Viaţa românească - lunar de cultură şi artă
Prima pagină Articole Redacţia Istoric Arhivă Contact
Sumar
Editorial
 
Comentarii critice
 
Proză
 
Poezie
 
Eseuri
 
Note clasice
 
Memorii. Amintiri
 
Viaţa literaturii
 
E-fuziuni jazz
 
Atitudini
 
Cronica literară
 
Meridian
 
Miscellanea

Varianta PDF

Anunt important!

Viața românească apare lunar.

Abonamentele se pot face prin Poșta Română sau direct la Uniunea Scriitorilor din România.
 


Cronica literară
IEUDUL FĂRĂ IEŞIRE – O PROBĂ A MEMORIEI - FLORIN CARAGIU
Un eveniment cultural al anului trecut îl constituie reeditarea, la 15 ani distanţă de la prima apariţie, a volumului Ieudul fără ieşire (Ed. Charmides, Ed. Ninpress). Volumul de debut al poetului Ioan Es Pop a fost gratificat, la vremea apariţiei sale (1994), cu premiile pentru debut ale Uniunii Scriitorilor din România şi Republica Moldova. Este un text tulburător despre un „spaţiu fără ieşire” ridicat la rang metafizic. Volumul e structurat în şapte părţi: olteţului 15, camera 305, ieudul fără ieşire (I), iarnă cu mircea, ieudul fără ieşire (II), amicul, viaţa de-o zi şi banchetul.
Teme recurente, precum viaţa spre/ca moarte, dublul, timpul încremenit, spaţiul suprapus cu universurile imaginare, limbajul ca labirint, lucrurile-martori, somnul şi trezirea, singurătatea şi moartea, punerea în scenă a „prezenţei” şi a „absenţei”, excepţia de a fiu viu şi conştiinţa aneantizării „chipului acestei lumi” conferă o dimensiune gravă poetizării.
Tonul nu este însă afectat şi nu trădează cinism, ci e pervadat de radiaţia de fond a unui spirit ce se manifestă empatic în raport cu polifonia vieţii. El este, de altfel, păstrând un scepticism al lucidităţii, gata să relaxeze prin umor şi ironie tensiunea existenţială ajunsă în vecinătatea paroxismului: „şi putem avea şi mai mult. putem ajunge primii în / cursele de tragism de formula unu” (aşa că noaptea asta fiind ziua noastră, ne putem permite); „îşi sărbătoreşte ziua. e fericit, pe/ masă lumînări, farfurii, pahare. / e fericit. are treizeci de ani de/ moarte de la naştere încoace” (îşi sărbătoreşte ziua. e fericit, pe); „glorie, glorie! aici suntem la porţile orien. // unde totul este posibil şi/ nimic nu mai are rost” (ce a rostit mircea în faţa ucenicilor la 10 noiembrie).
„Placa de bază” a apercepţiei poetice este reprezentată de experienţa personală dureroasă din anii dictaturii comuniste. „Limitele” şi „limitările” (în sensul lui Constantin Noica) fuzionează în tabloul „morţii” metafizice, altfel spus a vieţii ca uitare de sine sau încremenire într-o derulare automată, care substituie viaţa ca „trezie” sau priză singulară de conştiinţă, manifestată în tonalitatea Ecleziastului biblic: „miercuri am fost toată ziua viu. asta mi se/ \ntâmplă rar şi atunci nu ies, atunci/ trebuie să mă feresc, să nu se bage de seamă, / pentru că atunci \ncep să mă clatin şi atunci/ ei pot crede că mă prăbuşesc, deşi/ atunci e singura zi când sunt viu. / la un an o dată, miercurea, se \ntâmplă/ să fiu toată ziua viu. nu mi-e foarte/ bine atunci. dar atunci pot pricepe/ de ce tot ce iubesc se-ntoarce-mpotrivă-mi, / \ncepe deodată să scadă, să gonească spre stingere, / se grăbeşte să devină cenuşă” (12 octombrie 1988); „între ăştia patru care tac la masă/ se trezeşte dintr-o dată unul pălăvrăgind/ şi e unul pe care nici dracul nu l-a auzit/ vorbind până azi. / şi spune lucruri aiurea, spune că e/ viu, nimeni nu e viu la masa asta. / mâine dimineaţă, însă, are să se trezească, îşi va/ da seama ce nebunie a spus, / n-o să mai vorbească mult timp după aia. / sfârşitul începe lent, el seamănă bine cu viaţa” (12 octombrie 1990).
