Viaţa Românească nr. 3-4 / 2010 - DUMNEZEU ESTE IUBIRE

Sumar

Editorial

Eseuri

Varianta PDF

Anunt important!

In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.

Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).

Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.

Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.

Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.

Telefon:
021 212 79 93

Cronica literară

DUMNEZEU ESTE IUBIRE - PAUL ARETZU
Volumul de mici dimensiuni al părintelui Dumitru Stăniloae (1903-1993), Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt (Editura Deisis, Sibiu, 2003, ediţia a II-a, cuvânt înainte de arhim. Gheorghios Grigoriatul, prefaţă de Olivier Clément, în româneşte de Maria-Cornelia Ică jr), traduce textul apărut în 1981, la o editură pariziană, prefaţat de Olivier Clément. I se adaugă şi cuvântul înainte scris la versiunea neogreacă de arhimandritul Gheorghios Kapsanis, de la mânăstirea atonită Grigoriu.
Vorbind despre marele teolog, monahul grec scoate în evidenţă ortodoxismul autentic al acestuia, cu sursă patristică, iar despre teologia sa afirmă că e în acelaşi timp mistică şi cosmică (priveşte întreaga lume), neptică (cheamă la trezirea minţii) şi interiorizată (îndeamnă la descoperirea inimii). La rândul său, Olivier Clément face o prezentare a gândirii marelui teolog, în aspectele ei esenţiale. Aflăm şi faptul impresionant că, în perioada 1958-1963, când s-a aflat în detenţie, părintele şi-a ţinut metodic şi salutar rugăciunea lui Iisus. Semn al iubirii blânde a acestuia este atitudinea faţă de cei care nu-L au pe Dumnezeu, pe care nu-i condamnă, fiind încredinţat că se află şi ei în căutarea Creatorului. Cât priveşte interferarea umanului şi a divinului în viziunea părintelui, inspirată din teologia palamită, Olivier Clément conchide: „Pornind de la Biserică, o iubire creatoare trebuie să germineze fundamentele culturii şi ale societăţii. Părintele Stăniloae cheamă Biserica la un imens şi multiplu dialog: cu oamenii de ştiinţă, cu tehnicienii, artiştii, chiar şi cu responsabilii politici” (p. 23-24). Apoi, impresionat de pacea şi lumina sa, îşi reaminteşte: „Când l-am întâlnit pe părintele Dumitru, nu m-am putut împiedica să nu mă gândesc la Sfântul Ioan Evanghelistul, care la adânci bătrâneţi, repeta mereu că «Dumnezeu este iubire» şi «Cel ce iubeşte pe fratele său se află în lumină»” (p.25).
Studiul este alcătuit din trei părţi, Rugăciunea într-o lume secularizată, Calea isihastă, Sfântul Duh în teologia şi în viaţa Bisericii Ortodoxe.
În prima, se observă că, spre deosebire de timpurile vechi, mediul social actual laicizează omul, îndepărtându-l de credinţă şi de rugăciune. Se propun remedii de întoarcere la Dumnezeu. Părinţii recomandau cititul Sfintei Scripturi şi al altor cărţi duhovniceşti şi cugetarea la ele. Iar pentru pătrunderea cuvintelor sfinte se practica rugăciunea. Argumentul este luat din Sfântul Isaac Sirul: „De aceea stă scris că sufletul este ajutat de citire când stă la rugăciune şi iarăşi, rugăciunea aduce lumină în citire” (p. 32). Dar, în afară de Sfânta Scriptură, şi prin Sfânta Scriptură, despre Dumnezeu vorbesc lucrurile lumii şi semenii noştri, cât şi persoana proprie. Scriptura şi creaţia se revelează reciproc, fiindcă atât lucrurile, cât şi persoanele sunt şi ele cuvinte divine întrupate. Sfântul Maxim Mărturisitorul susţine că lumea trebuie înţeleasă ca manifestare a iubirii creatoare a lui Dumnezeu, făcând deosebirea între sensul ontologic şi înclinaţia de a idolatriza lucrurile. De aceea, în lucruri trebuie văzută lucrarea, în care se simte Dumnezeul-iubire. Relaţia noastră cu lucrurile şi persoanele trebuie să fie una de afierosire. Iubirea de Dumnezeu ne impune să avem o atitudine curată faţă de toate lucrurile şi faţă de semenii noştri, care să izvorască din miezul fiinţei noastre, în care locuieşte Hristos, din momentul botezului. Aceasta este rugăciunea sau liturghia personală, care tinde să devină neîncetată. Fiecare gând adus ofrandă Domnului dă naştere unei rugăciuni. La fel, oferirea de sine lui Dumnezeu, prin unirea cu jertfa lui Hristos, ne deschide calea mântuirii. Iubirea şi iertarea celuilalt, necondiţionate, au ca model pe Domnul care a stat la masă cu vameşii şi cu desfrânatele.
