In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Eseuri
MISTERELE BUCUREŞTILOR, EPISOADE INTERBELICE. DISPARIŢIILE DIN CASA ZERLENDI (II) - LIVIU BORDAş O exegeză la Secretul doctorului Honigberger
Eliade, personajul Post scriptum-ului, pierde aşadar ocazia de a lămuri finalul nuvelei sale într-o prefaţă a memoriilor lui Honigberger. Autorul reuşeşte totuşi să o facă fără să se angajeze el însuşi în hermeneutica propriei creaţii. Sarcina revine misterioasei doamne T. Iată pe larg ipoteza ei, eliminând replicile – convenţionale, de altfel – ale personajului Eliade.
“Problema este: ce s-a întâmplat după ce d-stră aţi descoperit şi sustras jurnalul doctorului. Nici doamna Zerlendi, nici Smaranda nu aveau cum să observe dispariţia manuscrisului, pentru că, fără îndoială, îi ignorau existenţa. Dacă ar fi cunoscut manuscrisul, v-ar fi rugat, cel mult, să i-l transcrieţi sau poate că l-ar fi descifrat chiar ele. (În fond, nu e chiar atât de greu de învăţat alfabetul sanskrit). V-ar fi rugat să i-l interpretaţi. În nici un caz nu ar fi riscat să-l piardă, lăsându-l printre alte caiete de exerciţii sanskrite, care mai devreme sau mai târziu, ar fi fost aruncate. Tot ce se poate presupune este că d-na Zerlendi sau fiica dânsei bănuiau că, în bibliotecă, există anumite indicii relative la dispariţia doctorului. Şi că asemenea indicii n-ar fi fost accesibile decât unui indianist. De aceea v-a invitat pe d-stră în strada S.; nu pentru a continua biografia lui Honigberger începută de doctorul Zerlendi, ci pentru a descoperi urmele pe care Hans, locotenentul german, pretindea că le descoperise el. ş…ţ
Dar dispariţia manuscrisului a fost desigur observată de Zerlendi. Nu discut autenticitatea experienţelor sale; mă mulţumesc doar să accept naraţiunea d-stră. Şi această naraţiune mă îndreptăţeşte să-l consider pe Zerlendi un om cu puteri excepţionale. Lui nu-i putea scăpa, în nici un caz, gestul d-stră şi, mai ales, consecinţele acestui gest. El lăsase intenţionat manuscrisul jurnalului său ascuns într-un sertar al bibliotecii. Dacă ar fi voit să-l facă să dispară, avea destule mijloace şi în 1909, când, nevăzut, se mai afla încă în casa din strada S., şi mai târziu. Aşa cum ne-aţi prezentat acest personagiu, nici un miracol din partea lui nu ne-ar mai putea surprinde. Dar Zerlendi voia să lase în urma lui un document autentic al experienţelor sale supra-normale. Pentru că momentul istoric în care trăim şi pe care cred că Asia îl numeşte faza ultimă a epocii Kali Yuga, îi îngăduia să reveleze secrete până mai acum câtăva vreme interzise. Jurnalul lui ar fi putut ajuta pe alţi cercetători întru descoperirea, să spunem, a drumului către Shambhala. Aţi remarcat că, în ultimii ani, au apărut foarte felurite romane în care se vorbeşte, mai mult sau mai puţin obscur, de Shambhala. Poate că interesul acesta pentru evaziune de pe continentele bolnave corespunde unor anumite necesităţi; şi poate că aceste cărţi literare ascund şi unele indicaţii. Dar nu pot judeca asupra acestor chestiuni. ş…ţ
Deci, doctorul Zerlendi aştepta ca într-o zi, cineva, interesat în cel mai înalt grad de lucrurile acestea secrete, să găsească manuscrisul şi să-l descifreze; fie pentru propriul său folos, fie pentru folosul altora care voiau să găsească Shambhala. Dar în nici un caz nu voia ca manuscrisul să fie publicat sau nici măcar rezumat ca un document autentic, ca o dovadă ştiinţifică a posibilităţii de a se ajunge în Shambhala.”
În acest punct, Eliade îşi exprimă mirarea asupra motivelor pentru care Zerlendi nu ar fi vrut ca manuscrisul jurnalului să fie făcut public într-o formă sau alta.
“D-stră, care v-aţi ocupat de lucrurile ăstea, cred că înţelegeţi mai bine ca mine de ce. Yoga, ca şi oricare altă tehnică mistică, nu are nevoie de probe, de documente. Fiecare îşi întâlneşte probele care îi sunt necesare în măsura în care experimentează personal o tehnică mistică. Probele şi documentele autentice ar atrage către asemenea texte secrete nenumăraţi profani de mentalitate joasă, adică tocmai ceea ce trebuie evitat cu orice preţ… Deci, ca să mă reîntorc la argumentaţia mea, doctorul Zerlendi voia să împiedice publicarea acestui manuscris. Or, odată căzut în mâna d-stră, ştia că, mai devreme sau mai târziu, sub formă de studiu savant sau povestire, îl veţi publica. Şi a trebuit să-şi ia măsurile necesare.”
Eliade-personajul se lasă prins în jocul hermeneutic. Zerlendi ar fi putut foarte bine să-i sustragă manuscrisul prin vreuna dintre numeroasele sale “puteri oculte” (siddhi).
