In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Eseuri
AMBIVALENTA TRADIŢIE - CONSTANTIN PRICOP Operele literare dintr-o anumită epocă, sistemul de valori al acelui moment istoric, ideile despre artă ale contemporanilor, tematica prin intermediul căreia se coagulează spaţiul literar, concepţiile generale care domină perioada în cauză şi altele stabilesc între ele relaţii complexe, structurînd o realitate culturală inconfundabilă. Avem astfel o varietate pusă în evidenţă de criticii literari care au optat pentru o anumită formulă de analiză literară – ignorată însă de adepţii altor programe critice. çn privinţa zonei de exercitare a actului critic contează adoptarea sau respingerea unor idei teoretice. Este de subliniat importanţa contextului – realitate indeniabilă chiar în cazul hermeneuţilor care mizează pe o posibilă izolare a textului. Cărţile alimentează – şi se alimentează, la rîndul lor – din chimia circumstanţelor. Comentatorii pentru care literatura poate fi decuplată de ceea ce se află în afara scrierilor literare, susţinînd că astfel sînt eliminate elementele eterogene, străine de esenţa faptului literar, nu eliberează, aşa cum pretind, textul; ei îi creează însă un alt context – acela al teoriilor care îşi fac program din ignorarea contextului. Obiectul acestor rînduri nu îl constituie însă poziţiile teoretice fundamentale. Am amintit toate acestea pentru a sublinia legăturile multiple stabilite de fenomenul literar. Pentru a pune în evidenţă, de asemenea, o realitate: această complexitate furnizează în bună măsură materialul istoriilor literare. Secvenţele istorice marchează, fiecare, cu o amprentă proprie, inconfundabilă, faptele pe care le consolidează. Este o relaţie amintind de epistemele lui Michel Foucault. Filozoful francez a fost în acelaşi timp practician al descrierii mişcărilor istoriei reale, contradictorii, în care continuităţile, fracturile, apropierile şi respingerile se combină într-o ţesătură generală, devenită mediul de existenţă al operei literare. Ideile simple privind continuitatea, împrumuturile de motive ş. a. m. d. idei care alimentează gîndirea tradiţională privind istoria literară sînt evident contrazise de aceste perspective.
Despre spaţiul rarefiat al începuturilor literaturii române se crede de obicei că ar fi un domeniu puţin spectaculos din punctul de vedere al ciocnirilor de idei, lipsit de polemici şi confruntări de pe poziţii fundamentale. Perioada cultural-estetică a începuturilor (în care de regulă se acumulează, se crede, elemente care alimentează viitoarele evoluţii), pare că a luat naştere sub semnul provizoratului, al netrăiniciei întîmplătoare. Imaginea „calmă” ascunde însă contradicţii majore, care se cer puse în evidenţă. Este vorba, în primul rînd, de statutul neobişnuit al capodoperelor începuturilor literaturii române. Istoria ieroglifică a fost scrisă în 1705. Pînă la ediţia P. P. Panaitescu, din 1965, prima ediţie de referinţă, romanul lui Dimitrie Cantemir a mai apărut în 1883 (prima apariţie publică), în seria de opere a Academiei române; în 1927, publicată de E. Grigoraş, o ediţie în care textul e… “îmbunătăţit” de editor, pentru a fi mai… uşor de citit; şi o ediţie scoasă în Basarabia, în 1957. çntre data redactării, 1705, şi cea a primei publicări, 1883, se întind aşadar nu mai puţin de 178 de ani! Ce se întîmplă în acest interval de timp? Literatura română parcurge primele etape ale constituirii sale. Sînt trasate direcţii care stabilesc fundaţia viitorului edificiu. Toate acestea în absenţa uneia din cele mai importante scrieri în româneşte! Istoria ieroglifică nu a influenţat în nici un fel aceste începuturi; o operă cu o personalitate atît de puternică, atît de complexă este absentă, locul ei de creaţie care putea deveni o piatră unghiulară fiind luat de scrieri ulterioare, de factura Văcăreştilor şi a lui Conachi.