În societatea de azi, din care a fost exclus Dumnezeu, omul suferă de singurătate, de alienare. Rugăciunea personală îl pune în comuniune cu Dumnezeu, dar îl împinge şi spre o trăire eclesială a credinţei, creând punţi ale iubirii către ceilalţi. Consideraţia faţă de entitatea semenului este iubire întemeietoare, euharistică: „Aproapele constituie cuvântul ontologic viu şi de-viaţă-făcător al lui Dumnezeu către noi şi, la rândul meu, eu sunt cuvântul ontologic viu şi de-viaţă-făcător al lui Dumnezeu către aproapele meu” (p. 44). Dialogul rugăciunii, care-l conţine pe aproapele şi, implicit, pe Dumnezeu, nu se limitează numai la vorbe, ci se împlineşte prin fapte, mai ales de milostenie. Rugăciunea unora pentru ceilalţi şi a preoţilor pentru credincioşi îi face părtaşi, ducând iubirea de aproapele până la asumarea durerii aceluia: „Trebuie să mă topesc de iubirea şi mila pentru celălalt în Dumnezeu şi în celălalt, pentru a mă împărtăşi de Dumnezeu Care e milă şi iubire” (p. 48). Rugăciunea inimii, neîntreruptă, nu rămâne una personală, ci îi cuprinde şi pe ceilalţi, ca purtători ai chipului Creatorului: „Dumnezeu nu poate fi întâlnit decât în iubirea faţă de celălalt care merge până la însuşirea durerii lui de către tine, căci dacă Dumnezeu este iubire, El nu poate fi trăit decât în starea ta de iubire faţă de celălalt” (p. 47). Relaţia cu Dumnezeu nu poate fi decât una a ofrandei liturgice: Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate.
Partea a doua a studiului se ocupă de Calea isihastă. Se porneşte de la rolul pe care îl are în ortodoxie sfântul, prin care umanitatea este tămăduită şi înnoită. În sfânt „este o ardere a inimii pentru fiecare făptură: pentru oameni, pentru păsări, pentru animale, pentru târâtoare, pentru diavoli” (p. 54). În el „culminează gingăşia, sensibilitatea, transparenţa şi ele se asociază curăţeniei, atenţiei generoase faţă de oameni, disponibilităţii prin care el participă cu toată fiinţa sa la problemele şi necazurile lor” (p. 55). Sfinţenia duce la împlinirea umanului. Părintele Stăniloae scoate în evidenţă îmbunătăţirea omului prin iubire, prin dorinţa paradigmatică de a se sfinţi, urmând modelul lui Hristos. Gingăşia specială a sfântului se aseamănă kenozei Domnului care s-a pogorât din ceruri pentru cei păcătoşi şi nefericiţi, făcându-şi drum către inima lor. Sfântul ştie să citească şi să înţeleagă sufletele celorlalţi şi suferă pentru necurăţiile lor. El umanizează relaţiile cu ceilalţi. Depăşind contradicţiile, el atinge simplitatea pură. Sfântul dă curaj, înlătură deznădejdea, dezvăluie în fiecare om chipul lui Hristos. „El este fiinţa umană cea mai smerită dar, în acelaşi timp, el este o figură neobişnuită şi uimitoare” (p. 60). Prin el se restaurează în oameni umanitatea adevărată şi se manifestă autoritatea blândeţii şi bunătăţii. Puterea lui stă, paradoxal, în slăbiciunea lui, adică în gingăşie, blândeţe şi smerenie. Sfântul se află şi în istorie şi în eternitate, totodată. În el se reflectă umanitatea impecabilă a Domnului. Portretul moral pe care părintele Stăniloae îl alcătuieşte sfântului este scrutător, sensibil, poetic, degajând înţelegere duhovnicească.
Rugăciunea curată uneşte mintea cu inima, creând un echilibru între ele. Ea are loc prin coborârea minţii în inimă care se deschide, prin iubire, spre infinitul lui Dumnezeu. „Dar e vorba de o inimă care, datorită minţii care a intrat în ea, ştie că acest infinit este infinitul Dumnezeului personal şi că Dumnezeu intră în relaţie intimă cu noi prin Hristos” (p. 68-69). Mintea coborâtă în inimă simte prezenţa lui Dumnezeu. Astfel, între noi şi Dumnezeu dispare bariera minţii, a ideilor. Dintre piedicile care pot perturba coborârea minţii în inimă, pentru rugăciunea curată, fac parte senzaţiile, imaginaţiile care atrag în păcat, închipuirile înşelătoare, gândirea excesivă (chiar şi cea teologică).