“M-am gândit şi la posibilitatea asta, răspunse prompt d-na T. Dar nu cred că ea i-ar fi servit mai bine intenţiile. Ce-ar fi făcut cu manuscrisul? Dacă l-ar fi distrus, nici unul dintre eventualii căutători ai drumului Shambhalei n-ar mai fi putut folosi experienţa lui. Dacă vi l-ar fi sustras şi l-ar fi reintrodus în bibliotecă, d-stră l-aţi fi putut lua a doua oară. Dacă, printr-o influenţă ocultă asupra d-nei Zerlendi, aceasta v-ar fi închis uşile, se ajunge la acelaşi rezultat: d-stră aţi fi scris povestirea, lumea ar fi dat buzna în strada S., uşa ar fi fost deschisă şi în jurul lui se făcea acea propagandă pe care doctorul voia cu orice chip s-o evite. Nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat dacă d-stră n-aţi fi fost aşa cum sunteţi: adică scriitor; un om care simte nevoia, atât de modernă, de a-şi aşterne pe hârtie experienţele lui personale şi gândurile lui. Cunoscându-vă însă slăbiciunile d-stră, Zerlendi ştia că veţi alege una din aceste căi: să publicaţi, într-un studiu savant, jurnalul sau să scrieţi o povestire. Niciuna din ele nu-i convenea. Însă, din două rele, a ales-o pe cea mai puţin rea: opera literară.”
La întrebarea lui Eliade despre ce alternativă ar fi avut pentru a nu contrazice voinţa lui Zerlendi, doamna T. răspunde:
“Aveaţi mai multe posibilităţi. Puteaţi să destăinuiţi d-nei Zerlendi că aţi găsit un manuscris important, să-i comunicaţi aceste lucruri privitoare la soarta soţului ei care s-o liniştească şi să încercaţi a intra în contact cu acei câţiva oameni care se interesează sincer de asemenea experienţe. Sau să nu spuneţi nimic de Zerlendi, dar, fără a vă fi gândit măcar o clipă la publicarea manuscrisului, să-l păstraţi d-stră, silindu-vă, totodată, să faceţi să parvină filosofia din el acelor câţiva oameni sinceri, care ar fi ştiut în orice caz să ţină un secret. D-stră, însă, ardeaţi de nerăbdare să daţi publicului, sub formă de memorii realiste sau de povestire fantastică, această extraordinară descoperire.
Ei bine, Zerlendi a încercat, şi a izbutit, să anuleze autenticitatea documentului. Adică, v-a împiedicat să-l folosiţi ca o probă capitală într-o operă ştiinţifică. V-a împins să faceţi din el o fabulă. Ştia că tot veţi revela descoperirea d-stră, dar că revelaţia asta va fi făcută sub forma unei povestiri fantastice, deci fără nici o valoare documentară, ştiinţifică. Cei care ştiu să vadă, vor înţelege valoarea revelaţiei dumneavoastră, fie ea chiar sub camuflajul exterior. Dar, de aceştia, lui Zerlendi nu-i era teamă. Ceea ce voia el să evite, repet, era publicitatea ştiinţifică. Deci, nu-i rămânea altceva de făcut decât să vă taie craca de sub picioare: să vă anuleze orice posibilitate de a demonstra că aţi furat manuscrisul dintr-o bibliotecă din strada S., la o d-nă Zerlendi etc. etc. ş…ţ
şManuscrisulţ va rămâne la d-stră atâta timp cât v-aţi mulţumit să scrieţi o povestire fantastică. În clipa însă când v-aţi încăpăţâna să-l folosiţi într-o operă ştiinţifică, el ar putea dispărea. Or, presupunând că l-aţi copiat sau l-aţi fotografiat, cine poate dovedi autenticitatea acestor documente? Fiind scris în alfabetul sanskrit, s-ar putea spune că v-aţi amuzat chiar d-stră să vă creaţi probele unei opere de imaginaţie… Nu, nu, singurele d-stră dovezi erau existenţa bibliotecii, casei şi a familiei Zerlendi, iar aceste dovezi au dispărut azi…”
În fine, Eliade, personajul Post scriptum-ului, o întreabă cum îşi explică straniile întâmplări petrecute atunci când Eliade, personajul Secretului doctorului Honigberger, încerca să se întoarcă în casa din strada S.
“Eu pretind că nu există decât o singură explicaţie. Prin puterile sale oculte, Zerlendi a sugestionat pe soţia şi fiica sa să nu vă recunoască, după ce, în prealabil, a dispus să fie concediată biata servitoare Arnica şi să fie schimbat interiorul casei din strada S. Cred că pentru cineva care a izbutit să se facă nevăzut şi să plece în Shambhala, operaţia asta era destul de simplă. Din Shambhala sau din strada S., nevăzut, el putea să-şi exercite influenţa asupra familiei. Mai ales că nu era vorba de nimic extraordinar. Trebuia doar să se lichideze o enormă bibliotecă şi să se schimbe interioarele. Pentru a vă încurca şi mai mult, a sugerat domnişoarei Zerlendi să cheme pe un băieţel din vecini şi să-l ţină lângă ea, numindu-l Hans. Asta, ca să vă dea impresia că aţi visat sau că începeţi să aveţi halucinaţii şi c-ar trebui să vă odihniţi… Lichidarea unei asemenea biblioteci, evident, n-ar fi fost uşoară dacă nu se ocupa de ea chiar Zerlendi. Presupun aşadar că a pus pe cineva să scrie câtorva anticari străini, dând anumite indicaţii asupra colecţiilor sale. Evident, anticarii s-au grăbit să facă oferte ispititoare şi doctorul Zerlendi, lucrând mereu din umbră, le-a acceptat. Astfel că biblioteca s-a răspândit în cele patru colţuri ale Europei. Cât priveşte colecţiile româneşti, ele au fost probabil trimise de doctorul Zerlendi, fără nume, diverselor biblioteci din ţară. Iar restul manuscriselor au fost arse… Pentru paguba asta enormă sufăr eu şi nu pot uita că d-stră aţi fost autorul ei moral.”
