In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Eseuri
IMAGINALUL & LOGOSUL – PRIN GAURA DE VIERME - IOAN BUDUCA Tradiţiile religioase au ceva în comun: o aceeaşi mundus imaginalis. Un tunel (o gaură de vierme, în expresia literaturii s.f.) face ca noi, modernii, să fi putut trece înspre o altă mundus imaginalis. Am conştientizat trecerea abia după ce am avut, în cuantică, apoteoza ştiinţei experimentale. Formularea cea mai clară a acestei conştienţe a dat-o Horia-Roman Patapievici, într-un eseu intitulat “Lumea modernă”, care încheie “Cerul văzut prin lentilă”.
Vizibilitatea sacrului are cel puţin două lumi imaginale, aşadar. Ştiinţa modernă a jucat rolul tunelului care duce de la una la alta. Fertilitatea sa cognitivă s-a vădit a locui însă o contradicţie: se foloseşte de protocoalele nominalismului, în forma ipotezelor, dar ajunge pe tărîmul realismului platonician, la certitudini.
Creştinismul s-a folosit de presupoziţiile ontologice ale realismului şi n-a putut depăşi nominalismul imaginal. La fel, islamismul şi iudaismul. Ca să ajungem pe tărîmul realismului imaginal, aşadar, am avut nevoie să ne sprijinim de presupoziţii ontologice false (nominaliste).
Ce fel de mister al cunoaşterii are a se vădi aici? Dacă plecăm de la adevăr, ajungem la fals. Dacă plecăm de la fals, ajungem la adevăr. Ca în “logica” paradoxului. Sîntem în tunelul cunoaşterii, nu în inima credinţei – să nu uităm! Credinţă – cunoaştere: antinomia crucială, prin urmare? Supremul paradox: prin creştinism am ajuns la ştiinţă, iar prin ştiinţă ajungem la un alt nivel de realitate al credinţei.
Patapievici dezvoltă astfel de concluzii. Ele sînt conaturale descrierii sale. Conaturale sînt şi sintezei patristice elaborate de Cristopher C. Knight, în Întruparea şi ştiinţa contemporană, în româneşte la Curtea Veche, 2009, asupra Logosului.
Că la ştiinţă am ajuns prin creştinism (fie matricial, fie prin marea ce(n)zură a imaginarului renascentist din vremea Contra-Reformei), nu mai are nevoie de explicitare. Că ştiinţa duce la un alt nivel de realitate a credinţei, e o istorie în curs. Primul imaginal, cel al viziunilor religioase, stătea pe seria: imagine sensibilă – imaginal, unde imaginalul accesa arhetipurile vieţii interioare a Logosului (potrivit gîndului heraclidian că propriul sufletului este Logosul). Imaginalul ştiinţific stă pe altă serie: imagini algebrice – imaginal, unde imaginalul poate accesa arhetipurile întrupării cosmice a Logosului.
Ce apare ca fiind dificil de înţeles în oricare mundus imaginalis? Mai nimic, azi. Ceea ce ne-am obişnuit să numim cyberspaţiu este, acum, noua formă de imaginal a minţilor noastre, începutul explorărilor noastre în “mistica” acestei noi lumi. Iar cyberspaţiul ce este dacă nu o nouă formă imaginală a gîndirii, formă care apare ca fiind a unor obiecte, dar nu este. Ontologic, spaţiul cyber este, în fapt, un arbore binar, supercomplex, de conexiuni electronice care pot fi transformate în imagini.
Rămîne să ne întrebăm ce fel de arbore de conexiuni făcea posibilă lumea imaginală de tip religios, acolo “calculatorul” fiind chiar mintea noastră. Nu mai puţin, calculatorul electronic de azi apare şi el ca o copie (imperfectă) a minţii omeneşti. Un fel de minte din epocile prereligioase? Poate. Cheia apare a fi mintea. Principiul antropic spune că întreg cosmosul este reglat astfel încît mintea să fie posibilă în cosmos. Principiul Logosului spune şi mai mult: mintea cuprinde un principiu pe care cosmul îl cuprinde şi el, dar nu îl poate conştientiza decît prin minte. E vorba de transcendenţa însăşi a Logosului, care abia prin minte se prezintă ca transcendenţă şi devine conştiinţa unei prezenţe în absenţă.