Inima este sediul iubirii, realizând întâlnirea plină de bunătate cu celălalt. Tot ea este locul în care se face simţită durerea, în care are loc străpungerea şi din care porneşte plânsul. Inima poate deveni locul patimilor, al alipirii ispititoare cu lumea finită, concretă. Or, rugăciunea inimii exprimă contactul nemijlocit cu realitatea lui Dumnezeu. Pe o altă treaptă, se poate renunţa la cuvintele rugăciuni, menţinându-se spiritul ei exprimat prin întreaga fiinţă a noastră, dincolo de sine.
Prin densitatea ideilor, prin teologia fină, prin eleganţa şi sentenţiozitatea exprimării, discursul părintelui Dumitru Stăniloae este memorabil: „Astfel sfântul câştigă «odihna» în Dumnezeu şi în ceilalţi, aşa cum Dumnezeu şi ceilalţi îşi află «odihna» lor în el. ş…ţ Aceasta este îndumnezeirea omului în Dumnezeu şi înomenirea lui Dumnezeu în om. Este unirea între Dumnezeu şi om în Duhul Sfânt, Duhul luminii: Duhul care străluceşte din Dumnezeu devine Duhul din om prin har.” (p. 79-80). Sfinţenia omului sporeşte prin strădania de a se asemăna cu Dumnezeu, prin curăţirea de patimi şi prin încurajarea virtuţilor care conduc spre iubirea infinită: „Mai întâi, prin virtuţi Dumnezeu se face om în om, apoi îl face pe om dumnezeu” (p. 82). Pentru a onora chipul lui Dumnezeu, principala preocupare a sfinţilor este rugăciunea pentru mântuirea celorlalţi. Aceasta face ca feţele sfinţilor să conţină lumină, fiindcă îl au prezent în conştiinţă pe Dumnezeu.
Omul care se roagă devine liber de toate determinările exterioare şi de ispitiri. Natura, creată de Dumnezeu, este menită să folosească oamenilor. Aceştia au libertatea să intervină în mecanismele ei: „Prin rugăciune oamenii îşi afirmă conştiinţa că libertatea lui Dumnezeu intervine în lume în favoarea lor” (p. 87). Rugăciunea pune temei dialogului, în întregime liber, dintre om şi Dumnezeu. Rugăciunea ne eliberează de patimi, adică de pericolul de a perverti natura: „Numai scăpând de sine, de ceea ce se consideră drept libertate discreţionară, omul scapă de natură şi de moarte” (p. 89). Sfântul Simeon Noul Teolog relevă legătura dintre frică şi mândrie şi libertate şi smerenie. Libertatea pe care o primim din iubirea lui Dumnezeu, ca dar, trebuie să o întoarcem tot prin iubire. Trebuie să fim conştienţi că datorăm totul lui Dumnezeu şi nimic nouă: „De îndată ce omul vrea să domine ceea ce are, el devine sclavul unei patimi şi prin aceasta sclavul lui însuşi” (p. 94). Rugăciunea pune în funcţiune puterea Duhului. Prin rugăciune ne dăruim Domnului, iar El se dăruie nouă, fără nicio intenţie dominatoare, ca în relaţia firească dintre Tată şi fii: „Nu ne simţim dominaţi de Dumnezeu ca nişte robi, ci liberi şi moştenitori ai libertăţii Lui, născuţi din libertatea Lui şi trăind în libertate” (p. 96).
Ca să obţinem mântuirea, trebuie să cerem iertare lui Dumnezeu şi să iertăm sau să cerem iertare semenilor. Deoarece păcatele noastre sunt neîncetate, rugăciunea de iertare trebuie să fie neîncetată. Ne rugăm atât pentru vii, cât şi pentru morţi. Pe lângă rugăciunea personală, în Biserică se face rugăciunea comună, credincioşii, uniţi prin iubire de la Duhul Sfânt, se pocăiesc: „Biserica se înnoieşte astfel datorită Duhului Sfânt prin iertarea şi rugăciunea reciprocă” (p. 105).