„Ieudul fără ieşire” este un topos concentraţionar sub forma unui mormânt acoperit de un giulgiu nelumesc, prin care transpar străfulgerări de o clipă ale unei meniri „ruinate”: „numai în rare clipe de căinţă şi credinţă, noaptea,/ zidurile se subţiază, se alungesc, se înalţă, / ca un giulgiu tremurător îmbrăcat de un giulgiu nelumesc. / dar nu se trezeşte nimeni şi dimineaţa căminul e iar o/ cămaşă boţită din buzunarele căreia ieşim numai noi şi atât, / numai noi şi atât. // aici nu stau decât doar cei ca noi. / aici viaţa se bea şi moartea se uită” (ca o amară, mare pasăre marină).
Portretele sunt extrem de vii în tragismul lor, firul narativ întreţesut înaintând prin contiguitate şi insolitarea poetică a acestei „fundături a fiinţei”: „chip de glugă. mereu uit că nu mă mai pândeşte nimeni. / mereu umblu ca-nfăşurat în altcineva. // la capătul din dreapta – hans. el da. el are/ treişopt. are capul căzut pe masă. / a avut bani. o avea pe tereza. are treişopt. / a avut băiatul un amic, amicul a avut-o pe / tereza, tereza a avut banii lui hans. hans are/ capul căzut pe masă, masa şchioapă, noi cu el (…) la mijloc între noi şade păianjenul cu cruce. / mereu îngîndurat, înfăşurat în giulgiul propriei mătăsi/ ca într-o aură de flăcări blândă” (fotografia de grup).
Întâlnim o serie de tehnici de chirurgie a topologiei spaţio-temporale, spre a crea efectul de cerc vicios, de glisare pe loc, de stază sau de epicentru imobil al vârtejului tragic, în contrapunct cu imaginarul speranţei: „dar ieudul unde este? am zis noi n-am ieşit niciodată să/ ştim unde este. a zis măcar trece trenul prin partea voastră?/ am zis trece autobuzul zilnic de/ două ori pe săptămână vinerea pe la borşa. a/ suspinat am râs am zis c-o să-i facem în ziua aia o/ vizită la apartament să-i ducem flori i-am/ dus flori i le-am lăsat în mijlocul camerei ea sta în/ mijlocul camerei cu umbrela desfăcută cu/ geamantanul în mână am zis ce vrei să faci a/ zis eu aştept autobuzul/ eu aştept autobuzul/ cum autobuzul ce autobuz aştepţi în/ încăperea asta fără uşi şi ferestre – / şi ea a zis dar asta nu-i o cameră copii asta e o stradă/ numai că aici s-a făcut noapte/ cum noapte ce noapte ţi-ai pus ochelari fumurii/ să nu ne mai vezi/ şi cum să te duci atât de curând, e abia noiembrie draga noastră/ păsările-abia au început să-ngălbenească şi să cadă/ şi autobuzul trece doar vinerea şi azi e doar marţi/ şi mâine poimâine doar marţi şi autobuzul/ când trece, vinerea, trece doar pe la borşa” (compunere a elevei ilea ioana din clasa a V-a B); „de vineri până luni nu ne mai auzim. / ne luăm porţia fiecare şi începem să fim/ mai puţin nefericiţi. mai puţin vii. (...) vine vineri şi de vineri până luni/ e ziua noaptea ziua noastră liberă/ şi cântăm de tremură încăperile – / marinari încercaţi care speră ca-ntr-o duminică să vadă sosind/ la orizont, peste blocurile din colentina, / corabia dinspre corint” (arcul de triumf).