În teologie, faptul că mintea poate conştientiza transcendenţa Logosului (fiind purtătoare a arhetipului divin: “chipul şi asemănarea”) şi în acest fel contribuie la mîntuirea (sau la căderea) cosmică a fost dezvăluit în epistolele pauline şi a fost dezvoltat în tradiţia care a fost sintetizată de Maxim Mărturisitorul. Apoi atributele cosmice ale Logosului au fost neglijate din pricini dogmatice.
Întruparea a fost considerată ca fiind un eveniment singular (exclusiv ca întrupare în istorie), iar faptul că Logosul este şi principiu cosmogonic a fost trecut în uitare şi în acest fel întruparea sa cosmică (Creaţia şi anume Creaţia ca eveniment continuu, iar nu ca unul punctual) a fost lăsată pe seama ştiinţei (în măsura în care creatorii de ştiinţă au devenit sau vor deveni conştienţi de arhetipul Logosului înscris în Creaţie).
Din acest punct de vedere, ştiinţa modernă se naşte şi din uitarea teologică a Logosului întrupat în Creaţie. Nu ştim cum ar fi evoluat natura cunoscătoare a minţii noastre dacă teologia ar fi menţinut vie în tradiţie prima întrupare a Logosului (întregul cosmos). Cel mai probabil e că am fi rămas în formele mentale ale imaginalului de tip religios. Aşa cum au evoluat lucrurile, pare că vom reîntîlni acest imaginal metafizic după ce vom fi trecut printr-unul cu substrat fizic. Ceea ce ar putea contribui la restaurarea imaginii potrivit căreia izvorul lumii fizice este metafizic (Logosul).
Locul în care imaginalul cu substrat fizic a intrat în istorie este cuantica. Cine urmăreşte succesiunea vertiginoasă de imagini elaborte de cosmologia cuantică şi compară acest stadiu al noului imaginal cu primele secole ale creştinismului, dominate de elaborarea dinamicii interne a paradoxului “o fiinţă-două naturi” – Logosul întrupat în istorie, ar putea vorbi cu îndreptăţire despre creatorii acestui nou imaginal ca despre Sfinţii Părinţi ai teologiei creştine.
Fundarea algebrică a noului imaginal pune o problemă încă nepusă în toată claritatea ei: care este esenţa algebrei, ce fel de întrupare a Logosului se petrece în felul ei matematic, abstract, nonfigural, de a fi? Altfel spus, ce fel de imaginal poate fi acela care lucrează cu “formele” nevăzutelor – un imaginal de dincolo de puterile intuiţiei care au lucrat în elaborarea geometriei? Ce stă mai presus de intuiţie în ierarhia facultăţilor noastre cognitive? Imaginalul religios fusese lucrat de puterile inspiraţiei (ea, inspiraţia, fiind dependentă de formele sensibile). Imaginalul ştiinţei moderne clasice (Newton, Einstein) – de intuiţie (dependentă de formele inteligibile). Ce facultate lucrează odată cu noul imaginal pe care îl scoate la lumina istoriei cuantica?
Nu avem un răspuns cîtă vreme în afară de imaginaţie, inspiraţie şi intuiţie nu ştim alte facultăţi active ale naturii noastre umane. Ne-am putea gîndi, aşadar, că are loc o schimbare a subiectului (a naturii umane)? Că apare, în instanţa cognitivă a subiectului, ceva care, pînă acum, lucra, din afară, ca revelaţie?
În orice caz, rezervorul de imagini al imaginalului (care este imaginarul), de astă dată nu mai este dat, este ceva de construit. Cum s-a construit însă imaginarul vechiului imaginal? N-a fost nici el dat, a fost elaborat pas cu pas. A fost “întrupat” în mental printr-o serie lungă de paşi. Capul de serie însă ţine de revelaţie, cu siguranţă, ţine de felul în care Logosul se face imanent prin revelaţie, iar în cazul cuanticii acest cap de serie a stat în descoperirea naturii duale a luminii (nici undă, nici corpuscul; şi undă, şi corpuscul).
Vechiul mister al Logosului întrupat “o fiinţă-două naturi” reapărea într-un context al descoperirii absolut neaşteptat.
