In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Editorial
UN POET - NICOLAE PRELIPCEANU Se vor împlini, toamna aceasta, 25 de ani de la moartea unui poet despre care nu ştiu câţi dintre cei care nu i-au fost strict contemporani mai ştiu ceva. Şi nu pentru că ar fi fost unul nesemnificativ, nu. În epocă – ce uşor se substituie prezentului acest cuvânt! – cărţile lui erau primite cu atenţie de către criticii activi, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Nicolae Manolescu, ca să nu citez decât trei nume de răsunet. Las la o parte faptul că şi primii doi, nemaifiind vii şi nemaiputându-se exprima despre şi în prezentul care ni-i mare, nu mai semnifică cine ştie ce pentru combatanţii scenei literare, nepăsători la trecut, în fond şi al lor, cu ochii aţintiţi, cum se spune atât de des, spre viitor. Ca-ntr-un banc vechi despre cele trei momente în care un rus l-a întâlnit pe Lenin.
Revenind la „epocă”, îmi aduc aminte cum făceam şi noi, cei pe atunci tineri sau foarte tineri, ochii mari, când Geo Bogza publica vreo tabletă despre un contemporan al său, care fusese poet, prozator, eseist, cu un cuvânt combatant pe scena literară a vremii lor. Al. Robot, Sesto Pals... şi cum ne trezea interesul apariţia acelui nume ca dintr-o istorie care până atunci ne fusese interzisă şi ni se deschidea deodată. Nu risc să afirm că o asemenea notiţă din partea vreunui Geo Bogza al noii epoci n-ar trezi nici un ecou în conştiinţele scriitorilor de azi. Dar nu risc nici să afirm că ar trezi vreunul. (Acest articol nu vrea să-l impună pe autorul său ca pe-un egal al celui de mai sus.)
Pe de altă parte privind lucrurile, criticii de azi sunt asaltaţi de puzderia de cărţi, mai bine zis de acelea promovate de editori, căci cele doar publicate şi lăsate, vorba ceea, „să fiarbă în suc propriu”, nu ţipă şi nu capătă... cronică. Aşa stând lucrurile, când şi unde să mai publice criticii de azi articole despre scriitorii de ieri, mai ales dacă aceştia nu se mai manifestă? Şi unii, precum cel despre care vă vorbesc eu acum, nu mai pot să o facă, măcar că i s-a publicat, într-un deplin anonimat, un roman postum, Trunchiul şi aşchia, împărţit în două volume nu se ştie de ce, la o editură fără promovare. Şi când mă gândesc că, la moartea lui prematură, la 42 de ani, Lucian Raicu scrisese despre el „un mare poet”..
Poetul despre care vorbesc a fost unul echilibrat, fără gesticulaţie şi exclamaţie, făcând mai degrabă figură de reflexiv şi distant, aşa cum era şi în viaţă. Dacă prima lui carte se intitula Ninge la izvoare, cea de-a cincea relua fenomenul, în Utopia ninsorii. Un titlu admirabil, pe care nu am ştiut să-l descriptez la vremea lui, Viaţa şi petrecerea, a avut cea de-a doua carte a sa de poeme, urmată, strict cronologic, de una de proză pentru copii, apoi de o alta trimiţând în zonele rarefiate ale reflecţiei neinfluenţate de lumea din jur, Clar şi singurătate. Echilibrul său era încercat de „lungi cumpene”, aşa cum se poate citi în chiar primul vers al primei sale cărţi. Din 1967, anul debutului său editorial, şi până în 1978, a fost aproape, ca expresie şi ca atitudine poetică, generaţiei 60. Abia cu Spiritul însetat de real şi-a conturat o personalitate pe care, acum, atunci de fapt, puteai să o decriptezi în cărţile sale de început, Ninge la izvoare, Viaţa şi petrecerea, Clar şi singurătate, Utopia ninsorii.