Aşadar, conform acestei ipoteze hermeneutice, jurnalul doctorului Zerlendi era menit să ajute alţi autentici căutători ai Shambhalei. El era un indicator al drumului pentru cei ce vroiau să scape de pe “continentele bolnave” în faza ultimă din kali yuga. Shambhala apare astfel ca o arcă a lui Noe pentru oamenii care şi-au desăvârşit evoluţia spirituală. Jurnalul împlineşte aceeaşi misiune care îi fusese încredinţată lui Honigberger, atunci când a fost lăsat să se întoarcă din misteriosul tărâm nevăzut, dar pe care acesta nu a putut-o duce la bun sfârşit: reactivarea în Occident a câtorva centre de iniţiere ce lâncezeau din timpul Evului mediu.
O falsă pistă a autorului
În loc să se pronunţe asupra interpretării doamnei T., Eliade scoate dintr-un sertar o copie dactilografiată a nuvelei Nopţi la Serampore, pe care urma să o publice în volum împreună cu Secretul… Oferind-o exegetei sale, o roagă să-i spună dacă lectura acesteia nu o ajută cumva să înţeleagă mai bine finalul celeilalte nuvele. Cu aceasta se lasă cortina peste prima parte a Post scriptum-ului.
A doua zi, de îndată ce intră pe uşă, doamna T. se lansează asupra ipotezei sugerate de cea de-a doua nuvelă. Şi anume: proiectarea în trecut. Conform acesteia, faptele neobişnuite nu sunt cele de la sfârşitul Secretului…, ci acelea de la început, când Eliade e invitat să facă cercetări într-o bibliotecă dispărută cu 25 de ani în urmă. Voinţa lui Zerlendi nu ar fi fost, aşadar, de a şterge urmele unei dezvăluiri ilicite. Dimpotrivă, el dorea ca specialistul în yoga să intre în posesia documentului unei iniţieri reuşite. Deşi seducătoare, ipoteza nu rezistă în faţa spiritului critic al anticăresei din Braşov.
“Mai întâi ar trebui explicate o seamă de anacronisme. Femeile cu care aţi fi stat d-stră de vorbă, să spunem, în 1914, ştiau de evenimentele posterioare: războiul din 1916-1918, moartea Bucurei Dumbravă în 1926, călătoria d-stră în India etc. Deci, ipoteza că aţi fost reîntors în trecut nu rezistă. Chiar dacă, la lumina celor spuse despre irealitatea fenomenelor în a doua nuvelă, am accepta că totul e posibil pentru un yogin, nu se poate explica o altă serie de detalii. La începutul povestirii nu remarcaţi nimic nefiresc la d-na Zerlendi şi la fiica ei, în timp ce ele vă par oarecum autres la sfârşit. Deci, e mai natural de presupus că atunci, la sfârşitul nuvelei, sufereau o influenţă ocultă, că se mişcau şi vorbeau comandate de voinţa doctorului Zerlendi.”
Dar argumentul decisiv împotriva acestei ipoteze e altul. Unul care îl va prinde pe autor cu garda jos.
Un martor al dispariţiilor din strada S.
Hotărându-se să dea cărţile pe faţă, doamna T. îi mărturiseşte lui Eliade că a avut ocazia să cunoască biblioteca doctorului Zerlendi. Fiind prietenă cu Smaranda, a fost de mai multe ori invitată în casa ei. După ce dezarmează astfel autorul, îi face o serie de destăinuiri.
Aflăm astfel că, în ciuda autenticismului său, Eliade şi-a luat un număr de precauţii pentru a camufla identitatea personajelor şi a casei lui Zerlendi. Au fost schimbate numele (se înţelege, şi cel al eroului central). Apoi, strada S. este în realitate aleea X., iar piticii din curte susţin de fapt un şir de lanţuri care înconjoară grădina. Nici biblioteca nu era instalată aşa cum fusese descrisă în nuvelă. Pe lângă un foarte mare birou plin de cărţi, aceasta ocupa alte două-trei camere, tixite şi ele. Dar în ansamblu, descrierea casei este foarte aproape de realitate: “Oricine a intrat o singură dată în biblioteca lui Zerlendi o recunoaşte în cartea d-stră.”
Doamna T. este cea care a sugerat soţiei lui Zerlendi să-l invite să viziteze biblioteca. Rolurile se inversează acum. Eliade este cel care pune întrebări, curios să afle mai multe despre evenimentele din jurul dispariţiei doctorului, nu însă fără a păstra o doză de îndoială în privinţa veridicităţii destăinuirilor vizitatoarei sale.
După ce, ani de-a rândul, încercase să rezolve misterul dispariţiei soţului ei, chemând tot felul de ocultişti, teozofi şi orientalişti, răscolind de mai multe ori biblioteca, doamna Zerlendi se resemnase. Doar Smaranda mai spera să descopere cheia, iar moartea lui Hans nu făcuse decât să o îndârjească. Prin intermediul acesteia – care citise câteva din cărţile lui Eliade – a reuşit s-o convingă pe doamna Zerlendi.