Încremenirea suitei temporale are nuanţe din imersia lui iona şi aşteptarea beckettiană, compuse cu verva unei tragi-comedii mute: „totul a început aici în zi de marţi. ieri/ a fost marţi. miercuri şi joi e doar marţi. mîine/ începe şi mîine ziua de marţi. veşnică sărbătoare. / sufletul se înalţă pe vîrfuri să vadă ce zi/ urmează de după orizont. cu bucurie tresare căci/ vine ziua de marţi. (…) cu roza ofilită-n piept fiecare coborînd către/ ithaca sa. / fălcile chitului cu greu le-au desferecat. / cu greu mare au intrat. (…) amurgul zeilor ne-a găsit gata/ nepregătiţi. aşteptându-l pe mircea/ careînsănuamaivenit” (biruitori rămîn aici doar cei căzuţi pe cîmpul de luptă).
Pe fondul stării de provizorat şi al cvasi-contracţiei temporale într-un punct fix, se detaşează, fie şi sub aparenţa nimicniciei generalizate, fiinţa, conştiinţa şi memoria: „în fericirea asta provizorie din/ noiembrie pînă în martie/ ca ieri ştiu că mîine n-o să fie nici mîine decît/ tot azi şi azi şi azi şi azi mereu/ şi de azi pe azi nu se mai poate face mare lucru. // e drept, în singurătatea asta nu orice om singur/ ar duce-o prea mult. dar sînt/ o groază de nimicuri ce trebuiesc onorate: / dorinţa de a fi cu orice preţ/ neputinţa de a mai iubi şi/ ziua de ieri” (în singurătatea asta în care iarna nu mai am).
Fuziunea lirică a fluxului subiectivităţii şi schemelor de obiectivare raţională este intensificată prin personificare şi transferenţă, lucrurile însele căpătând, printr-un fel de „entanglement”, voci enigmatice întoarse spre drama umană: „e un ceas în cameră pe care hans îl hrăneşte pe-ascuns. / mişcă mai repede, îi şopteşte, mişcă mai repede. / i-a cumpărat cămaşă şi l-a îmbrăcat. îl/ spală îl schimbă îl îngrijeşte ca pe ochii din cap. / ceasul însă e un somnoros. s-a îngrăşat. s-a lăţit/ pe toată masa. abia mai stă pe picioare – / ticăitul i-e ca un lătrat. / e un ceas în cameră pe care hansi îl hrăneşte pe ascuns. / e şi un pepene roşu pe care hans l-a adus în casa asta de mic/ şi pe care-l crede pruncul lui. / ah, pruncul s-a copt şi s-a rumenit. / unul i-a vârât într-o zi în pântece un cuţit. / s-a auzit un geamăt şi din prunc a ţâşnit sânge dulce şi parfumat/ în răcoarea căruia ne-am botezat” (botezul); „eu sunt scaunul pe care-a stat amicul. locuiesc/ în casa vasilescu de opt ani. încă din fabrică mi s-a spus/ că nu fac doi bani. dar iată: / am trăit mai mult decât confraţii mei. am îmbătrânit frumos. / am ţinut în braţe familia toată. am trăit cu folos (eu sunt scaunul pe care-a stat amicul. locuiesc); „bă, da cu o zi nainte de chestia aia eram leoarcă de ostenit./ veneam pă el singur şi cântam şi nu ştiu cum de am ajuns acasă./ nu ştiu cum m-am dezbrăcat de el./ nu ştiu cum de am dormit sub masă./ aşa că-n seara aia s-a dus fără mine unde s-a dus./ pă cuvântul meu, io n-am habar ce s-a-ntâmplat în seara aia./ io-s un palton bătrân şi beţiv, da-s un palton de onoare,/ lua-m-ar gaia (acuma-s un palton beţiv şi bolnav, dracu mă mai ţine minte).
Ieudul este focarul însuşi al enigmei, un fel de „gaură neagră”, teritoriu închis în sine, ireperabil şi neaproximabil de vreo geografie a raţiunii umane, apărând ca o limită netransgresabilă, neosmotică în ce priveşte comunicarea cu restul lumii: „la ieudul fără ieşire şi noi am, şi noi am fost cândva. / şi suntem şi acum şi o să fim şi mâine poimâine şi/ în veci apa aceluiaşi râu ne va scălda. (…) singur este acolo cel singur pe/ corabia lui sebastian. / ci tu fii cu luare aminte: dacă aluneci acolo/ nicio hartă n-are să-ţi mai fie de folos/ zadarnic te vei zbate să afli ieşirea intrarea ieşirea/ zadarnic vei zori să rupi linţoliul spaţiului/ în care-ai lunecat. dincolo n-o să dai decât/ de urma piciorului tău de dincoace. /fără margini este ieudul şi fără ieşire. / nicio geografie n-a reuşit încă să-l aproximeze. / nu l-a prevestit nicio aură. / nu-l urmează nicio coadă de cometă” (la ieudul fără ieşire şi noi am, şi noi am fost cândva.).
