In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
EXPOZIŢIA HENRIETEI DELAVRANCEA-GIBORY - MIHAI SORIN RăDULESCU Catalogul însoţeşte o expoziţie organizată în toamna anului 2009 în sălile Kretzulescu ale Muzeului Naţional de Artă. In sfârşit, o expoziţie de arhitectură ce poate fi savurată şi de nespecialişti, cu panouri mari şi lizibile, nu cu prea multe planuri de clădiri care să se adreseze mai degrabă iniţiaţilor. Dealtfel în ultimii ani au fost organizate câteva expoziţii remarcabile închinate unor arhitecţi din prima jumătate a veacului XX, precum cea – de la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu” – dedicată arhitectului profesor Gheorghe Simotta, însoţită şi de un catalog de mici dimensiuni, dar frumos tipărit, apărut în 2003.
In toamna anului 2007 a fost prezentată la Librăria Cărtureşti din Bulevardul Magheru (în fosta casă a lui Dimitrie A.Sturdza) o expoziţie – de dimensiuni mai restrânse – dedicată arhitectei Henrieta Delavrancea Gibory, bazată pe arhiva ei de desene şi fotografii păstrată la Muzeul Ţăranului Român. Doi ani mai târziu a fost reluată într-un spaţiu expoziţional mai potrivit şi cu mai multe exponate, în Sălile Kretzulescu de la Muzeul Naţional de Artă. Fiind contemporană cu noi graţie longevităţii – a încetat din viaţă în 1987 – Henrieta Delavrancea Gibory a fost una dintre primele femei arhitect de la noi, cu câţiva ani mai tânără decât Ada Zăgănescu şi Virginia Haret-Andreescu.
In condica vizitatorilor de la expoziţie, un vizitator din Yorkshire evoca, în însemnarea sa, şcoala de la Bauhaus. Deşi fusese contemporană cu ea, arhitecta Delavrancea – Gibory era în realitate mai degrabă îndepărtată de acest curent. Ce legătură ar putea avea toate sacnasiurile şi balcoanele, acoperişurile şi colonetele ei, cu geometrismul promovat de acel stil. Nimic mai diferit de multe clădiri proiectate de Henrieta Delavrancea, care respiră căldură şi intimitate, decât curentul de la Bauhaus.
Poate că arhitectul cu care creaţia ei pare mai înrudită era Cristofi Cerkez, cu peste douăzeci de ani mai în vârstă, autorul unei variante a stilului neoromânesc destul de apropiată, ca şi clădirile doamnei Delavrancea, de moştenirea arhitectonică tradiţională a Balcanilor. Clădiri apropiate de cele proiectate de ea, inclusiv cea în care a trăit şi în care s-a stins din viaţă, de pe strada Mihai Eminescu, se întâlnesc în nordul Greciei, în Turcia, Albania, Bulgaria şi în alte ţări din Europa de Sud-Est. Balcanii au fost atrăgători pentru mulţi artişti români, pictura inspirată de Balcic făcând de curând obiectul câtorva expoziţii şi publicaţii. Unele raporturi volumetrice în vilele proiectate de ea trimit la modernitatea interbelică, aceasta explicând prezenţa, pe simezele expoziţiei, a fotografiilor unor case proiectate de către Horia Creangă şi soţia sa Lucia. Incercarea de a găsi o identitate proprie în arhitectură, conciliată cu cerinţele modernităţii, o apropie pe arhitecta Delavrancea de contemporanul său Octav Doicescu.
Pe lângă faptul că era femeie, ceea ce nu a putut fi neapărat o circumstanţă favorizantă în profesiune, Henrieta Delavrancea a avut o productivitate artistică uriaşă şi – în zilele noastre horribile dictu – un spirit creativ ce vor fi stârnit numeroase invidii. Dacă cea mai puţin reuşită operă la care a contribuit, oarecum trecută sub tăcere în Catalog, mi se pare a fi Spitalul Fundeni, construit dealtfel în primii ani de după instaurarea regimului comunist, toată arhitectura caselor proiectate de Henrieta Delavrancea izbuteşte să armonizeze dorinţa de a exprima identitatea românească – şi sud-est europeană – cu cea de sincronizare la modernitate (noţiune dealtfel foarte relativă, dar pe care o folosim în lipsa alteia, poate mai adecvate). Munca stăruitoare, desfăşurată pe multe decenii, a nepoatei cărăuşului din Calea Călăraşilor, impresionează peste timp. O vor fi snobat cu siguranţă multe nume istorice din arhitectura românească, dar fiica lui Barbu Ştefănescu Delavrancea şi descendenta boierilor Lupaşcu din Moldova, a ştiut să lase o amprentă puternică asupra arhitecturii timpului său. A spune “fără ezitare”, aşa cum o făcea altfel remarcabilul său coleg de breaslă Radu Patrulius că Henrieta Delavrancea Gibory era “cea mai marcantă personalitate a arhitecturii româneşti din secolul nostru” (p.126) constituie fără îndoială o neinspirată supralicitare, mai ales că afirmaţia apărea publicată cu prilejul decesului ei. Asemenea superlative riscă să arunce umbre atât asupra celor care le emit cât şi asupra celor care sunt subiectul lor. Nu e însă mai puţin adevărat că la judecata istoriei arhitecturii, Henrieta Delavrancea Gibory va ocupa cu certitudine un loc de frunte, căci fără opera ei sunt greu de conceput atât chipul Bucureştilor, cât şi cel al Balcicului sau al altor locuri din ţară.