Al treilea capitol este Sfântul Duh în teologia şi în viaţa Bisericii Ortodoxe. Sfântul Duh purcede din Tatăl, luminându-L pe Fiul. Astfel, prin Duhul Îl cunoaştem pe Fiul şi pe Tatăl. Duhul Sfânt Îl revelează pe Fiul încă înaintea Întrupării: „Fiul şi Duhul, Cuvântul şi Puterea lui Dumnezeu realizează împreună Revelaţia şi lucrarea lui Dumnezeu în creaţie” (p. 109). Sfântul Grigorie Palama arată că Sfântul Duh este Persoana Sfintei Treimi Care aduce în suflete energia divină, făcându-le să-L cunoască şi să-L iubească pe Dumnezeu, contribuind la îndumnezeirea fiinţei umane. Cu toate că fiecare Persoană a Sfintei Treimi are rol distinct, ele funcţionează consubstanţial, elementul de agregare fiind Duhul: „Numai o a Treia Persoană poate asigura comuniunea de bucurie a celorlalte Două” (p. 114). Ca purtător al acestei bucurii, şi Duhul se umple de ea. Prin Duhul Sfânt, Dumnezeu se manifestă în creaţia Sa şi susţine mântuirea acesteia. Duhul pregăteşte sufletul pentru a-L primi pe Dumnezeu. Îndumnezeirea creaţiei se face prin Iisus Hristos, adică prin Întrupare, şi prin mijlocirea Sfântului Duh. Sensibilitatea aceasta faţă de Dumnezeu îl umanizează pe om. Duhul deschide ochii celor credincioşi pentru a avea acces la transcendenţă, creând sentimentul omniprezenţei lui Dumnezeu şi impulsionând rugăciunea neîncetată. Această sensibilitate, pe care părinţii au numit-o simţirea minţii, se manifestă prin afecţiunea puternică şi prin sentimentul de responsabilitate faţă de Dumnezeu: „Tocmai pentru că reprezintă desăvârşirea relaţiei dintre persoana Fiului şi cea a Tatălui, Sfântul Duh are capacitatea de a întări relaţia subiectului uman, drept chip al Fiului dumnezeiesc, cu Dumnezeu şi cu fiecare subiect personal în parte” (p. 120). Prin întrupare, Hristos L-a primit pe Duhul Sfânt, din veşnicie, în integralitatea Sa. Tot întru Duhul, Fiul a dovedit ascultarea Sa faţă de Tatăl, până la crucificare. Este paradigmatică responsabilitatea lui Iisus faţă de Tatăl şi faţă de toţi oamenii, precum şi rugăciunea pe care a instituit-o pentru toţi. La Cincizecime, Duhul dă viaţă Bisericii: „Sfântul Duh coborât la Rusalii nu întemeiază numai Biserica, dar rămâne în ea cu undele energiilor Sale necreate, nevăzute dar lucrătoare” (p. 123). Prin Duhul Sfânt Dumnezeu menţine lumea şi acţionează în ea, îşi înfăptuieşte planul de mântuire şi de îndumnezeire, intermediază comuniunea personală cu Hristos.
Biserica este locul manifestării energiilor necreate introduse în lume de Duhul Sfânt. Prin rugăciune se face experienţa lui Dumnezeu, se apelează la puterea mântuitoare a lui Hristos. Unitatea Ortodoxiei este susţinută de Liturghia euharistică, în care se exercită energiile necreate ale lui Dumnezeu. Fiecare Taină se face cu invocarea Duhului (epicleză). La împărtăşire primim şi Duhul, invocat la prefacerea darurilor ori la sfinţirea apei. „Duhul este Persoana a Treia în Care primele Două se întâlnesc în plenitudinea iubirii dincolo de orice separaţie” (p. 138). Tot Duhul Sfânt dă deschidere eshatologică, întărind comunitatea rugăciunii şi comuniunea cu Hristos şi cu ceilalţi credincioşi: „Sfântul Duh este călăuza plină de putere care conduce creaţia spre Împărăţia de acum deschisă, lucrând îndeosebi în şi prin acest câmp de forţă divin care este Biserica” (p. 140).
Puterea lui Dumnezeu prin Duh se manifestă în special harismaticilor, celor înduhovniciţi, care se hrănesc nu numai cu rugăciunea liturgică şi particulară a Bisericii, dar şi cu scrierile ascetice şi patristice, deprinşi cu rugăciunea neîncetată. Smeriţi, din ei iradiază lumina Sfântului Duh. Din Biserica Ortodoxă Română sunt prezenţi Sfântul Calinic de la Cernica (1780-1868), stareţul Ioanichie Moroi, de la Sihăstria (1859-1944) şi Moşul Gheorghe (1846-1918).
Studiul părintelui Dumitru Stăniloaie, de mare densitate, scris într-o limbă flexibilă, uneori poetică, leagă, în chip teologic şi mistic, practica rugăciunii, condusă până în inimă, cu participarea harului Sfântului Duh în care se manifestă iubirea Sfintei Treimi. Prin eleganţa gândirii şi prin temeinicia dogmatică, prin blândeţe, bunătate, lealitate, se confirmă marea experienţă filocalică a autorului şi se recunoaşte insuflarea sa harică.