In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
NICI REAL, NICI IMAGINAR. PESTE TOT, HIPERREALITATEA - NICOLETA DABIJA Nu rare sunt cărţile şi autorii care previn şi analizează starea lumii pe care-o locuim, aspectele ei problematice, care ne îndepărtează sau ne întorc cu spatele la sens, care ne fac indiferenţi la semnificaţia lucrurilor sau opaci la caracterele dramatice ale realităţii. Soluţiile nu lipsesc de asemenea. Karl Jaspers propune credinţa în filosofie şi în necondiţionat ca apte să apropie omul de sens. Pentru Martin Buber întreţinerea unei relaţii de tip Eu-Tu este îndeajuns salvatoare. Nicolai Berdiaev insistă în cultivarea persoanei, ca izbăvire singulară. Şi sunt doar câteva exemple.
Doar că, mi-e teamă că se ştie prea bine că antidotul la răul şi pericolele existente nu poate fi decât o alegere individuală, una care nu atinge şi nu împiedică mersul lumii în sine. Şi orice minte lucidă care pătrunde spectacolul realităţii nu are cum să nu resimtă în cele din urmă o confuzie şi un scepticism că semnalul de alarmă nu va fi luat în seamă decât de alte fiinţe sensibile la ceea ce se pierde şi la încotro se înaintează. De parcă o forţă distinctă, aparte, ininteligibilă în totalitate vreunui om, trimite şi supune destinului ei realitatea, fără să o lase afectată de strigătele oricât de disperate ale unor gânditori care se încăpăţânează să mai vorbească de umanitate, de valoare sau de sens.
Jean Baudrillard, în Simulacre şi simulare1 lasă încă deschisă credinţa în semnificaţie, doar că o trimite în trecut, aproape nu-i dă un viitor, de parcă autorul s-a săturat să se amăgească, e plictisit să trăiască în utopia că ceva bun mai poate fi făcut. Filosoful analizează cu multă aplicare realitatea, afundată în simulare, dar plonjează într-o concluzie exprimabilă în formule precum „nu ştiu ce-i de făcut”, sau, mai degrabă, „nu cred că mai este ceva de făcut”. Întreprinderea sa e meritorie prin exemplificarea prezenţei hiperrealului în dimensiuni şi întâmplări variate ale timpului, dar justifică în fapt una şi aceeaşi idee, anume că pentru sens nu mai există şansă, el s-a volatizat prin indiferenţa care a cuprins sistemul în întregime, orice revoltă e acum în zadar, căci ajunge lesne anihilată prin neutralizarea care s-a generalizat şi care are nu numai forţă, ci şi autonomie.
Teoriile îşi dovedesc pe rând inutilitatea. Am intrat, după Baudrillard, în epoca seducţiei, a simulării, una invulnerabilă la dorinţa omului de sens. Nihilismul activ, de care vorbea altădată Nietzsche, este eradicat astăzi prin altul, al neutralizării. Sistemul realităţii structurează în sine nihilismul care scoate din joc orice revoltă şi orice negaţie. În fond, indiferenţa care intervine în chip de răspuns la cele mai multe din întrebările, frustrările ori credinţele noastre ne împinge să cedăm treptat sistemului, fie că suntem seduşi de el, fie din saturaţia de a fi mereu în răspăr, fără ca opoziţia să schimbe sau să rezolve ceva. Pentru că să fii violent în teorie, să fii nihilist în atitudine pot părea alegeri meritorii, dar sunt utopice, şi ridicole de asemenea, atâta timp cât nu mai există radicalitate în structura realităţii.
Baudrillard constată trecerea din timpul simulacrelor, al conceptului, al oglinzii, al dublului unei fiinţe referenţiale în simulare, în hiperreal, care presupune raportarea la modele fără origine, fără realitate prin urmare. Altfel spus, epoca în care simulacrul avea în spate o substanţă este înlocuită cu una în care aparenţa precedă orice realitate şi neantizează realitatea ca atare. Mintea umană ajunge să se raporteze la un model care să-i sugereze că există şi o realitate, dar e un joc periculos, în care realitatea nu mai poate fi cu adevărat ea însăşi, cum nici aparenţa nu mai e în totalitate aparenţă. Se urmăreşte numai ca realul să coincidă cu modelul lui de simulare, şi ceea ce a dispărut în fapt e posibilitatea diferenţierii clare între cele două. În alte cuvinte, se trece din cuplul realitate-aparenţă, într-o utopie, într-o construcţie hiperreală, în care simularea se identifică realităţii, dar nu reuşeşte să fie decât o realitate fără rădăcini şi, bineînţeles, nici aparenţă pură nu este, căci nu mai dublează nimic.
Ceea ce-i reuşeşte timpului social prezent este trecerea din mitologic, din magic, din secret în spaţiul complet vizibil. Orice referenţial este lichidat şi astfel se recurge la o reînviere artificială, care, desigur, este şi mult mai gravă. Realitatea nu este imitată, nici nu asistăm la vreo „parodie” a ei, ci se produce numai o substituire cu semnele ei, o disuasiune a procesului real prin dublul său operatoriu. Hiperrealul se ţine la distanţă de imaginar şi de distincţia clasică real-aparent. Totul gravitează în jurul modelelor, a matricelor, iar diferenţele ajung numai simulate.