Peste un veac un destin asemănător are Ţiganiada. Şi această operă de mare vigoare, deschizătoare de direcţii dacă s-ar fi situat în momentul ei literar, cunoaşte acelaşi destin. çn faza de manuscris Ţiganiada are două versiuni – una încheiată în jurul anului 1800, cealaltă înainte de 1812. Din prima (numită de cercetători versiunea A) Budai-Deleanu a eliminat episoadele care complicau firul narativ, ajungîndu-se astfel la versiunea B, aceea care constituie poemul pe care îl găsim astăzi în circulaţie, versiune apreciată de critici (cu excepţia lui Perpessicius), ca mai valoroasă artisticeşte. Epopeea eroi-comico-satirică a lui Ion Budai-Deleanu a fost tipărită tîrziu, după ce manuscrisele rămase la moartea autorului, cumpărate de la moştenitori la insistenţele lui Asachi, ajung în bibliotecile româneşti. Este publicată mai întîi versiunea A, în revista lui Teodor Codrescu, „Buciumul român”, care apărea la Iaşi (într-un număr din 1875 apăreau Prologul şi Epistolia închinătoare, iar într-un număr, din 1877, textul propriu-zis şi notele). Versiunea B a văzut tiparul abia în 1925, sub îngrijirea lui Gh. Cardaş. çntre scrierea şi publicarea primei versiuni trec, aşadar, 75, respectiv 77 de ani, iar între redactarea şi tipărirea versiunii B, cea mai valoroasă artistic, 113 ani. Nu e inutil să ne întrebăm şi în acest caz ce s-a întîmplat între anii 1800 şi 1877 în literatura română. Este o epocă extrem de importantă din literatura română a secolului al XIX-lea, în care se construieşte literatura noastră. Ea ar fi stimulat, e de presupus, gustul pentru baroc, de pildă.
Pentru a înţelege mai bine semnificaţia acestor absenţe e suficient să ne imaginăm că opera lui Eminescu (Caragiale, Creangă) ar fi fost scrisă la data consemnată de istoriile literare dar ar fi fost pusă în circulaţie doar după un secol. Scrierile lui Eminescu, Caragiale sau Creangă ar fi apărut după 1920 sau chiar după 1950... Chiar dacă recunoaşterea valorii lor ar fi fost promptă şi la cotele de astăzi, dinamica literaturii române ar fi fost, neîndoielnic, cu totul alta.
***
Perioada „absenţelor” nu pare însă a le fi dat prea multă bătaie de cap criticilor noştri. Ei nu acordă prea mare importanţă apariţiei cu întîrziere a acestor opere, încadrării lor în ansamblu. çn această situaţie nu se află doar criticii structuralişti, textualişti ş.a.m.d. Nici impresioniştii gen G. Călinescu nu sînt preocupaţi în mod special de această dimensiune. Aceştia clamează valoarea sau lipsa de valoare a operei, lăsînd într-un plan secund sau eliminînd cu totul alte caracteristici ale operei. Autorul Principiilor de estetică nu şi-a negat niciodată metoda impresionistă, justificînd-o teoretic. Criticul impresionist judecă scrierile literare în afara contextului, relevînd doar semnificaţia lor axiologică. Plasarea pe scala întregii literaturi nu joacă un rol în această evaluare. Dar contradicţiile nu se opresc aici. G. Călinescu arată, în acelaşi timp, fără să marcheze în vreun fel contradicţia, o atracţie specială pentru istoria literară – pe care o vede însă ca pe o continuitate liniară. Dimensiunea istorică poate să apară, în acest fel, ca o… dezvoltare epică. Cea mai apreciată istorie a literaturii române este, astfel, structurată după criterii variate – dar nu după condiţia complexă a istoriei. Ideea „creşterii” literare constante nu este explicită, dar ea traversează scrierile istorice ale autorului Istoriei literaturii române… Din punctul de vedere al metodei, Călinescu împăca tendinţe incompatibile în formula „istoria literaturii este istorie de valori”. E vorba de valori ale prezentului, absolutizate. çn aceste condiţii partea de istorie vizează doar organizarea diacronică a tabloului sincronic al acestora. çntre critic şi istoric literar, susţine Călinescu, nu există diferenţe esenţiale, exerciţiul lor e similar – degajarea reliefului axiologic. Din această perspectivă tehnologia realizării unei istorii literare nu ridică probleme: se efectuează operaţiile de evaluare a fiecărui scriitor în parte, a fiecărei opere în parte – cîntărire în sine, izolat, ruptă de mersul istoriei, apoi operele şi autorii sînt ordonaţi cronologic. Rolul istoriei e în acest fel redus. Istoria nu se pronunţă în privinţa continuităţilor, întreruperilor, în privinţa liniilor de evoluţie abandonate, în legătură cu cele împrumutate în viteză, din mers; nu consemnează presiunile şi eliberările, influenţele fructificate sau ratate ş. a. m. d. çn privinţa dimensiunii istorice a literaturii române, Călinescu are o concepţie eficientă din punctul de vedere al scopurilor urmărite, dar radical simplificată. Ideea sa, mărturisită explicit în corespondenţă, e aceea de a demonstra că literatura română stă alături de marile literaturi europene întrucît a trecut prin toate etapele importante parcurse de acestea, iar firul ei nu a cunoscut întreruperi importante. çn acest scop pune în evidenţă – sau, atunci cînd materialul îl ajută prea puţin, inventează – continuităţi, înrudiri, linii de creştere care pleacă de la cronicari şi se prelungesc, ca autostrăzile din Europa civilizată, pînă la destinaţie, mai exact pînă în zilele redactării istoriei sale: realitate selectivă şi bilanţieră, care nu mai poate fi recunoscută din perspectivele postfoucaultiene asupra istoriei culturii.
