In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Proză
CINCI PROZE - MARIA-GABRIELA CONSTANTIN Oglinda
Elena era o femeie frumoasă. Când se plimba pe stradă cu mersul ei uşor legănat, în care se amesteca o plutire inocentă, o tendinţă spre visare cu un instinct de felină nepăsătoare, pe care nu vrei s-o deranjezi din picoteala ei leneşă de după-amiază, bărbaţii se opreau adesea s-o cerceteze, sau priveau lung în urma ei. De câte ori se oprea în dreptul vreunei vitrine, rotunjimea feselor ei, ce aminteau de un măr din care îţi vine să muşti cu poftă, se accentua şi mai tare; îşi dădea capul pe spate cu mişcări iuţi, ca de ciută, sânii îi fremătau înfioraţi de propria-i legănare. Sălbăticia ei o făcea încă şi mai dorită. Când vedea dorinţa licărind în ochii unui trecător care o fixa insistent, ea primea această privire ca pe o îmbrăţişare; parcă l-ar fi acceptat pe celălalt în pupila ei mărită să întâmpine privirea palpabilă ca o atingere, o mângâiere. Totul nu dura mai mult de o clipă. Mereu unică, care părea de fiecare dată eternă. Era o frumuseţe ce se adăpa la cumpăna dorinţei că să-şi potolească setea nesiguranţei.
Ajunsă în faţa intrării îşi căută alene cheile, apoi împinse cu un gest uşor uşa. Intră. Dezordinea din casă o făcu să surâdă. Îşi strigă motanul, pe Ulise, un birmanez leneş şi pufos, răvăşitor de frumos şi dulce. Îi ascuţea, neîndoios, instictul de felină. Ciuguli în fugă ceva, răsfoi o carte, apoi aţipi pe canapeaua din salon. Seara se pregătea să iasă în oraş, avea o întîlnire. Cu un bărbat, şi nu orice bărbat. Se hotărî să se pregătească pe îndelete. Ascultă muzică tânguitoare, un jazz plin de melancolie, mustind de dorinţi, şi se alintă cu o baie aromatică. Îşi alese o rochie neagră simplă, care-i scoatea în evidenţă linia curbată a şoldurilor, talia subţire şi sânii neastîmpăraţi. Se opri să se aranjeze în dreptul oglinzii mari din vestibul.
În acea clipă înmărmuri: din oglindă o privea o altă femeie ! Am febră?! Doamne iartă-mă, delirez! Să-mi fi pierdut minţile?! se întrebă Elena. După o clipă ce păru că durează o veşnicie realiză că acel chip din oglindă semăna cu al ei, dar era mai vârstnic cu vreo douăzeci de ani şi urâţit, uscat de vreme, lipsit de lumină. Un chip uzat de timp, ros de propria-i frumuseţe. Nu ştia ce să facă, parcă i s-ar fi golit mintea de gânduri, inima de dorinţi. Rămase aşa, nedumerită, fixând tâmp oglinda. Atunc, pe neaşteptate, femeia din oglindă îi strigă strident: Fugi!!!! Sentiment de pericol iminent. Ca în filme, dar, culmea, nu-i veni deloc să râdă. Unde să fugă şi de ce? Îşi spuse că poate era o altă variantă a vieţii ei, alte decizii luate în diferite momente care dăduseră vieţii ei un cu totul alt curs! Poate că pe stradă o luase cândva la stânga şi nu la dreapta, nu se izbise de acel cerşetor care… dar nu-şi încheie şirul gândurilor. Fugi! Îi mai strigă odată disperată femeia aceea, necunoscută, cu chipul atât de cunoscut. Într-o fracţiune de secundă înţelese dar nu cu mintea, cu logica, ci mai degrabă cu toate simţurile ascuţite până la insuportabil că undeva avusese loc o bifurcaţie, se încurcaseră iţele. Ca într-un labirint. Nu puteau trăi amândouă, cel puţin nu deodată. Ea nu putea exista concomitent în două variante şi dacă voia să trăiască, cea care se ştia aici acum, cealaltă femeie, ea cea din oglindă trebuia să moară. Sau invers! Una din două. De fapt, cea din oglindă se jertfea, murea pentru ea! Se aruncă pe jos, auzi un pocnet şi văzu celălalt trup căzând încet, foarte încet de cealaltă parte a suprafeţei netede şi lucioase de sticlă, ca într-o secvenţă de film dată cu încetinitorul, apoi destrămându-se de parcă ar fi fost de ceaţă sau fum. Elena îşi pierdu cunoştinţa.