Într-o exprimare foarte clară, Baudrillard consideră că dacă disimularea înseamnă să te prefaci că nu ai ceea ce ai, simularea presupune dimpotrivă, să pretinzi că ai ceea ce nu ai, şi astfel diferenţa este evidentă: disimulând ai totuşi o realitate, un referenţial la care te raportezi, în timp ce în simulare referenţialul este absent şi numai te prefaci că ar exista unul2. Decisiv, schimbarea intervine în momentul în care se face trecerea de la semnele care disimulează ceva la cele care disimulează nimicul.
Modelul prin excelenţă al simulării este, după Baudrillard, Disneyland, acel microcosmos social, miniatură a Americii, joc de fantasme şi iluzii care ascunde o „ţară reală”. E servit ca imaginar şi sugerează numai că restul, maturitatea, se petrece în afară, dar în fapt, trădează o stare existentă, anume că realul nu mai este real. Imaginarul scos aici la vedere nu este nici adevărat, nici fals. Lumea se vrea una a copilăriei, în care adulţii se adună şi se distrează, dar nu sunt copii, pentru că sunt conştienţi totuşi că există şi un spaţiu real, şi că el nu e aici. Impresie falsă. „Efectul de imaginar” spune că nu există mai multă realitate dincolo de graniţele construcţiei artificiale, că infantilitatea oamenilor care se prefac că se joacă chiar există, în timp ce realul nu mai e disponibil nici afară şi nici în interiorul Disneyland-ului3.
Grav este că acolo unde nu există realitate nu există nici raţionalitate, nici lege, nici ordine. Iar când nu mai poţi separa procesul de simulare de real, nu mai poţi face nici dovada realului şi astfel afundarea în inerţie se intensifică. Analiza lui Baudrillard ne provoacă să înţelegem că simularea nu este deloc inofensivă, mai curând este incontrolabilă pentru o structură care nu poate funcţiona decât într-un sistem logic. Însă totodată, filosoful este sceptic în privinţa realului, pentru care crede că e „prea târziu” acum, când jocul simulării a prins totul, când a început isteria producerii şi re-producerii. Obiectele sunt astăzi pur şi simplu „teste”, în care „răspunsul este inclus în întrebare”. Suntem chestionaţi dintr-o simplă dorinţă de „verificare a codului”, de sondare a eficacităţii sistemului simulării4.
Baudrillard interpretează toate expresiile de realitate manifeste astăzi ca atrase şi dizolvate în mediul publicităţii. Asistăm la un „triumf” al superficialităţii, la „gradul zero al sensului”. O formă fără trecut, fără viitor (căci este ultima) cum este publicitatea, cea mai lipsită de profunzime, are putere asupra tuturor celorlalte şi le epuizează. Ea nu e un limbaj, ca atare nici nu poate fi analizată de vreo lingvistică sau de vreo semiologie, care sunt totuşi funcţionabile pe baza sensului. Ea distruge orice intensitate, şterge pereţii, faţadele clădirilor, străzile unde este expusă, şi accelerează inerţia sistemului real. Orice activitate a omului tinde practic spre publicitate, care a devenit şi propria ei marfă. Dar publicitatea e totuşi la unison cu societatea actuală, în care socialul e înlocuit cu „cererea de social”, cu „exaltarea socialului”, cu saturarea sau inerţia socialului5.
Dacă omul s-ar fi redus la comportamente „raţionale”, altfel ar fi stat lucrurile, nu ar fi existat poate nici ştiinţe umane, nici psihanaliză, crede Baudrillard. Nevrozele se nasc în fond din dorinţa noastră de a restabili principiul „raţional”. Nebuniei i s-a răspuns cu ipoteza inconştientului, care nu a făcut altceva decât să lărgească sensul până la non-sens. Aşa cum, despre animale, deşi ne sunt inteligibile, fantasmăm, căci vrem să le scoatem din tăcere, cum i-am scos pe nebuni. Ceea ce se petrece realmente este că amestecăm sensul cu non-sensul, că nu mai ştim unde încetează unul şi unde începe celălalt, doar din dorinţa noastră de a institui echivalenţele de altădată6.
Cum nu mai există o „scenă dialectică”, nu mai există nici o terapie prin sens, nihilismul s-a realizat definitiv în simulare, în nediferenţiere7. Intrarea în „lumea mutantă a simulării” înseamnă abandonul într-un spaţiu fără dorinţă, dar încărcat de violenţă, gol de senzualitate, dar hipertehnic. E fără sens întrebarea dacă lumea în care trăim este bună sau rea. Nu-i de ajuns că este fascinantă, de ce să ne constrângem la vreo judecată de valoare8?
NOTE
1. Traducere de Sebastian Big, Editura Idea Design & Print, Cluj, 2008.
2. Ibidem, p. 6.
3. Ibidem, p. 13.
4. Ibidem, p. 57.
5. Ibidem, pp. 67-70.
6. Ibidem, p. 95-102.
7. Ibidem, p. 116.
8. Ibidem, p. 88.