În acest câmp vectorizat de devianţă are loc o filtrare a interiorităţii (şi, ca urmare, o estompare a noutăţii istorice), într-un mod dublat prin efectul de „fata morgana” al schimbării neîntâmplate: „mă gândesc şi acum că puteam s-o iau mai pe de-alături/ de cât de pe alături am luat-o. / şi ziua de azi putea să fie tot aia de mâine, / tot aia de ieri (…) iar de mâine ni s-a promis cloroform. de mâine lumea va deveni/ mai uşoară. mai subţire. se va strecura din noi/ ca printr-o pânză de tifon afară./ vom fi mult mai uşori pe masa de operaţie./ adevărul, şi aşa, va sta în spate./ or să ne extirpe numai lumea dinafară./ moartea în noi va rămâne intactă./ viaţa în noi va rămâne exactă./ iar de mâine promitem să nu mai bem/ să nu mai facem deranj la bloc/ să nu mai folosim fosa sceptică./ de mâine promitem să nu mai bem./ numai că mâine iar e azi – dezamăgire – , / mâine n-o să fie nicicând mâine” (mă gândesc şi acum că puteam s-o iau mai pe de-alături).
Reacţia compensatorie în faţa derealizării interiorităţii vine în felul unui regressus ad uterum, manifestat prin postura phoetală, claustrare, aprehensiune în faţa expulziunii spre cele din afară, trecerea numinoasă a pragurilor dintre încăperi, lupta cu îndoiala, refuzul „trezirii”: „l-am rugat pe mircea i-am zis mircea zideşte odată/ fereastra asta, aici nu stă nimeni, / haide, umple-o cu mortar şi cărămizi, altfel într-o zi/ are să mă smulgă iar afară, / n-o să pot sta tot timpul ghemuit sub ea. / dar mircea a zis vai şi lumea a zis vai am zis/ vai, a zis de mult voiam să-ţi împrumut ceainicul ăsta/ să ţi-l aşezi pe cap când treci dintr-o încăpere în alta, / are să fie coiful tău strălucitor în bătaia nopţii (...) în bucătărie e cordoba, s-au aciuat în ea şoarecii/ îndoielii. răpune îndoiala, am trăit cu ei prea multă vreme/ ca să mai ştim cine pe cine vânează. (...) eşti singurul care-a trăit toată viaţa în spania acestei încăperi, numai tu ştii cum să” (l-am rugat pe mircea i-am zis mircea zideşte odată); „ies rar şi când ies pereţii tremură tot mai vlăguiţi/ după efortul expulziei. într-o zi/ n-or să mai aibă destulă putere/ să-şi împingă fătul afară de tot. / aici numai patul mai are puţină căldură umană. / şi eu dorm şi mă scufund în saltea şi ea mă/ îmbucă tot mai de sus, de/ umeri, de ceafă, de piept. (…) şi mircea strigă trezeşte-te, dar eu nu-l mai aud/ trezeşte-te, zice, dar eu nu. / la ce m-aş trezi şi cu ce-aş mai rămâne/ dacă m-aş trezi în întregime” (ies rar şi când ies pereţii tremură tot mai vlăguiţi).
A fi viu înseamnă în Ieud excepţia, priza de conştiinţă asupra condiţiei umane sufocate de sistem şi, corelativ, de strânsoarea obişnuinţelor: „ne trezim într-o zi vii şi nu ştim ce-i cu noi/ şi zicem la ce şi ei zic mâine-poimâine aveţi/ prima întâmpinare, trebuie să vă pregătiţi să vorbiţi/ aveţi grijă ce spuneţi, tot ce spuneţi este în/ defavoarea voastră, aici este ieudul oriunde aţi/ fugi este ieudul” (ne trezim într-o zi vii şi nu ştim ce-i cu noi). În acest spaţiu, e caracteristică ineficacitatea în ordinul trecerii/iniţierii, al circulaţiei sensului/ comunicării şi transgresării limitelor: „batem în uşi să ne deschidă să ne/ lase să ieşim, dar cei de dincolo nu ne aud şi/ bat şi ei în uşi să-i deschidem să iasă/ şi când se deschide dăm tot peste noi/ dar nu ne luăm în seamă şi zicem noi vrem să ieşim/ şi ei zic vrem să intrăm, nu luaţi cu voi uşa/ n-o să avem ce descuia la ieşire, / o să rămână gol în perete, / n-o să avem pe unde ieşi” (batem în uşi să ne deschidă să ne).