Nu ştia cât rămăsese aşa. Cînd îşi reveni, era întuneric. Ratase întâlnirea. Dar îşi zărise un alt chip. O clipă îi păru că toate acestea nu se petrecuseră, că o luase somnul şi toate acestea le văzuse doar în vis.
În acea clipă zări oglinda spartă şi un glonte pe podea.
Darshan
Atunci izbucniră toţi în strigăte de bucurie. Împăratul tocmai ieşise cu suita lui din palat, îndreptându-se spre piaţa centrală iar de acolo spre marele fluviu. Elefanţii erau acoperiţi cu mătăsuri viu colorate şi nenumărate ghirlande de flori. Străjerii care-l înconjurau cu priviri aprige, ca de oţel, parcă zâmbeau şi ei; ochii încondeiaţi păreau mai blânzi, iar turbanele lor galbene ca şofranul străluceau în lumina amiezii; lama suliţelor lungi ridicate spre cer răsfrângea sclipitor albul alămiu al norilor care în acest ceas al zilei parcă şi ei aduceau cu nişte veseli elefanţi zburători. Era marea sărbătoare dinaintea ploilor. Mergeau să se prosterneze în templul zeilor, apoi, după ce se vor fi îmbăiat cu toţii în fluviul sfânt, să-l acopere cu flori şi să aşeze, după cum cerea obiceiul, mici candele aprinse pe frunzele de smochin, pe care apa avea să le poarte cu ea.
Împăratul, urmat de marele înţelept, îi salută pe locuitori cu o uşoară înclinare a capului, apoi ridică mâna dreaptă în dreptul inimii. Era iubit şi îşi iubea şi el la rândul său supuşii. Apoi coborî să se scalde în fluviu. Înţeleptul îl urmă. Atunci i se adresă:
- Priveşte cu atenţie apa, aşa se scurge şi viaţa noastră. Priveşte cu atenţie fluviul preţ de o clipă, dar nu cu ochii minţii, ci cu inima. Dacă eşti pregătit şi ai sufletul deschis ai să înţelegi tot ce te-am învăţat de când erai copil.
Tânărul împărat se aplecă apropiindu-şi obrajii de apă. Privi mijindu-şi ochii căci sclipirea fluviului aproape că îl orbea. Lumea aştepta cuminte, supusă, încrezătoare. Tăcerea era desăvârşită, amuţiseră şi greierii. Părea că şi fluviul clipocea mai puţin. Îşi afundă capul în apă. La fel făcu şi înţeleptul.
Ce vezi?
Apa…
Apa de culoarea noroiului era parcă tot mai neagră. O clipă păru tuciurie. Părea un fluviu de cerneală care curgea molcom la vale purtând întreaga înţelepciune a scrierilor tuturor învăţaţilor, asemeni unei bărci care te duce pe celălalt mal. Dar dacă îşi asculta inima, maharajul vedea un fluviu scânteieor de la zecile de candele aprinse aşezate pe marile frunze de smochin şi plin de flori de nufăr albe, galbene şi roz. Era drumul unei sărbători. Viaţa şi moartea erau scrise cu aceeaşi cerneală care în lumina soarelui redevenea o apă neclară, purtată de curent departe, acolo unde se împreunau linia cerului cu a orizontului. La gurile deltei.
