar nu singur, ci doar ca urmare a părerilor exprimate de Victor Goti, să nu uităm!) să se sinucidă, aflând, însă, tocmai atunci, că nu e viu decât în ficţiunea creată de Don Miguel, cel cu care îşi va dezbate problemele fundamentale ale existeţei. De aici ceaţa, viziunea neclară pe care, nu o dată, Augusto Pérez o are cu privire la existenţă în general, nu doar cu privire la existenţa proprie. Căci el e convins, după cum va şi spune la sfârşitul capitolului al patrulea, că nu există contactul cu adevărat direct, legătura perfectă între motivaţie şi acţiune, între eu şi celălalt. Prin raportare la domeniul teologic, de care Unamuno a fost atât de apropiat, existenţa obişnuită se dovedeşte, prin urmare, a nu fi altceva decât pregătirea pentru viaţa de apoi, câtă vreme faptele de pe pământ sunt de natură să câştige nemurirea, oglinda, la nivel individual, a eternităţii, aspecte prezente, de altfel, şi în scrierile lui Jorge Manrique, pe care Unamuno le cunoştea prea bine. De aceea, în Ceaţă, tocmai Augusto Pérez determină o inedită reinventare chiar a lui Miguel de Unamuno, mai cu seamă cu scopul dezbaterii finale care are loc între ei. La rândul său, personajul Unamuno, fiinţa ficţională numită Don Miguel de către protagonist, mediază realitatea, iluzia, însuşi visul-visele acestuia. Iar „rimanul” astfel creat reflectă tocmai calităţile spontane ale vieţii, ale existenţei umane însăşi, dacă e să-i dăm crezare lui Victor Goti, cel care, în capitolul al saptesprezecelea, face o serie de afirmaţii ce se apropie
de-a dreptul periculos de o nouă poetică a romanului modern. Iar dacă, în Veacul de Aur spaniol Calderón de la Barca considera că „viaţa e vis”, iar Shakespeare afirma: „we are such stuff as dreams are made of”, pentru Unamuno, toate istoriile sau poveştile ce compun existenţa umană – fie ea şi a personajelor literare – sunt parte din visul unei divinităţi care pare a duce către un impas teleologic, dacă n-ar fi rezolvat de credinţa lui Unamuno însuşi, oricât de paradoxală poate ea să pară într-un astfel de context, în nemurirea sufletului omenesc. În fond, iraţionalul, elementul determinant al oricărui vis, fie el de secol de Aur sau de secol XX, dă posibilitatea de afirmare, chiar dacă pasageră, unei imagini a eternităţii, la acest nivel personajele de roman si fiinţele umane reale fiind perefct asemănătoare, aici fiind locul geometric de întâlnire a lui Don Quijote cu Cervantes şi a lui Augusto Pérez cu Unamuno. Doar astfel se rezolva şi dilema care îl frământă pe autorul Ceţii în privinţa esenţei fiinţelor de hârtie şi a celor reale, pentru că pe tărâmul viselor, fie ele şi înceţoşate, realitatea devine ficţiune, iar ficţiunea, realitate.
În Sentimentul tragic al vieţii, scriitorul spaniol demonstra superioritatea credinţei asupra raţiunii, considerând că doar prin credinţă pot fi acceptate toate încercările la care prezentul existenţei supune fiinţa umană. Pe de altă parte, San Manuel Bueno martir aborda căutarea tensionată a nemuririi, Ceaţă situându-se, din această perspectivă, undeva la mijloc, între ele, fiind privită, nu o dată, drept o rescriere în cheie tragicomică a întrebărilor ontologice care l-au obsedat pe Unamuno de-a lungul întregii sale vieţi şi activităţi literare. Iar dacă, în San Manuel Bueno, martir avem de-a face cu criza unui preot incapabil să mai creadă în miracolul Învierii, Ceaţă utilizează imaginea analogă a artistului, văzut ca manifestare a lui Dumnezeu al operei literare, în încercarea de a cuprinde întreaga realitate, la fel cum, de altfel, proceda şi Cervantes în Don Quijote. Modernismul viziunii lui Unamuno, despre care s-a discutat atât de mult, se dovedeşte, astfel, a fi influenţat direct de spiritualitatea profundă a autorului. Dacă modernismul se bazează pe fragmentarism şi schimbare, Ceaţă se încadrează perfect aici, dând individului şansa de a genera singur o imagine personală a lumii, aspect prefigurat încă de Cervantes, dacă ne gândim la Don Quijote care merge la Barcelona şi frunzăreşte un exemplar al istoriei false care fusese scrisă pentru faptele sale. La fel, în „rimanul” lui Unamuno, creatorul devine parte a propriei sale creaţii, incluzându-se, practic, el însuşi în schema prestabilită, observatorul devenind, la rândul său, obiect al observaţiei, chiar dacă, de jur împrejur, ceaţa începe să se lase. Ceaţă se dovedeşte, astfel, a fi o veritabilă creaţie metaficţională, bazându-se pe opoziţia marcată între construirea unei iluzii ficţionale, aşa cum se întâmpla în romanul realist tradiţional, şi distrugerea, ulterioară şi deliberată, a acestei iluzii. Căci Unamuno creează o ficţiune în care Augusto Pérez pare a fi autonom şi capabil a-şi stabili determinaţiile, dar, deopotrivă, opune acesteia un discurs referitor tocmai la crearea numitei ficţiuni a autonomiei şi capacităţii de acţiune independente.