Profilul lui Hans este mai bine conturat de această dată, fără însă a i se adăuga vreo nouă dimensiune: “Un tânăr ofiţer german care o cunoscuse pe Smaranda sub ocupaţia Bucureştilor în 1915 şi care se reîntoarse în 1921 ca s-o ceară în căsătorie. S-au logodit, a cercetat şi el biblioteca şi, într-o bună zi, în 1922, a fost găsit ucis la vânătoare. S-a vorbit câtva timp de o răzbunare a unui alt pretendent al Smarandei. Dar nu s-a ştiut niciodată ceva precis.”
Legăturile dintre personaje se ţes ca o pânză de păianjen. Hans era, de fapt, văr al doamnei T. şi tocmai prin intermediul lui aceasta o cunoscuse pe Smaranda. Era pe atunci studentă în Bucureşti, iar fostul locotenent a recurs la discretul ei ajutor filologic. Dar nu din simpla nevoie de a-şi îmbunătăţi cunoştinţele de limba română. El se străduia să reconstituie un “text românesc scris într-un alfabet exotic şi scris foarte aproximativ, uneori o silabă ţinând locul unui cuvânt”. Pe atunci doamna T nu bănuise nimic. Numai după moartea lui Hans a înţeles la ce se referea textul şi abia nuvela lui Eliade i-a dezvăluit existenţa jurnalului lui Zerlendi. Vărul ei o folosea, de altfel, ca pe un simplu dicţionar:
“Bietul Hans, însă, nu-mi arăta decât transcripţia cuvintelor româneşti, evitând să menţioneze termenii tehnici indieni. Aşa că eu nici n-am bănuit la ce se referă exerciţiile doctorului până târziu în urmă, când am cunoscut-o mai bine pe Smaranda şi, datorită ei, am putut pătrunde în bibliotecă. Aşa cum aţi văzut, aproape nimeni nu avea voie să intre în bibliotecă, mai ales în absenţa d-nei Zerlendi. Împrietenindu-mă cu Smaranda şi putând examina rafturile acelea cu cărţi indiene, am bănuit că textele ilizibile pe care mi le arătase Hans se refereau probabil la anumite practici secrete indiene.”
Participând fără să ştie la descifrarea jurnalului lui Zerlendi, doamna T. nutrea un sentiment de vinovăţie pentru moartea vărului ei. Nu reuşea însă, nici chiar după lectura nuvelei lui Eliade, să înţeleagă ce greşeală săvârşise acesta: “Simplul fapt că descoperise jurnalul? Sau poate că destăinuise vreunui prieten fragmente din jurnal?”
Exegeza sceptică: apò mechanes theós
Pânza de păianjen a povestirii îşi strânge ochiurile. Eliade află că prietena cu care pusese rămăşag doamna T. era de fapt un prieten, domnul X.Y., care, de altfel, îi şi trimisese acea “scrisoare secretă”, unde îşi exprima nedumerirea asupra finalului nuvelei.
“şPţrietenul meu nu crede în toate misterele ăstea şi pretinde chiar că nici nu-l interesează. Când a citit povestirea d-stră a fost încântat; ar fi fost o admirabilă povestire detectivă, spunea, dacă nu intervenea un deus ex machina. Şi pariul nostru tocmai de aici a pornit: el afirmă că aţi fost obligat să spuneţi limpede ceea ce credeţi că s-a întâmplat, iar eu pretind că aţi spus totul silind doar pe cititor la un mic efort de reflecţie şi imaginaţie. ş…ţ
El pretinde că povestirea este inventată de la început până la sfârşit, că este o pură creaţie a imaginaţiei d-stră. De aceea o şi admiră atât, căci i se pare o creaţie exclusivă a fanteziei. Introducerea unui personaj istoric, a doctorului Honigberger, o consideră doar o abilă diversiune pentru a câştiga adeziunea cititorului. În privinţa finalului, teoria lui este următoarea: că aţi ales acel final pentru că nu ştiaţi cum să ieşiţi din încurcătură. Fantezia d-stră nu vă mai oferea o altă soluţie. Vă aflaţi – pe planul imaginaţiei creatoare, vorbind – într-un punct mort. Nu mai puteaţi da înapoi după ce aţi inventat descoperirea manuscrisului şi toate revelaţiile care au decurs din ea, dar nici nu ştiaţi ce să mai faceţi cu manuscrisul odată furat şi descifrat. Orice soluţie logică ar fi părut prea banală: să puneţi manuscrisul la loc? să fi comunicat d-nei Zerlendi conţinutul lui? să fi dispărut manuscrisul, reluat, prin mijloace oculte, de doctorul Zerlendi? Totul era prea banal. Şi atunci, în disperare de cauză, aţi ales o soluţie arbitrară, care nu explică nimic, dar care, deşi lasă cititorul nesatisfăcut, îl consolează măcar cu ideea că s-au petrecut, între timp, o serie de lucruri fantastice. Or, principala critică pe care v-o aduce prietenul meu este tocmai aceasta: că n-aţi izbutit să vă menţineţi logica imaginaţiei până la sfârşit, că aţi recurs la un deus ex machina ca să ieşiţi din încurcătură.”
Eliade recunoaşte ironic că prietenul doamnei T. are dreptate: “mi-era peste putinţă să găsesc o altă ieşire onorabilă, care să menţină, adică, interesul cititorului tot atât de viu ca şi până atunci. Şi atunci am ales un deznodământ arbitrar, care, cel puţin, are meritul să potenţeze misterul povestirii.” Conlocutoarea sa îi refuză noul joc, prevenindu-l că făcuse deja suficiente greşeli de tactică pentru a mai putea da înapoi. Eliade pretinde însă că i-a întins doar mici curse pentru a o încuraja să continue cu presupusele-i destăinuiri, de a căror veridicitate el se îndoieşte. Anumite detalii – precum casa din aleea X. şi doamnele care o locuiesc – sunt reale, pentru că i-au servit drept inspiraţie literară, dar atât şi nimic mai mult. Prin urmare, autorul o anunţă cu un surâs că a pierdut rămăşagul.