Dicţionarul
Victor se culcase târziu în acea noapte. Începuse să scrie pentru seminarul de la facultate un eseu despre moarte, pe care trebuia să-l termine până la sfîrşitul săptămânii. Cu puţine şanse şi ceva originalitate de interpretare poate ar fi putut participa cu el la congresul internaţional de la Berlin pe tema: Moartea şi dimensiunea lingvistică a trecerii. Tema era foarte largă, practic cuprindea, de la analize literare până la noi interpretări filozofice post-meta-moderne, mai tot. Era un subiect care îl preocupase dintotdeauna. Îşi aminti zâmbind maliţios piesa unuia dintre marii scriitori ai absurdului în care profesorul ucide patruzeci de eleve într-o singură zi pentru că nici una nu ştiuse cuvântul cuţit în franceză. şi când englezii puseseră în scenă piesa li se păruse parcă prea mult, puţină rezonabilitate în absurd nu strică, hotărând că trei eleve – trei moarte – într-o zi ajung. Mda, bine totuşi că congresul urma să fie ţinut la Berlin. Altă poveste, alt umor. Căuta un sinonim pentru moarte parcă prea se repeta des în lucrare cuvântul. Mustea pagina de atâta moarte. E drept, subiectul era pe larg elaborat, avusese şi o idee bună cu moartea şi verbele auxiliare în perspectivă comparată în limbile neo-latine, avînd în vedere şi dimensiunea diacronică a temei. Trecu în birou, nu înainte să îşi facă un ceai de gălbenele. Se opri în dreptul bibliotecii şi căută dicţionarul de sinonime. Răsfoi, căută. Nemulţumit, trânti dicţionarul pe birou. Deodată auzi un foşnet, ca de mătase. Privi în jur. Nimic. Apoi iar, acelaşi foşnet întâi în stînga lui, apoi în dreapta. Brusc, o adiere uşoară ca o briză îi mîngâie tîmplele şi simţi un sărut ca de gheaţă pe frunte. Rămase locului speriat..
Nu mă vezi? Auzi o voce adâncă, tandră ca o îmbrăţişare. Sunt chiar aici, înaintea ta.
Nu vedea nimic. Victor se frecă la ochi şi hotărî să-şi păstreze prezenţa de spirit. O sincopă.
– Ei, chiar n-ai ochi pentru mine? Doar despre mine scrii.
În acea clipă, parcă un văl i s-ar fi desprins de pe ochi, zări o femeie cu trăsături foarte fine, ochii mari, pătrunzători şi păr negru ca abanosul, prins într-un coc înalt. Era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. Era răpitoare. Ca o pasăre de pradă. Asta şi era. O răpitoare.
Tu eşti? Vreau să spun, dacă-mi permiteţi…spuse fâstâcit de propria îndrăzneală, de a o fi tutuit. Tocmai vă căutam… în dicţionar vru să adauge dar femeia îl întrerupse:
De obicei eu îi caut pe ceilalţi, rar sunt aşteptată sau căutată. Vocea ei suna acum ca o lamă tăioasă, ori un cuţin ascuţit care şfichiuie aerul. şi pe deasupra nu mă căutai unde trebuia. Acolo sunt doar mofturi. Ce prostie, auzi ? Eu şi verbii auxiliari ! pufni. Voi, oamenii, credeţi că vorbiţi despre ce vă înconjoară şi nu faceţi altceva decât să fabricaţi teorii. Eu nu pot fi cuprinsă într-un cuvânt, şi, la urma urmei, nu sunt nici măcar o stare, ci o legitate, vorbi femeia mai departe, maiestuos, ca o împărăteasă. Pentru mine nu există sinonime, sunt unică, înţelegi? Unică şi non-repetitivă, de fiecare dată alta şi totuşi aceeaşi… Şi, în realitate, în ciuda gramaticii voastre eu nu mă declin!
