In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Note clasice
MODERNITATEA ŞI ACTUALITATEA ANTICHITĂŢII. ÎNSEMNĂRI RETROSPECTIVE PENTRU STIMULAREA REFLECŢIEI (II) - LIVIU FRANGA Să încercăm a răspunde, însă, şi la o altă întrebare, a cărei natură ne poate apărea, la o primă privire, pur paradoxală. Este, oare, Antichitatea domeniul, sfera, zona – cum doriţi să-i spuneţi – exclusivă, de drept şi de fapt, a trecutului? Reformulând sintetic, Antichitate egal (exclusiv) trecut? Minima prudenţă dubitativă – condiţie apriorică a oricărei ştiinţe autentice – permite şi chiar justifică o anumită retoricizare a interogaţiei.
Nimeni nu ar putea nega evidenţa că, aplecându-ne asupra Antichităţii şi a operelor acesteia, ajunse până la noi sub diferite forme, de la textele manuscriselor până la conceptele filosofilor, juriştilor sau ale oratorilor – fără a mai aminti de uriaşa bogăţie a relicvelor arheologico-arhitecturale, care continuă să reprezinte şi pentru omul planetei de azi, ca şi pentru predecesorii acestuia, obiectul unui frenetic turism cultural –, ne aplecăm, desigur, asupra trecutului, asupra a ceea ce a fost nu demult, ci foarte de demult. Nici un fel de raţionament speculativ nu ar putea dacă nu răsturna, măcar eluda acest adevăr, cel puţin la fel de incontestabil pentru oricine dintre noi ca şi, să zicem, de pildă, sfericitatea Pământului.
Şi, totuşi ...
Dacă prin ceea ce universal numim Antichitate, respectiv acel sector cultural dominat de paradigma greco-romană a istoriei Lumii Vechi (ultima sintagmă fiind sinonimă cu neologismul de sorginte latină), înţelegem în mod prioritar şi – de ce nu? – predominant valorile de natură spiritual-conceptuală ale acelei Lumi, şi nu în primul rând vestigiile ei concrete, materiale, ajunse până la noi, atunci putem admite că Antichitatea – pe care de acum înainte o vom numi clasică, spre a o deosebi de celelalte sectoare ale Lumii Vechi, aflate într-o dezvoltare genetică independentă şi total paralelă cu paradigma greco-romană – s-a impus şi continuă să se impună omului ulterior, postantic, modern şi chiar recent sau actual, ca un rezervor de resurse alternative în raport cu o problematică specifică vârstelor mai noi ale umanităţii. Prin însuşi faptul că a existat cândva şi undeva, într-un spaţiu al Europei şi al Mediteranei comun nouă, succesorilor ei, această Antichitate clasică, lăsând urme adânci în spirit, dar şi în materie, nu a putut şi nu va putea fi niciodată ştearsă, ca de pe o tablă, cu buretele. Ea nu numai că există – palpabil sau nu – şi nu poate fi, astfel, ignorată, ci mai mult, preexistând faţă de noi, ne vorbeşte ca atare, persistă, şi se oferă pe sine. Ea face parte din educaţia noastră, în consecinţă ne formează. Pe cale şcolară, ca şi pe una strict personală (lecturi individuale, contact ocazional sau permanent cu vestigiile Antichităţii, spectacole de teatru, de film şi televiziune, spiritul olimpic al competiţiilor sportive, universul muzical construit pe tipare antice sau ca replici la acestea, ş. a. m. d.).
Revin, aşadar, la propoziţia: Antichitatea (clasică, în primul rând, mai intens şi mai pregnant decât toate celelalte sectoare istorice ale Lumii Vechi) ne modelează. Fie că o acceptăm fie că nu, fie că o înţelegem sau nu şi, deja deci – şi să respingem orice formă de inactualitate, o condamnăm la dispariţie prin izolare şi voluntară uitare, această componentă esenţială a Lumii Vechi, care este Antichitatea clasică, trăieşte – vrem ori nu vrem – prin noi înşine şi nu poate fi extirpată spiritual, nici anulată prin refuzul de a apela la memorie. Mai ales în ordinea spiritului şi a raţiunii, Antichitatea clasică te provoacă. Este becul roşu care clipeşte mereu, semnalându-ţi că ai ajuns pe avarie dacă îl ignori.
... Iar dacă nu ignori avertismentul, dacă răspunzi atenţionării, va trebui să acceptăm că, spiritual, raţional, estetic şi etic, Antichitatea vorbeşte lumii de azi nu numai despre trecut. Vorbind viitorului, adică, după dispariţia sa istorică, tuturor vârstelor umanităţii care au succedat-o, este limpede că Antichitatea vorbeşte şi despre viitor, nu doar despre ceea ce a fost acum două-trei mii de ani şi mai bine. Antichitatea este trecutul zilei de mâine, pentru toţi cei care nu se mulţumesc cu simplul şi netedul azi.
Pe măsură ce ne îndepărtăm de Lumea Veche greco-romană, Antichitatea creşte şi mai adânc în noi. Dacă vrem şi nu respingem aprioric ideea, putem cunoaşte această Antichitate, încă fără efort, prin suita de replici ulterioare pe care – să zicem aşa – postanticii, de la medievali la contemporani, le-au dat componentei antice din formaţia cultural-spirituală a Europei. Paradoxal şi oximoronic, putem închide provizoriu consideraţiile de mai sus susţinând că Antichitatea clasică, prin resursele ei culturale şi valorile spiritual-raţionale formative pe care le redescoperim şi azi, de la o generaţie la alta, în neîntreruptă succesiune, este trecutul de mâine al omenirii. Sau, cu o formulare foarte pertinentă (chiar dacă referinţa viza, propriu-zis, ştiinţa arheologiei), Antichitatea este „trecutul utopic” (die utopische Vergangenheit), în termenii lui Nikolaus Himmelmann.1
1. Trecutul utopic. Arheologia şi cultura modernă. Traducere şi note de Alexandru Avram. Prefaţă de Petre Alexandrescu. Bucureşti, Editura Meridiane, 1984.