Teroarea sistemului se reflectă în reacţia lentă, mută şi amortizată de spaimă a „omului din subterană”: „n-am avut curajul unui strigăt niciodată. frate cu/ şoarecele şi cariul. rozând încet pe dedesubt, prin întuneric, / încet şi tăcut, prin talpă în sus, prin genunchi, / aşa cum am fost învăţat de lungi generaţii de rozătoare/ mereu uitate-n pivniţele regnului” (n-am avut curajul unui strigăt niciodată. frate cu).
Autonomia „vocilor” se transferă la nivelul corporalităţii: „mâna lui stângă începuse să se poarte ciudat: / îl buzunărea mereu şi pe urmă noaptea îi suia/ cu cealaltă pe piept la-mpreunat. / şi dimineaţa le trezea cu greu şi abia de le putea alunga/ pe una la dreapta, pe alta la stânga sa (...) doamne ce de viaţă mai avea şi el în el! / toată numai bună de murit (...) materia a devenit de-atunci pentru el blândă, pufoasă, încăpătoare/ ca o flanelă în care femeia-şi aşeza sfâşietoarea ei inexistenţă/ şi îl ţinea pe dinăuntru-n nesfârşită-mbrăţişare” (când sînt fericit – şi asta se întâmplă).
În faţa unei crize a limbajului: „noi, acum şi aici, izolaţi de limbajul care îi va pune capăt, / degeaba am scurmat cu unghiile în tencuială degeaba ne-am ţinut/ lipiţi de pereţi: de dincolo nu s-a putut auzi nimic – / în fundătura vorbirii noastre răspunsul nu poate fi încă formulat” (tu chiar crezi că nu suntem mai mult decât suntem aici), trupul însuşi devine linia de rezistenţă ultimă a fiinţei şi timpului, „pustia” cu iz monahal/transcendental şi loc al „îngropării de sine rituale”: „trupul tău abia dacă poate duce fiinţa minimă/ prin care timpul suflă abia auzit” (tot timpul au avut ai mei grijă ca eu să nu am timp); „înapoi în abaţia trupului şi nu mai stărui/ s-o părăseşti. răsfoieşte aplecat la lumînare/ manuscrisul odată fierbinte al zidurilor” (fugi de carnea ei căci e o carne de vis); „peste tine doamne zidurile trupului meu sînt zidite” (lasă-l, abia dacă l-am putut găsi, s-a strecurat acolo); „atunci ne-am năpustit cu lăcomie înapoi asupra propriului trup/ am coborât şi am tras furios trapele deasupra – / furios ca într-o provincie a uitării de sine/ ca în pântecele unei femei din care n-ar fi trebuit să mai ieşim. / măcar atâta să fi făcut noi: să fi cunoscut eşecul întrebării. / (…) am lăsat trupul să se umfle peste noi/ să se umple şi să se reverse/ să umple încăperile în care am stat/ să nu rămână altă fisură decât/ lujerul subţire-al respiraţiei” (tu chiar crezi că nu suntem mai mult decât suntem aici).
Contrapunctând Ieudul, trupul este la rândul lui un spaţiu-limită, în care sinele şi alteritatea, intrarea şi ieşirea se suprapun oximoronic: „lasă-l, a zis, lasă-l să tacă, nu ştie vorbi/ n-a deschisniciodatăochiinuştieundeîlducem/ dormi, dormi, n-o să-ţi facem nimic nu-ţi scobi/ carnea cu unghiile, nu-i cămaşa, e carnea ta/ (…) era cald e frig a zis era cald era întuneric/ dacă aş fi scobit cu unghia în carnea ei aş fi putut intra/ a zis nu-ţi scobi cu unghiile carnea nu-i cămaşa e/ carnea ta nu poţi ieşi” (lasă-l, a zis, lasă-l să tacă, nu ştie vorbi). La limită, unghia, indicator şi lamă totodată, devine, hiperbolizată, împlinitoarea strigătului mut, operanta „tăieturii” finale a stării de lucruri: „are să fie o unghie nemaivăzută. / are să crească până o să umple încăperea. o să se/ împlînte-n pereţi. o să sfâşie tavanele. / o să desumfle acoperişele. va ţâşni peste ei neiertătoare şi mută/ ca o mare păpuşă de ghips, fără chip”. (aud cum pereţii se apropie pe zi ce trece. dar ea).