Iată poemul, din cartea sa de cotitură, pe care l-am reţinut de atunci ca pe unul de mare intensitate lirică, Lebăda netulburată: „Mă duceam să vizitez un prieten/bolnav în agonie/(spiritul lui pur nu mai răbda să întîrzie/pe salteaua de paie putrezite a corpului lui)/călătoream noaptea în tren/cu fruntea sprijinită de fereastra vagonului/şi traversînd un pod mi
s-a părut că văd/jos pe îngusta lucire de apă o lebădă//nu-ţi este frică în timp ce făptuieşti/trufaşă fiinţă – am şoptit –/abia când priveşti în urmă pierzi orice-nţeles/(pe vremuri celui condamnat la tortură/i se dădea să înghită o panglică lungă/spre a-i fi trasă înapoi afară din trup)/o rolă de film desfăşurîndu-se cu violenţă/în măruntaiele noastre/iată amintirile pînă la ultima suflare//a doua zi l-am sărutat pe mort pe obraz/(ochii lui mari şi degetul descărnat/erau de nerecunoscut)/şi am pornit încet spre gară în oraşul străin/unde ţintaşi de elită împuşcau/în tăcere una cîte una/cele din urmă frunze ale toamnei//n-aş fi crezut/că trenul întoarcerii mă mai aşteaptă/brume se-aşterneau prin staţii între şine/ca o plasă de sîrmă peste ceferiştii cu lampioane/iar sub pod lebăda vîslea netulburată/pe panglica însîngerată de oţel/în fiece clipă acoperind cu pieptul involt/o altă imagine a vieţii cu care nu se va mai întîlni niciodată.” Oraşul străin era Clujul, în care mă vizitase de atâtea ori, poetul venise de data aceea la căpătâiul lui Ovidiu Cotruş, care a şi murit acolo, în Clinica Medicala III, câteva zile mai târziu. Dincolo de aceste amănunte, poemul este, cred, unul de puternice sugestii şi lirism, are un sunet profund, tristeţea lui depăşeşte momentul, instaurându-se în cele de dincolo de clipe. Nu pot să ştiu cum ar suna unui cititor de azi un asemenea text, precum şi celelalte din ce a scris şi publicat poetul de care vă vorbesc. Pentru cei care, însă, nu judecă poezia asemenea hainelor, la modă sau nu, cred că sunetul ei pur şi nealterat de vreme şi vremuri transpare cu exactitate. Cei care vor să ştie ceva despre teatrul care se făcea pe atunci în România, pot găsi cronicile unor spectacole ale vremii în volumul Autori şi spectacole, apărut în 1980, în colecţia “Masca” a Editurii Eminescu. Poetul a făcut şi cronică de teatru, cu o fineţe şi o exactitate care ar fi trebuit să rămână ca un reper al genului. În 1980, Mircea Ciobanu, cel care-i redactase şi alte cărţi, l-a inclus în seria Hyperion de la Cartea Românească, cu volumul antologic Spiritul însetat de real. Au urmat volumele de poeme Pielea minotaurului (“Cu greu te întorci din somn/în lumea fenomenelor (parcă rupînd o placentă)/cu inspiraţia visului pe buze/silabisind materia”), în 1982 şi Inimile de platină (“fulgerul deznădejdii topeşte/pînă şi inimile de platină!”), în 1984 şi, postum, Ideogramă (“blîndeţea e pentru cei buni, fericirea pentru cei singuri”).
Marius Robescu a murit într-o zi din octombrie 1985 (un an şi peste două luni după Virgil Mazilescu); aflu acum, de la Wikipedia, că era 20 ale lunii; în condiţii care până astăzi au rămas, pentru cei care îi erau apropiaţi, neclare. A fost un poet important, cu o voce inconfundabilă, a cărui operă ar trebui, totuşi, revendicată de urmaşii săi, măcar aşa, ca să-şi poată construi pe ruinele ei propriul edificiu, aşa cum fac astăzi urmaşii proprietarilor desproprietăriţi de comunişti cândva. Şi încă şi mai bine, pentru că zidirile literare nu trebuie demolate ca să ridici deasupra lor altceva, în fond acelaşi lucru, căci, din perspectiva eternităţii, diferenţele se mai estompează. Dar cine simte asta cu adevărat, altfel decât ca pe o afirmaţie străină?