Dar surpriză: o nouă răsturnare de situaţie. Doamna T. îşi revendică victoria căci, pretinde ea, din precauţie inversase autorii celor două ipoteze. Totuşi, în schimbul de replici care urmează, ea se vădeşte în continuare, adepta celeilalte interpretări. Nemulţumită de refuzul lui Eliade de a recunoaşte autenticitatea povestirii, îi spune: “Văd că tot v-a servit la ceva experienţa nuvelei d-stră. Sunteţi mai reticent, mai puţin indiscret. Probabil că doctorul Zerlendi s-a speriat rău de tot, dacă vă e teamă chiar să confirmaţi realitatea naraţiunii.”
Răsturnările continuă precum într-o nuvelă detectivă. Veritabilul motiv pentru care doamna T. îi solicitase întâlnirea era de a vedea scrisoarea lui X.Y. Când însă o deschide, cu mare emoţie, îşi dă seama că scrisul nu este cel al prietenului ei.
Înainte de a-şi lua adio, aflând că Eliade urmează să plece la Londra peste o lună, doamna T. îl previne că s-ar putea să o întâlnească pe Smaranda acolo. Desigur, aceasta nu îl va recunoaşte, deşi continuă să se intereseze de el: “în ultima ei scrisoare, a doua pe care mi-a trimis-o de când a dispărut, mă întreabă şi despre d-stră. Mă întreabă dacă a apărut ceva…” Deşi nu ni se spune, acest ceva nu putea fi decât jurnalul lui Zerlendi. Eliade o îndeamnă să-i răspundă ceea ce o îndeamnă conştiinţa.
Al doilea act al nuvelei se încheie, întocmai ca o piesă de teatru, cu o exclamaţie a autorului rămas singur pe scenă. Prin aceasta poziţia sa ambiguă din timpul confruntării cu doamna T. este pe deplin clarificată: “După cum vezi, domnule doctor, mă ţin de cuvânt…”
Act final: misterele devin politice
Chiar dacă Eliade îşi ţinuse promisiunea faţă de Zerlendi, acesta din urmă pare să-şi fi schimbat între timp planurile. Peste câteva zile, el descoperă printre hârtiile de pe birou o scrisoare nedeschisă. Fusese lăsată de doamna T. Abia acum, după multiple piste false, aflăm adevăratul scop al vizitei sale. Şi anume, de a recupera – pentru Smaranda – jurnalul lui Zerlendi. În timp ce amfitrionul îi pregătea cafeaua, aceasta i-a sustras din bibliotecă preţiosul document. Scrisoarea nu poate fi rezumată; iat-o deci integral:
“Îţi mulţumesc pentru cafeaua pe care mi-ai oferit-o ieri, îngăduindu-mi să-mi fac datoria şi, în acelaşi timp, să-ţi scap şi viaţa dumitale. Din fericire am citit amândoi pe Edgar Poe, aşa că ştiam unde să caut jurnalul lui Zerlendi. şDar erai chiar mai imprudent decât mă aşteptam. – propoziţie anulată în manuscris (n.n.)ţ E drept, poate nu l-aş fi descoperit atât de repede dacă nu cunoşteam sistemul cu care erau aranjate caietele în strada S., sistem de care te-ai ferit să vorbeşti (şi bine ai făcut!) în povestirea d-tale. Dacă ai fi ştiut că, a doua zi, chiar după ce-ai descoperit d-ta jurnalul, Smaranda ghicise şi ea în sfârşit cheia! Şi şi-a pierdut toată noaptea aceea dibuind alfabetul sanskrit ca să poată identifica măcar primul caiet. Îţi închipui furia ei când a văzut că trecusei şi d-ta pe acolo… Te întrebi, poate, de ce n-a venit să ţi-l ceară sau de ce nu m-a trimis mai devreme pe mine să-l caut. Ar fi multe de spus. Mai întâi, nu ştia ce cuprinde jurnalul (asta, e drept, ne-ai revelat-o d-ta). Apoi, îi era milă de d-ta, se aştepta să împărtăşeşti soarta lui Hans. Numai după ce a aflat (indirect, căci nu mai era în ţară), de tot ce ţi se întâmplase după furtul manuscrisului s-a liniştit; a văzut că avertismentele astea îţi vor prinde bine şi că nu te vei aventura să dai prea mult la iveală. În sfârşit, aşa cum îţi explicam eu înainte, încercând să te trag de limbă, au mai intervenit şi alţi factori, căci noi, oamenii de rând, nu hotărâm niciodată singuri, de capul nostru.
Te întrebi, iarăşi, ce va face Smaranda cu acest preţios manuscris. Ea nu va face nimic, dar va ştii, odată, cui să-l încredinţeze. În orice caz, te poţi felicita că ai scăpat de o asemenea grea răspundere care îţi primejduia viaţa. (Într-adevăr, nu ştii nici acum cauza pentru care s-a prăpădit bietul Hans?) Şi ţi-o primejduiai fără vina d-tale, prin simplul fapt că englezii se află în război. (Dar, în realitate, crezi că n-aveai nici o vină să păstrezi un asemenea document în biroul d-tale, până în februarie 1940?!)