Iar eu nu mă înclin, spuse brusc Victor bătăios prinzând pe neaşteptate curaj, parcă vrând să-i facă impresie acelei femei învăluită în frumuseţe precum copilul în scutece calde.
Încântată parcă de un asemenea răspuns neaşteptat, femeia începu să rîdă; rîsul ei aducea cu bătăile unei inimi al cărei ritm se accelerează, apoi se opreşte brusc. Bătăile unei inimi pe o cardiogramă. Apoi o linie. Se apropie de tânărul atât de cutezător şi cu un gest neşteptat, sălbatic, dar în acelaşi timp duios, îşi revărsă peste chipul lui Victor părul ei lung şi întunecat ca fundul oceanului. Acesta o secundă nu-şi mai simţi corpul, nici bătăile inimii. O secundă de moarte. De parcă timpul, timpii lui verbali, şi moartea subiectul şi obiectul s-ar fi îngemănat. Ca într-un sărut, o îmbrăţişare. Apoi nimic. Toate erau la locul lor, da: biroul, dicţionarul de sinonime, cărţile împrăştiate prin cameră, ceaiul de gălbenele răcit, pe jumătate băut. Toate erau la locul lor. Dar parcă altfel. Nu va merge la congres... Avea să scrie o lucrare, sau o povestire, da ? O povestire despre fericire. Chiar aşa. Despre fericirea de a te fi născut.
La timpul prezent.
Moartea şi explozia Cernobîl
Îmi povestise că în acea zi se plimbaseră prin pădurea din apropiere, merseseră la cules ciuperci, sau făcuseră, toată familia,o excursie, cam aşa ceva. Eu chiar în zilele acelea plecasem cu serviciul tocmai în celălalt capăt al ţării, nu mai ştiu cum se nimerise să plec chiar de 1 mai, era, totuşi, ziua muncii. Pe vremea aia nu se călătorea aşa uşor ca acum, mă minunez cum se fâţâie azi tinerii, ba la Londra, ba la Paris, ba ştiu eu unde. Cred că mă trimiseseră în delegaţie, cum se spunea pe atunci, da, negreşit. Toate astea mi le-a povestit la telefon cu puţin înainte să cadă la pat şi să aibă toate simptomele acelea stranii, înainte să se prăpădească cu toţii, de fapt. Totul s-a derulat atât de repede, în numai câteva săptămâni totul. Dar nu vreau să mă gândesc acum, că doar mă ştii, mă înduioşez şi nu mă mai pot opri din plâns cu orele. În fine. Gata, mi-a trecut.
Îţi spuneam că plecaseră în excursie, când a avut loc explozia, şi tot ce văzuseră ei a fost un fel de ploaie abia perceptibila, de parcă lumina ar fi curs şi praf alb cernit, dar totul nu durase mai mult de câteva minute. Explodase centrala atomică de lângă oraş, aveau să afle a doua zi. Apoi nimic. Se plimbaseră, culeseseră ciuperci, mai târziu se aşezaseră pe malul râului să mănânce ceva, bărbaţii băuseră o bere, copiii se jucaseră printre copaci, iar seara se întorseseră acasă. O zi liniştită de început de primăvară. Apoi, peste puţin timp, au murit cu toţii. Dar asta începusem să-ţi relatez: că toate fuseseră cumva din cale afară de neobişnuite. Chipul morţii venise înspre ei sub un chip banal. De fapt, fără chip. Până atunci toate se desprinseseră cumva, unele de altele, ştiai că războiul înseamnă foamete, spaimă, fugă, case abandonate, bombardamente, refugii temporare, oroarea lagărelor, a foametei, a dezastrelor şi un instinct de a supravieţui cu orice preţ acelui chip al distrugeii care-ţi rânjea. Dar acum moartea venise înspre ei sub chipul vieţii: flori înmiresmate, soarele bătând, păsările ciripind. Şi ucidea. Poate asta era cel mai straniu, că de fapt răul n-avea, n-a avut neapărat un chip al său, pricepi? Nimic. Un semn, ceva ca în poveşti când eroul este recunoscut după aluniţă, nimic de genul ăsta. Asta voiam să îţi povestesc. A fost ultima oară când am
văzut-o. Uneori o mai visez şi acum şi mi se pare că am rămas în viaţă doar ca să-mi amintesc şi să povestesc altora cum s-au contopit cele două chipuri. Hai, nu te mai obosesc, pisoiule, dormi. Noapte bună.
