In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
CÂT DUREAZĂ UN PELMUŞ - FLORIN TOMA ...Dacă ar fi să glosăm pe marginea parfumurilor egiptene ale picturii sale, primul reper de care se face caz în critica de specialitate, am răspunde că durează tot atâta vreme cât a stat neînţeleasă scrierea cuneiformă, până când s-a învrednicit Champollion să ne impresioneze cu perspicacitatea sa. Ba, poate chiar mai mult. O eternitate.
Ştefan Pelmuş, a cărui recentă expoziţie – de la Galeria Veroniki – ne-a procurat prilejul de a-i revedea cele mai proaspete lucrări, are în primul rând ceea ce se cheamă kharisma (din raţiuni igienice pentru stil, odată şi-odată tot trebuia să renunţăm la atât de obosita expresie frazeologică amprentă personală!). E vorba de darul particular pe care unii oameni însemnaţi îl primesc prin graţia divină şi care este de găsit la Pelmuş. O notă a culorii şi a compoziţiei recognoscibile chiar şi cu ochii închişi. Pentru că tablourile sale ies din cadrul rectangular şi dau impresia unei suprafeţe rugoase, ce poate fi citită în relief, chiar şi cu nevederea, precum alfabetul Braille. Acolo se adună, sub vălul tactilului, toate culorile, toate schemele vizuale, până la ultimul detaliu, toate năbădăile sale fantasmatice, toate semnele şi insemnele sale secrete, toate simbolurile sale misterioase (grafeme aruncate ici-colo, inclusiv semnătura gracilă, în alfabet grecesc!). Din această pricină, el crede că artistul adevărat este alesul lui Dumnezeu; este aidoma unui creuzet în care Dumnezeu pune ceea ce îi este propriu structurii celui ales, iar acesta, la rândul său, le îmbracă în esenţa sufletului şi le dăruieşte oamenilor, cum poate el mai bine.
Ar fi, aşadar, prima conotaţie – şi am spune, cea mai viguroasă – pe care se sprijină edificiul semantic al operei lui Ştefan Pelmuş: dialogul cu divinitatea. Dar, poate că mai corect ar trebui spus difuzia. Omul perceput ca o membrană permeabilizată de graţia divină. Aproape o penetraţie sacramentală. Artistul – care este, de fapt, omul ales, spre el se pogoară harul, el este cel menit spre a purta Spiritul – se lasă penetrat de fiorul misterios al creaţiei, îndumnezeind la rândul său, după putinţele sale, dar fără să aibă în gând să-l concureze vreodată pe Dumnezeu, lumea. Cu semnele durării sale. S-o facă mai limpede, mai adecvată, mai prielnică, mai paşnică, mai îngăduitoare. Fiindcă, aşa cum tot Pelmuş explică într-un interviu (n.n. mulţumim criticului de artă Veronica Marinescu!): arta este legătura cu Divinitatea, iar menirea ei este să te facă mai bun, să te apropie de Marele Creator, să iubeşti adevărul şi să trăieşti în armonie cu oamenii(...). Heruvimii, iconostasele, răstignirile şi praporii – pe care artistul (ce ironie să te naşti, aşa cum s-a întâmplat cu Ştefan Pelmuş, exact într-un topos numit Valea Călugărească!) le dezghioacă din patrimoniul creştin şi le transformă în viziuni proprii despre relaţia de diferenţă cu Marele Creator – nu sunt altceva decât recuperări ale aluviunilor creştin-ortodoxe din zăcămintele sale spirituale, profunde. Cărora el, după ce le identifică şi le extrage, doar le pune sigiliul său carismatic (ne ferim să ajungem iarăşi la amprenta personală!). Spre a fi recunoscute ca aparţinând zestrei sale proprii.
Cealaltă componentă posibilă a lecturii operei lui Pelmuş este o spectaculoasă (deşi, artistul spune că întotdeauna a dispreţuit epatarea!) analiză de scriere şi de-scriere. Sau, şi mai aproape, descriere a scrierii. Un turbion extraordinar, imposibil de strunit, al semnelor. O hermeneutică gâlgâitoare asupra tentativei unei cât de cât disciplinări semiotice. Toate aceste calităţi le dovedesc doar cei care se pot abstrage realului şi sunt în stare să coboare la originile lumii, la Facerea acesteia prin Cuvânt. Atunci, în acele momente, Pelmuş recunoaşte că se simte imaginea transtemporală a unui scrib din Egipt – acolo unde civilizaţia a avut dintotdeauna un simţ aparte pentru opere grandioase şi eterne. Un depozitar al înţelepciunii şi, totodată, interpret al unei realităţi aparte, convertibile. Eu cred că în altă viaţă – mărturiseşte artistul – am fost un fel de scrib, în Egiptul Antic, şi am adunat multe din acea viaţă pe care le adaptez acum la altă trăire, din lumea noastră. Variantele totemice în care se transformă această realitate particulară au – se pare – însuşiri taumaturgice, virtuţi proteguitoare, securizante, pe care însă nu le percep decât cei capabili să decomprime scrierea sa. Pictura mea e culoare, dar fiecare o descifrează – am mai spus – în funcţie de starea şi informaţia lui culturală. La prima vedere, arta mea pare că se repetă, dar fiecare lucrare e altceva – declară cu modestie artistul, fără să facă din originalitate un scop în sine.
Motivele acestei noi dimensiuni a artei sale sunt lesnicios vizibile, uşor de recunoscut, pentru că se circumscriu unei expresivităţi pe care n-o întâlnim la tot pasul în pictura românească (recunoaşte artistul: Nu ştiu de unde îmi vine inspiraţia; nu este o pictură pur românească; se adună din mai multe zone.). Acestei paradigme îi aparţine, de pildă, Horus – zeul-şoim, protector al faraonului, în mitologia Egiptului Antic – cu care Pelmuş îşi descoperă nebănuite legături, de aceea pasărea divină este eroul care însoţeşte de multe ori viziunile artistului. Apoi, tot în această serie uşor ex-Centrică, se înscriu şi lucrările pe care le-am putea numi angelografii, adică eseuri vizuale despre heruvim, înger şi aripă, în care fantasma bate la porţile nebuniei (că bine zicea bătrânul La Rochefoucauld, cum că acela care trăieşte fără măcar un pic de nebunie, nu e chiar aşa de înţelept pe cât se pretinde!...şi cine spunea chestia asta iconoclastă, tocmai el, un mare moralist?!), iar conformismul canonic e sinonim cu anarhia.
Aflat într-o poziţie fastă, adică la milenii depărtare de faraonii pe care susţine că i-a slujit, dar, în acelaşi timp, culcuşindu-se tainic şi foarte aproape de Dumnezeu, la subţioara Lui, taman acolo unde se ghiceşte ipoteza de aripă a lumii, Ştefan Pelmuş rămâne un artist în sufletul căruia îngrijorarea acestei existenţe (Din păcate, soarta artistului e foarte tristă. E o amărăciune... – constată cu tristeţe) nu i-a distrus duioşia şi graţia sfielnică, două atribute pe care vremurile n-au avut timp să le corodeze. Important e, vorba lui, să nu-ţi pierzi drumul!
Atât ţine un Pelmuş: exact cât drumul său. Adică, chiar dacă repetăm, o eternitate.