Ar mai fi multe de spus, dar cum bănuiesc că vei publica şi scrisoarea aceasta (ştergând, poate, anumite rânduri în contradicţie cu psihologia personajului care voi avea cinstea să devin în noua d-tale nuvelă), mă opresc aici. Inutil să adaug că poţi scrie, cu inima uşoară, şi acest epilog la Secretul doctorului Honigberger. Mi-am luat toate măsurile de precauţie şi m-am comportat faţă de d-ta aşa cum nu sunt în realitate. Poţi repeta cuvânt cu cuvânt tot ce ţi-am spus; nu mă va recunoaşte nimeni. Secretul ăsta rămâne între noi. Fă-mi onoarea totuşi de a reproduce exact argumentaţia mea referitoare la epilogul povestirii. Este o mică operă de divinaţie de care mă mândresc.
Te rog să schimbi, totuşi, în chipul ce ţi-o plăcea – S., X.Y. şi T. (în realitate V.).”
Dedesubtul acestei din urmă fraze, Eliade a adăugat “sau W., sau Z.V.”, dar apoi a şters ultimul “V.”. Puţin mai jos se referă la ea ca “d-na T.X.”. În lipsa transcrierii, nu ştim asupra cărei iniţiale s-a oprit în cele din urmă. Detaliul nu este deloc nesemnificativ: în cazul în care doamna T. era de fapt doamna Z., aceasta trimite direct la Zerlendi. Un mister în plus.
Jurnalul doctorului Zerlendi reapare în acest act final al povestirii, dar numai pentru a dispărea definitiv. Dintr-un motiv necunoscut, Eliade a fost ferit de soarta celorlalţi cercetători ai jurnalului: moartea. El nu a rămas totuşi nepedepsit. Aşa cum insinuează din nou Post scriptum-ul, arestarea şi detenţia în lagărul de la Miercurea Ciuc au fost o consecinţă a faptului că jurnalul se afla în posesia sa.
Misterului i se adaugă noi conotaţii politice. Se sugerează nici mai mult nici mai puţin decât o competiţie între marile puteri europene pentru a pune mâna pe secretul drumului către Shambhala. Moartea lui Hans ar fi fost astfel consecinţa acestei lupte secrete. Însăşi viaţa lui Eliade se afla în pericol în urma intrării Angliei în război împotriva Germaniei. Nu ne putem împiedica să punem această politizare a misterelor în legătură cu frecventarea lui Louis Pauwels, viitor autor al faimoasei Le matin des magiciens (1960), carte care a deschis porţile literaturii dedicate raporturilor nazismului cu ocultul. Eliade va folosi şi el tema în nuvela Tinereţe fără tinereţe (1976), unde secretul “metapsihic” deţinut de Dominic e vânat de agenţi ai marilor puteri.
Exegeza nuvelei nu poate evita întrebarea asupra motivului schimbării planurilor lui Zerlendi. Căci, în logica acesteia, recuperarea jurnalului de către Smaranda s-a petrecut cu asentimentul, dacă nu chiar din voinţa tatălui ei. De ce trebuia să dispară din nou dintr-o bibliotecă din Bucureşti şi să ajungă la Londra, în mâinile unei persoane bine conectate la înalta societate engleză? Nu ni se spune că Eliade ar fi avut intenţia de a-l folosi într-o operă ştiinţifică. Datele oferite de autor, deşi puţine, plasează răspunsul din nou în zona politică. Războiul european nu putea lăsa indiferenţi pe cei din Shambhala; dimpotrivă, era de natură a face mai fermă implicarea lor în treburile lumii. Direcţia în care călătoreşte jurnalul nu lasă nici un dubiu asupra simpatiilor lor.
În legătură cu acest lucru, merită să deschidem o mică paranteză. În anii ’80 şi ’90 au fost publicate însemnările lui Aurobindo Ghose, din aşramul de la Pondichéry, despre încercările-i metodice de a grăbi victoria Aliaţilor prin puterile sale yoghine (siddhi). Eliade era un admirator al acestuia, considerându-l chiar cel mai mare yoghin în viaţă. Dat fiind că Aurobindo era înconjurat de discipoli francezi şi că, după război, veştile circulau uşor între coloniile franceze din India şi metropolă, ne putem întreba dacă încercările sale nu erau deja cunoscute în mediile ezoteriste pariziene pe care le frecventa Eliade (deşi acesta nu menţionează nimic despre subiect în jurnalul său).
Patru luni după vizita doamnei T., la 10 mai (sic! – de fapt după numai două luni), şi la câteva zile de la începutul ofensivei generale în Franţa, Eliade o întâlneşte în faţa bisericii greceşti din Londra, în compania Smarandei. Cea din urmă i-a întors salutul aşa cum se răspunde necunoscuţilor care îţi salută tovarăşul de drum. Doamna T. s-a apropiat şi i-a şoptit: “Veştile sunt proaste ş…ţ. Nemţii înaintează mereu.” Apoi, observând privirea lui Eliade care urmărea cum Smaranda se îndepărta indiferentă, adăugă: “Cum ai vrea să te recunoască? După toate câte a păţit din cauza ta şi, mai ales, după ce ai scris despre ea că are o faţă veştedă şi pare o femeie fără vârstă?...” Cortina se lasă peste această replică deconcertantă. Pentru a complica lucrurile, ultima afirmaţie se dovedeşte inexactă. Eliade nu scrisese aşa ceva despre Smaranda. În cel mai bun caz, era o interpretare răutăcioasă a portretului ei din nuvelă.