Experienţa dureroasă a pierderii unui prieten, în condiţiile în care gerul cumplit al iernii a concurat cu lipsa de comunicabilitate umană şi indiferenţa glacială a „regimului”, îl marchează decisiv pe poet şi conferă un accent specific „Ieudului”: „am stat amândoi atunci o iarnă-n apartament/ fără lemne am dormit la minus 14 grade/ nici n-am mai vrut să mai scriu de atunci despre altceva (dar să-l fi cunoscut pe mircea ai fi înţeles); „noi cînd au spus noi am ascultat/ şi am făcut ce au spus dar pe urmă iar n-am/ făcut ce au spus şi după aia ne-au spus să/ nu mai facem din nou şi noi din nou am (…) când am stat în apartament şase luni am/ stat două luni în apartament la minus 14 grade/ şi ei n-au aflat şi de aceea au spus că/ pe noi nu ne şi noi nu şi interesul nostru faţă de// e scăzut şi mai bine n-am fi că aşa poate/ nu s-ar mai povesti şi când am făcut ce au spus/ n-am făcut ce au spus şi când el în iunie noi am/ aflat abia la 15 septembrie” (noi cînd au spus noi am ascultat).
Privirea decelează în spirit creştin mişcările iconomiei divine din miezul cotidianului înţesat de absurd şi nimicnicie, transfigurând brusc perspectiva: „se zvoneşte că-n oraş a apărut amicul, adevăratul amic. (…) / pe ăsta care îşi spune amicul îl ştim şi noi. / umblă cerşetor de ani şi ani prin cartierele mărginaşe/ şi pe urmă vine să se-mbete şi doarme pe unde-apucă – / prea seamănă cu noi ca să fie adevăratul amic. / (...) îi strigăm vino, amice, să te sărbătorim. / el însă nu mai strigă că e amicul, adevăratul amic. / ne roagă doar să-l ajutăm să meargă mai departe, / ne şopteşte doar să-i împrumutăm şi lui o haină, ceva. / la naiba, n-avem, n-o să-i ajutăm acum pe toţi schilozii. / parcă pe noi ne-ajută cineva. / (...) şi când ieşim într-un târziu îl vedem departe, târându-şi lemnul ăla în spate/ şi lemnul a crescut pe el cât toate blocurile la un loc. / păi, de credeam că-i chiar ăla, nu mergeam şi noi să punem umărul un pic? / dar ăsta prea semăna cu noi ca să fi fost chiar amicul, / adevăratul amic” (se zvoneşte că-n oraş a apărut amicul, adevăratul amic); „dac-ar mai fi adevărul, amice, pentru noi/ el ar fi bine să rămână străin/ căci nu mai suntem dintre cei care-ar putea să-l mai primească. / (…) ne-am obişnuit, însă, aici şi venim din obişnuinţă/ la masa asta şi când unul din noi într-o zi, celălalt/ nici n-o să bage de seamă şi n-o să se mire/ nimeni, căci nimeni e mai presus aici decât toţi” (dac-ar mai fi adevărul, amice, pentru noi).