Desigur, cartea lui Unamuno este şi descrierea nuanţată a unei iniţieri. Fără îndoială, în alt sens decât ar fi făcut-o un Bildungsroman tradiţional, câtă vreme autorul are în vedere nu doar iniţierea personajului, ci şi – poate într-o măsură cu mult mai mare – iniţierea cititorului însuşi în arta lecturii. Astfel, la început, Augusto nu este decât ceea ce urmează a fi, după ce se va fi descoperit pe de-a-ntregul, după ce va fi alungat ceaţa din jurul său, căci ceaţa este metafora centrală în jurul căreia se construieşte întregul text al lui Unamuno. Dar nu trebuie să uităm amănuntul extrem de important că Ceaţă începe prin prologul lui Victor Goti, încadrând textul propriu-zis şi dându-i, în acest fel, o structură dialogică, în sensul pe care îl dă termenului Mihail Bahtin. Iar aceasta este cadrul de care Unamuno avea nevoie pentru a sublinia relaţia de echivalenţă pe care cititorul trebuie s-o înţeleagă ca fiind evidentă între Victor Goti şi Unamuno – Don Miguel, din text. Fără îndoială, problema centrală va deveni clară în final: şi anume, relaţia între protagonist şi narator. Strategia porneşte, fără îndoială, de la aceea impusă de Cervantes în Don Quijote, pe de o parte prin parodierea romanelor cavalereşti, iar pe de alta prin parodierea propriilor scrieri ce căutau să reasimileze respectivele texte, dar fără presupusa lor realitate originară. În cazul lui Unamuno, autoparodia are drept scop separarea autorului implicit, textualizat, de autorul istoric, procedeu metaficţional prin excelenţă. Dar nu numai romanul lui Cervantes este esenţial pentru autor, căci intertextul merge, nu o dată, către La Celestina ori, uneori, înspre textele lui Galdos, ca să ne limităm la aceste exemple. În ceea ce-l priveşte pe Augusto Pérez, devenirea şi iniţierea sa au loc pe fondul pasiunii erotice pe care o trăieşte pentru Eugenia, veritabilă Dulcinee în cheie livresc-metaficţională, întreaga sa viaţă putând fi pusă sub deviza „Iubesc, deci exist”, câtă vreme, în conformitate cu filosofia lui Unamuno, nici un individ nu poate fi pe deplin independent fără a relaţiona cu ceilalţi. Efectul întâmplărilor care urmează, la nivel strict narativ, mai exact trădarea neaşteptată – pentru el! – venită din partea Eugeniei şi fuga acesteia cu Mauricio, este că Augusto va ajunge, prin experimentarea până la capăt a dezamăgirii şi a durerii, să fie asimilabil fiinţelor umane, depăşindu-şi statutul iniţial, de creatură incompletă şi incomplet ori insuficient definită. De aici şi metafora ţesăturii în care oameni şi fiinţe se văd prinse fără putinţă de scăpare, singura modalitate, în fond, de a face ceaţa să se risipească. Dincolo de firul întâmplărilor ca atare, structura de profunzime a romanului demonstrează o viziune filosofică aparte, ţinând de un existenţialism trecut – poate chiar de mai multe ori – printr-un filtru catolic. Iar Ceaţă afirmă, în termeni radicali, intuiţia fundamentală a gândirii lui Unamuno, accentuând nesiguranţa ontologică. Căci viaţa umană, în termenii autorului spaniol, este şirul de întâmplări prin care trece orice fiinţă, fragilă prin definiţie, depinzând mereu de visul altcuiva, în acest fel fiind confirmată afirmaţia criticii literare, în conformitate cu care scopul lui Unamuno în Ceaţă este, practic, acelaşi cu al lui Augusto: acela de a-şi demonstra, dincolo de orice îndoială, adevărata existenţă.
Miguel de Unamuno, Ceaţă (Roman). Trei texte despre „Ceaţă”.
Cum se face un roman; traducere, introducere şi note
de Sorin Mărculescu, Polirom, 2007