Intervenţia finală a doamnei T. confirmă, dacă mai era nevoie, simpatiile filoengleze ale Smarandei şi ale prietenilor ei. Nu ni se spune nimic despre partea în care înclina Eliade personajul. Ştim însă, din Jurnalul portughez, că autorul a sperat până în 1944 în victoria armatei germane. În 1947, el se conciliase deja cu victoria Aliaţilor, ba chiar încerca să facă uitate vechile-i simpatii. Recuperarea jurnalului lui Zerlendi de către partida filobritanică sugerează implicarea Shambhalei de partea Aliaţilor. Mai mult chiar, întrucât Zerlendi era un reprezentant al românilor, această decizie vizează direct şi soarta ţării sale. Victoria Aliaţilor şi, implicit, înfrângerea României nu mai sunt, simplu, politico-militare, ci dobândesc astfel un sens spiritual supraistoric. Eliade începuse lupta împotriva “terorii istoriei” prin resemnificarea ei creativă. Avem aici, aşadar, o primă apariţie – într-o formă încă neprelucrată, ocultistă, nu metafizică – a ideii că transcendenţa poate fi sau chiar trebuie să fie descoperită în istorie, idee ce traversează întreaga sa proză din perioada exilului.
O prefaţă, după 30 de ani în Occident
Renunţând să publice atât prefaţa din 1940, cât şi Post scriptum-ul din 1947, Eliade îşi refuzase rolul de hermeneut al propriei opere. Şi-l va asuma, în mod foarte sumar, abia în 1970, când acceptă să scrie o prefaţă pentru versiunea engleză a cărţii. Traducătorul e profesorul american William Ames Coates, pe care formaţia sa riguroasă de lingvist nu-l împiedica să cultive preocupări ocultiste.1 Eliade îi mulţumeşte în mod direct pentru a-i fi dat ocazia de a lămuri un aspect al scrierilor sale pe care îl ţinuse mult timp aproape secret. E vorba de faptul că proza fantastică poate fi un autentic “instrument de cunoaştere”. Ea deţine metode pentru un tip specific de cunoaştere, pentru explorarea altor dimensiuni ale realităţii, în care demersul ştiinţific nu poate pătrunde.2
Eliade se temea mai ales de neînţelegeri în privinţa raportului dintre motivaţiile sale ştiinţifice şi cele artistice. Tocmai acesta pare a fi motivul pentru care întreprinde tardiva şi frugala exegeză a prozei sale fantastice: pentru a discuta legăturile ei cu opera de istorie a religiilor. În jurnalul inedit îşi notează la 3 mai 1970: “Primele «mărturisiri» în legătură cu sensul prozelor mele fantastice şi solidaritatea acestei creaţii literare cu studiile mele istoric-religioase. Spun un lucru care trebuia spus de mult: că istoricii religiilor, în loc să caute modele în antropologie, sociologie sau psihologie, ar fi fost mult mai norocoşi dacă ar fi urmărit experienţele literare sau teoriile de critică literară din ultimii 25 de ani.”
Se poate spune fără a exagera că Secretul doctorului Honigberger oferise pentru prima dată o perspectivă internă avizată (non-teozofistă) asupra transformării modului de existenţă prin care trece un yoghin. Unii recenzenţi au şi observat că, dezvăluind aici cu precizie ceea ce nu putea mărturisi în scrierile ştiinţifice, Eliade îşi convinge cititorii de acurateţea şi adâncimea pătrunderii sale în tehnicile yoghine.3
Prefaţa din 1970 rămâne însă fidelă rezoluţiei din 1940 a autorului. Ea se fereşte să dea vreo lămurire asupra realităţii fenomenelor extraordinare realizate prin yoga sau tantra, care asiguraseră succesul Secretului… şi al Nopţilor la Serampore. Eliade susţine, modest, că misterul povestirilor rezidă în structura lor narativă. De altfel, eşecul de a rezolva misterul dispariţiei doctorului Zerlendi a fost considerat a provoca mai degrabă un efect plăcut decât o dezamăgire.4
În realitate, există două nivele ale misterului. Primul ţine exclusiv de trama narativă. Cel de-al doilea, care se suprapune şi îl potenţează pe primul, e creat prin amalgamul de autenticitate şi ficţiune. Prin identificarea naratorului cu autorul – exactă până la detaliu – povestirile lasă să se înţeleagă că faptele relatate sunt reale. În acelaşi timp, însăşi natura lor, le propune ca ficţiuni. Impresia produsă este că undeva se termină realitatea şi începe fantasticul, dar frontierele lor rămân ireperabile. Sudura e cu totul transparentă. Cele două planuri translatează unul în celălalt cu atâta fineţe încât punctul de trecere rămâne invizibil. Misterul e produs tocmai de perfecţiunea acestei convertibilităţi reciproce.
Eliade recunoaşte că unele dintre personajele celor două nuvele sunt reale, dar se grăbeşte să precizeze că a introdus elemente imaginare evidente cunoscătorilor, tocmai pentru a trezi suspiciuni asupra autenticităţii: viaţa lui Honigberger este, la un moment dat, mitologizată radical, iar descrierea împrejurimilor oraşului Serampore se constituie într-o geografie mitică. Acelaşi lucru e valabil cu privire la tehnicile yoghine: unele dintre ele corespund unor “experienţe reale” (se înţelege, ale autorului), în timp ce altele doar reflectă “folclorul yoghin”. Şi acest fapt va fi întărit peste şapte ani, în convorbirile cu Claude-Henri Rocquet.5
Amestecul de realitate şi ficţiune exprimă concepţia autorului despre “camuflaj”. Ea va fi ilustrată în special în proza din perioada exilului; de aceea Prefaţa se opreşte mai mult asupra acesteia. Camuflarea misterelor implică ambivalenţa oricărei întâmplări, fapt pe care îl mărturisise şi în jurnalul inedit: “o «întâmplare» absolut banală poate revela un întreg univers de semnificaţii transcendente, iar o «întâmplare» aparent extraordinară, fantastică, poate fi acceptată de cei care o trăiesc ca ceva de la sine înţeles, ceva de care nici nu socotesc că au de ce să se mire” (28 decembrie 1963).