În contextul tentaţiei materialismului, prezente atât înainte cât şi după căderea comunismului, „nimicul” recuperează din uitare apofaza, misterul, comoara „fiinţei” ca „prezenţă în absenţă”: „mă întorc acasă după ani şi ani de/ umblat prin bucureşti/ şi mă întorc cu o plasă goală în mână/ şi iese ea la poartă şi îmi zice păi, / dragul nostru, parcă ai zis că mergi la câştig/ parcă ziceai că tu, în doi ani, o să câştigi cât alţii în 4/ şi uite că acum n-aduci nimic. / ba, uite, dragilor, chiar nimic am câştigat. / şi aduc atâta nimic acasă cât n-a putut aduna/ nimeni în ăştia doi ani. / nici n-am putut căra de unul singur atâta/ nimic cât am câştigat. / în urma mea vin carele-ncărcate cu nimic, / gata să se rupă sub greutate. / când or să se deşarte toate-n curtea noastră/ nimeni n-o să aibă atâta nimic ca şi noi. / într-un an, doi o să fie mai căutat decât aurul. / o să vindem din el numai când va fi la mare preţ. / fiţi siguri, dragilor, atâta nimic n-are nimeni, / doi ani am tot adunat numai cu gândul la voi” (12 Octombrie 1992).
Suferinţa şi pregustarea spirituală a morţii devin, printr-un fenomen de „capilaritate”, efigia spiritului creator: „la zece ani mi-au cumpărat primii pantofi. / erau lungi şi galbeni ca nişte sicrie. / nu i-am purtat niciodată. m-au pedepsit/ mulţi ani pentru asta. n-am mai râs de atunci. / mâna mea a început să scrie” (12 octombrie, altădată).
Comunicând în mod eficient viaţa fiorului tragic, poemele lui Ioan Es Pop reuşesc, intermitent, să smulgă derizoriul însuşi din raza privirii derizorii şi să-l impună ca pe o dimensiune ţinând de viziune şi de enigmă. Lentila metafizică aplicată istoriei evidenţiază absurdul mişcat după legea ondulatorie a fabulosului, câmp fecund de ambiguitate poetică. Existenţialismul atitudinii consună cu starea de eros poetic prin care fiinţa se revelează în şi prin limbaj. În acest sens, „fiinţa” nimicniciei – nimicnicie care este deopotrivă facticitate şi disperare fără sprijin în eroism – iese din ascundere şi vedem irumperea ei pe soclul luminos al imaginii. Uneori, după cum am văzut, aici stă înălţată statuia unei unghii, fantasma deşeului, rezultat al macerării catabolice şi al necontenitei ruminaţii inconştiente. Dar această unghie ne apare deja întrupată în poezie ca o „expresivă” păpuşă de ghips fără faţă.
Viziunea morbidă se echilibrează prin depăşirea continuă a furnicarului de senzaţii primare, interne, amorfe, către proiecţia imaginară cristalizată. Actul automat de a rumega stări interioare, imanente în plexurile nervoase, nu rămâne niciodată la acest stadiu visceral în poezia lui Ioan Es Pop. Aceasta, precum s-a spus, are puterea de a se smulge în fiecare clipă punctiformului, ieşind la lumină în spaţiul tridimensional al imaginii. În modul cum se raportează la imagine, Ioan Es Pop nu este, de regulă, un alegorist, nici un simbolist. Dacă se întâmplă să „alunece” pe panta hiperbolizării alegorice, poetul ştie cum să nu evite frecarea insistentă cu rezistenţele semantice. Când acestea cedează prea uşor (cum se întâmplă, de pildă, în mod aproape singular, în poemul unde e vorba de comerţul cu o imensă cantitate de nimic care a fost adunat), se iscă mai degrabă un efect uşor facil, de tipul poantelor în cascadă. Însă, din fericire, Ioan Es Pop are calitatea de a fi coerent cu sine însuşi ca poet de certă valoare.
Reeditarea Ieudului fără ieşire, în contextul împlinirii a 20 de ani de la Revoluţia din 1989, capătă semnificaţia reîntoarcerii la valori perene, cum este primenirea periodică a memoriei, atât de binevenită astăzi, când, din nefericire, uitarea de sine pare a fi devenit legea individuală şi colectivă a seminţiei noastre.
FLORIN CARAGiu


Prima pagină Articole Redacţie Istoric Arhivă Contact
Copyright © Uniunea Scriitorilor din Romania 2008-2013. Toate drepturile rezervate. Design si Programare: Datagram