Un text memorialistic binevenit – datând din 1981 – este cel dedicat “legendei bobocilor” (pp.103 – 121), deşi poate că mai degrabă, pentru a înţelege personalitatea arhitectei ar fi trebuit publicat unul dedicat maeştrilor săi. Totuşi, din amintirile acestea se vede limpede că spiritul colegial manifestat faţă de arhitecţi mai tineri făcea parte din felul de a fi al artistei. Câţiva dintre arhitecţii evocaţi nu erau chiar din categoria “bobocilor”, dar amintirile despre ei sunt reprezentative: “... din depărtarea amintirilor de odinioară reiese «Bobocul» Grigore Ionescu, tânăr de tot, înalt, serios şi chibzuit, odată cu realizarea proiectului de execuţie al Prefecturii de la Oraviţa, căruia-i făceam faţă şi cu colaboratorul meu, arhitectul Audisio. Ne copleşeau greutăţile inerente epocii ’28 – ’30, când sudura dintre Banat şi «Vechiul Regat» încă nu era complet efectuată. Il mai văd pe bobocul Grigore Ionescu în legătură cu Casa d-lui Iosipovici, din Bucureşti, în cartierul Elefterie, cu toate că el a uitat. Dar unde-i acuma «Bobocul» pasionat de faţada pe care o compusesem la concurs, căutând ca şi în realitate ea să se execute la fel de armonios şi să-i dea un caracter şi mai brâncovenesc ? Ar fi trebuit, dacă mai îmi rămânea timp să presimt în el pe viitorul şef de Catedră a Arhitecturii Româneşti, urmaş şi discipol al lui Petre Antonescu, care continuă să activeze, azi voluntar, pe lângă cei pe care, la rândul lui, i-a îndrumat ca să-i urmeze...“ (p.104).
Atât expoziţia de la Muzeul Naţional de Artă cât şi Catalogul ei reconstituie aproape integral opera arhitectei, concentrându-se însă asupra deceniului patru. La solicitarea a diferiţi comanditari, unii prieteni, Henrieta Delavrancea Gibory a proiectat şi câteva conace, aspect puţin cunoscut al activităţii ei. E vorba de cel al pictorului Eustaţiu Stoenescu, de la Drăghiceni (jud.Olt, lângă Caracal) (pp.84-85) şi de cele de la Beharca (azi Coţofenii din Faţă, jud.Dolj) (p.168) sau Odobeşti (p.168), al lui Petre Logadi şi al soţiei sale Ecaterina (Tuşchi) Caragiale, fiica lui I.L.Caragiale. De Eustaţiu Stoenescu a fost legată printr-o prietenie durabilă, portretul ei de la Muzeul Naţional de Artă, reprodus în Catalog, părând să se lase a se întrevedea o relaţie de lungă durată. Eustaţiu Stoenescu era, ce-i drept, căsătorit: cu Elena născută Anagnostiade, pentru fratele căreia, Tache Anagnostiade, Henrieta Delavrancea Gibory proiectase conacul de la Beharca – Coţofeni. Potrivit fiicei lui Tache Anagnostiade, d-na Simona Pascu, descendentă pe linie maternă a familiei Bengescu, pe care am consultat-o asupra acestei clădiri, conacul mai vechi – legat de boierii Poenăreşti Almăjeni – se deteriorase la cutremurul din 1940 trebuind să fie refăcut cu totul. Părinţii săi au făcut apel la Henrieta Delavrancea Gibory care a realizat planurile. Conacul nu a fost aşadar doar un proiect, ci a fost clădit în deceniul cinci. După instaurarea regimului comunist a devenit motel, iar după Decembrie ’89 a ars într-un incendiu. Construcţia proiectată de Henrieta Delavrancea nu mai există aşadar în forma gândită de ea.
Nici conacul lui Eustaţiu Stoenescu de la Drăghiceni, lângă Caracal, nu e într-o stare mai bună. Supravieţuieşte frumoasa biserică înălţată acolo în a doua parte a anilor ’30 (p.87), tot după planurile arhitectei.
Casele de la Balcic au avut şi ele comanditari iluştri, printre care Ion Pillat, Mircea Cancicov ş.a. Restituirea lor în peisajul istoriei arhitecturii româneşti aduce în atenţie un întreg capitol uitat.
Henrieta Delavrancea s-a căsătorit în anul 1919 cu un ofiţer francez, venit în România în împrejurările Primului Război Mondial. çn erudita sa teză de doctorat, Le général Berthelot et l’action de la France en Roumanie et en Russie méridionale (1916 – 1918) (Château de Vincennes, 1999) – care nu a văzut încă, din păcate, lumina tiparului în traducere românească –, istoricul francez Jean-Noël Grandhomme îl amintea şi pe “sub-locotenentul Emile Gibory (Mission de D.C.A., détaché auprès du corps tchèque” (teza de doctorat, p.944). Din aceeaşi armă – a artileriei – mai făceau parte încă 46 de ofiţeri şi în general ceea ce frapează în lista publicată de d-l Grandhomme sunt dimensiunile foarte mari ale misiunii Berthelot. Barbu Ştefănescu Delavrancea fusese un adept fervent al intrării României în război alături de Antantă, astfel că nu e de mirare căsătoria fiicei sale Riri cu un tânăr ofiţer din tabăra ei.
Pentru copertă a fost aleasă din păcate o imagine cam anodină, unul dintre desenele mai puţin reuşite ale autoarei. La casele proiectate se cereau mai multe precizări, inclusiv indicarea adresei lor. Succesul acestui volum constă însă în bogăţia ilustraţiilor care pot încânta atât pe arhitecţi cât şi pe cei dinafara breslei, care preţuiesc această artă. Henrieta Delavrancea Gibory revine cu expoziţiile amintite şi cu acest album pe locul pe care îl merită, printre intelectualii de seamă ai României veacului XX.
NOTE
1 Henrieta Delavrancea Gibory arhitectură 1930 – 1940, autor: Militza Sion, Bucureşti, Editura Simetria, 2009, 175 p.