Dar în cele două nuvele, atenţionează Eliade, “camuflajul” e folosit în mod paradoxal, căci cititorul nu poate decide dacă “realitatea” e ascunsă în “ficţiune” sau invers.
Tărâmul nevăzut
Aşadar, spre deosebire de romanele sale realiste, în aceste nuvele Eliade se joacă cu autenticitatea pentru a obţine efectul de mister care susţine fantasticul. Aşa cum am văzut, avem de-a face cu trei instanţe auctoriale în care se distribuie persoana sa: personajul-autor din Secretul…, cel din Post scriptum şi autorul real, care-şi transferă viaţa în cele două povestiri. Cel din urmă este nu doar sursa primilor doi, dar şi a doctorului Zerlendi. Jurnalul acestuia e pus, în mod explicit, în legătură cu cel al autorului, mai precis cu partea cenzurată din Şantier. Dedublarea iniţială în autor şi personaj, prin care se produsese dezvăluirea jurnalului lui Zerlendi, e folosită în Post scriptum pentru a produce interpretarea efectelor acestei dezvăluiri. Personajul Eliade joacă un rol pasiv, de simplu catalizator al hermeneuticii, în timp ce autorul devine exeget sub chipul unui nou martor al întâmplărilor din Secretul doctorului Honigberger.
Cât despre Zerlendi, acesta întregeşte unul dintre vectorii abandonaţi ai vieţii autorului, cel de la Rishikesh. O bună parte a experienţelor descrise în jurnalul său sunt desprinse din paginile caietelor himalaiene ale lui Eliade – lucru recunoscut direct în prefaţa din 1970. Acesta nu-şi îngăduise să folosească, în cărţile sale ştiinţifice, expertiza pe care o dobândise în Svarga aşram. În Yoga din 1936 se referise doar în notele de subsol la ceea ce a cunoscut, ca observator, în Himalaya sau în Bengal.6 În text de-abia şi-a permis câte o aluzie precaută.7
Deşi atenţia cititorului este reţinută în primul rând de tehnicile yoghine şi de puterile oculte (siddhi) pe care le dobândeşte Zerlendi prin practica lor, motivul central al nuvelei – cel puţin în intenţia lui Eliade – este mitul Shambhalei. Faptul e dovedit de primul ei titlu: Tărâmul nevăzut. Acest ţinut secret e imaginat atât ca loc de salvare pentru oamenii evoluaţi spiritual, cât şi ca turn de veghere asupra mersului istoriei. Cea de-a doua dimensiune este exploatată cu precădere în Post scriptum. Finalul acestei povestiri insinuează fără echivoc că, în momentele dificile ale umanităţii, locuitorii Shambhalei nu rămân simpli spectatori sau arbitri ai conflictelor dintre naţiuni, ci îşi asumă funcţia intervenţionistă pe care, în creştinism, o deţin îngerii şi arhanghelii.
Date fiind preocuparea obsesivă a autorului Eliade pentru istorie, precum şi raporturile sale biografice cu ideea de istorie, această funcţie a Shambhalei de corector istoric merită o discuţie serioasă în contextul operei sale din acei ani. Nu o vom întreprinde însă în prezentul articol, căci ar trebui să depăşim cu mult misterele Bucureştilor. În buna tradiţie a genului, lăsăm dezvelirea acestui mister pentru un episod viitor.
New Delhi,
octombrie 2009
NOTE
1 În perioada în care a predat limba engleză la Universitatea din Paradeniya, în Sri Lanka, l-a ajutat pe psihiatrul Ian Stevenson în cercetările sale asupra cazurilor de reîncarnare. Cf. cartea acestuia Twenty cases suggestive of reincarnation, Proceedings of the American Society for Psychical Research, vol. XXVI, September 1966, 2nd ed. revised and enlarged, University Press of Virginia, Charlottesville, 1973. Ilustrativ pentru curiozităţile ocultiste ale profesorului Coates este şi articolul său “Atlantis as a scientific reality”, The A.R.E. Journal (Association for Research and Enlightenment, Virginia Beach, VA), IV, nr. 3, Summer 1969.
2 “Introduction”, în: Mircea Eliade, Two tales of the occult, translated from the Rumanian by William Ames Coates, Herder & Herder, New York, 1970, pp. vii-ix (ix).
3 V. recenzia lui Charles S.J. White, în Journal of Asian Studies, Ann Arbor MI, XXX, no. 3, May 1971, pp. 717-719 (718).
4 Ibidem.
5 Încercarea labirintului, op. cit., p. 46.
6 Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne, Paris – Bucureşti, 1936, pp. 79n, 84n, 125n, 133n etc.
7 Ibidem, p. 68: “Mais ceux qui se décident a renoncer, même pour une certaine période, aux valeurs profanes (vairãgya) et à pratiquer les premiers préliminaires techniques yogiques – ceux-là ont la possibilité de vérifier la réalité et l’efficacité de ces pratiques et d’entrevoir la délivrance.”