Consecinţa unei asemenea atitudini este obturarea, de către critică, a unor particularităţi ale istoriei noastre literare. Pentru că, esenţială în privinţa istoriei reale a literaturii române rămîne faptul că între 1705 şi 1883, timp de 178 de ani, Istoria ieroglifică nu a existat pentru literele româneşti! Avem o capodoperă – dar ea este o capodoperă prin judecăţile urmaşilor – urmaşi aflaţi la o distanţă de mai bine de un secol. Cum ar fi judecat contemporanii, din punct de vedere literar, scrierea lui Dimitrie Cantemir? Care ar fi fost urmările acestor judecăţi asupra unui spaţiu literar mult prea difuz la acea dată? Putem presupune că rezonanţele Istoriei ieroglifice ar fi adăugat ceva consistenţei unui mediu literar rarefiat. Capodopera lui Dimitrie Cantemir nu i-a înrîurit în nici un fel pe contemporani şi, mai ales, pe urmaşii din generaţiile următoare… çn tot timpul în care scrierea a dormit între hîrtiile rămase de la Cantemir literatura română s-a format efectiv, ca şi cum Istoria… n-ar fi fost scrisă vreodată. Este tocmai perioada în care fac primii paşi în construirea literaturii române – sub alte influenţe – preromantismul şi romantismul francez, în locul barocului impresionant al Istoriei ieroglifice, alimentat de o efervescentă erudiţie, orientală şi occidentală. E suficient să punem alături de Costache Conachi şi de Văcăreşti romanul lui Cantemir pentru a înţelege ce a însemnat lipsa acestuia! Astăzi însă în istoriile literare opera lui Cantemir e menţionată în strictă cronologie, ca precedîndu-i pe aceşti poeţi. (Nu lipsiţi, fără îndoială, de merite, dar cu altele decît cele ale lui Cantemir.)
La fel se petrec lucrurile în cazul Ţiganiadei. çntre redactarea şi publicarea primei versiuni se numără 75, respectiv 77 de ani, iar între redactarea şi publicarea versiunii B, cea mai valoroasă artistic, 113 ani.
çncă o absenţă de un secol din literatura noastră care nu numără foarte multe secole! Pentru a-i înţelege consecinţele ar fi suficient să urmărim ce s-a întîmplat în această literatură între 1800 şi 1875, respectiv 1812 şi 1925… Scrisul artistic în româneşte a evoluat, literatura română construindu-se în absenţa unui centru de iradiere de valoarea epopeii eroi-comico-satirice a lui Ion Budai-Deleanu. Absenţa operelor amintite a condus, e de presupus, la o altă literatură. Să observăm că este vorba de două opere de factură barocă, direcţie prea puţin explorată de cultura română la începuturile ei.
Pentru a realiza cu mai multă concreteţe ceea ce înseamnă o asemenea neparticipare, aceste decalaje temporare e suficient să facem un exerciţiu de imaginaţie cît se poate de simplu. Să ne închipuim că scrierile lui Eminescu, sau ale lui Caragiale, sau ale lui Creangă ş. a. m. d. ar fi fost redactate la timpul lor, dar nu ar fi fost scoase la lumină decît pe la 1950 sau mai tîrziu… Cum ar fi evoluat literatura în tot acest timp, în lipsa scrierilor clasice, a căror prezenţă e parte integrantă a structurii culturale a fiecărui român? O operă importantă nu se defineşte doar prin literă, doar prin text, ci şi prin legăturile sale cu alte opere – contemporane, mai vechi şi, implicit, cu cele viitoare. Operele fiecărei epoci se determină reciproc – cu cît o operă este mai importantă, cu atît ea exercită o influenţă mai puternică asupra autorilor contemporani. Or, pentru Istoria ieroglifică şi Ţiganiada această ţesătură specifică oricărei scrieri literare nu a existat. Diferenţa dintre scrierile inserate firesc într-o literatură, imbricate în momentul lor cronologic, care le creează o traiectorie şi o descendenţă în spaţiul literar – şi o operă care apare intempestiv, după decenii sau secole într-un spaţiu cultural în care nu s-a manifestat pînă atunci este imensă.