Ciutura
Johann Christian era însetat. Ajunsese cu o zi în urmă în vechiul burg nordic, Halstadt am Wein, şi petrecuse noaptea într-un han de la marginea oraşului, aflat chiar lângă târgul de vite din piaţa Markt. Setea lui creştea cu fiecare minut care trecea. Căuta vechiul cimitir protestant, despre care îi vorbise herr Sebastian, bătrânul meşter care cioplea îngeri pentru catedralele din sud. „Du-te în Halstadt, îi spusese, în cimitirul burgului e mormântul vestitului organist din Hilfebrunn, pe care se spune că ar fi înflorit un migdal. Poate că ai să găseşti răspuns la întrebările care te macină de atâta vreme. Du-te, şi Dumnezeu să te aibă în pază!”
Tânărul străbătuse ţinuturile pe jos, cerând adăpost peste noapte prin satele prin care trecuse drumul său. Aşa trecu primăvara, iar sfîrşitul verii era aproape, pe câmpuri fructele dădeau în pârg. Ajunsese în cele din urmă în oraş. Dogoarea zilei era puternică pentru acea perioadă a anului, nu se clintea nici firul de iarbă, soarele parcă înmărmurise suspendat pe cer; doar bătăile de ciocan ale fierarului se auzeau, ritmice, insistente, răbdătoare. Apoi linişte, o linişte venită de departe. Se afla chiar la intrarea în cimitir. Păşi înăuntru simţind că setea devenea tot mai arzătoare şi mai greu de învins. Aflat pe o colină, micul cimitir inspira calm şi linişte; printre lespezile frumos cioplite, fără cruci cum era obiceiul la protestanţi, doar câţiva arbuşti, mesteceni înalţi şi drepţi ca paloşul unui înger; în zare se întindea câmpia, iar la orizont se vedeau crestele munţilor învăluiţi în ceaţă. Johann Christian se aplecă şi atinse o lespede; era fierbinte, aproape îmbietoare ca un sălaş pentru trupul obosit al drumeţului. Se întinse o clipă şi adormi numaidecât. Dormi mult şi visă îngerii bătrânului meşter care-i zâmbeau prietenos atingându-l cu aripile pe umăr. Îl trezi setea care deveni insuportabilă. Începu să caute mormântul organistului; de fapt, căuta cu privirea un migdal.
Era chiar la celălalt capăt al cimitirului. Ocoli o lespede şi îl zări, la umbra unui mesteacăn. Dar nu migdalul îi atrase atenţia, ci fântâna care se afla chiar pe locul unde părea să fi fost mormântul căutat. Trase grăbit apă din fântână şi bău dintr-o răsuflare toată apa din găleată. Apa era proaspătă şi rece, ca un pârâu de munte deşi miroasea uşor a pământ. După ce îşi potoli setea îşi sterse buzele cu capătul mînecii. Numaidecît gâtlejul începu să-l ardă, apoi căzu neînsufleţit pe pămîntul reavăn, printre flori. Fântâna cu apă vie - apă moartă. Apoi se trezi şi porni mai departe, în alt oraş. Meşterul îi vorbise şi despre mormântul ducelui Wihlebald aflat în celălalt capăt al ţinutului.
Acolo se zvonea că ar fi înflorit un trandafir care lăcrima.
