In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Eseuri
ANTIUTOPII... AUTOBIOGRAFII... - ELISABETA LăSCONI Fructele amare ale totalitarismului
Puţine, firave legături se pot înregistra de-a lungul secolelor între literatura noastră şi cea albaneză, deşi rădăcinile ating adâncimi abisale, mitice, prin substratul limbii şi prin strămoşii popoarelor, cei aflaţi la obârşii ori sprijinind temeiurile. Rituri şi epos alcătuiesc zăcăminte prinse în filoanele subterane, uimind pe cei porniţi să le exploreze. La vedere, secolul XX le oferă aceleaşi evenimente mari: lupta pentru a-şi făuri ţara Mare, aventuri monarhice şi jocuri politice periculoase, regimurile totalitare cu ultimii dictatori care se cramponează de putere şi părăsesc scena doar siliţi, de moarte sau revoluţie.
Pe harta literaturii, de câteva decenii, Albania are ca reper mare scriitor: Ismail Kadare. Ne-am obişnuit ca măcar o dată la doi ani să citim încă un roman al prozatorului albanez (presupun că numărul celor traduse a depăşit deja duzina...), datorită unui harnic tălmaci, Marius Dobrescu, căruia, după cum singur o recunoaşte, îi guvernează existenţa de mulţi ani. Ne-am obişnuit să îl vedem cotat printre candidaţii la Nobel, iar până atunci, distins cu Premiul acordat de Prinţul de Asturias în 2009, primul International Man Booker Prize din 2005.
În şirul romanelor sale, unul are o poziţie singulară prin implicaţiile biografice şi politice: Palatul viselor. Apărut într-o primă variantă la Tirana, în 1981, cu titlul Slujbaşul de la Palatul viselor, romanul a fost interzis de regimul comunist al lui Enver Hodja. În 1990, la puţin timp după emigrarea în Franţa, Ismail Kadare publică la Editura Fayard varianta finală a cărţii.
Tradus în numeroase limbi, romanul este considerat „o carte uriaşă” (Alain Bosquet), indiscutabil cea mai curajoasă carte a scriitorului, elogiată de critici şi comentată multă vreme. La noi au fost traduse ambele variante, prima la editura Junimea, în 2000, cea definitivă, la Editura Humanitas fiction, în colecţia „Raftul Denisei”, în 2007.
Romanul albanez are un corespondent în literatura română, cu teme şi personaje similare şi cu o mare încărcătură poetică: Biserica neagră de A.E. Baconski. Stranii apropieri au cele două cărţi chiar şi prin povestea ce le însoţeşte. şi romanul lui A.E. Baconski are tot două variante, din 1970 şi 1971, deosebite însă prin mici modificări. Şi aici a intervenit cenzura, dar mult mai rapid, oprind apariţia cărţii, ce ajunge totuşi la public, difuzată în serial de Europa liberă. Este publicată întâi în Germania, în 1976 (Die Schwarze Kirche, traducere de Max Demeter Peyfuss), iar scriitorul se stinge din viaţă în anul următor. În ţară, romanul este publicat postum (Scrieri, vol. II – Proze), abia în 1990.
Ambele romane se nasc din aceeaşi experienţă a totalitarismului şi au aceeaşi funcţie de mărturie pe care ficţiunea şi-o asumă când documentul este imposibil de scos la lumină ori pur şi simplu neputincios. Comentatorii le-au apropiat de antiutopiile deja consacrate din literatura engleză (Minunata lume nouă de Aldous Huxley, 1984 de George Orwell) şi din literatura rusă (Cevengur de Andrei Platonov, Noi de Evgheni Zamiatin), ele apelează la alte registre pentru a denunţa oroarea.
... Şi coacerea lor
Deosebirea uriaşă între cei doi autori o dă vastitatea operei şi consacrarea internaţională, ca şi longevitatea ori norocul. Toate îl însoţesc pe Ismail Kadare, care a depăşit pragul celor 70 de ani, pe când A.E. Baconski dispare la 52 de ani, lăsând în urmă ca prozator, doar un volum de proză scurtă şi un roman. Ce impact ar fi putut avea Biserica neagră, publicată în 1971, în atmosfera produsă de faimoasele teze din iulie şi ce lectură dublă ar fi provocat se vede şi din analiza întreprinsă de Eugen Negrici în Literatura română sub comunism (Editura Fundaţiei PRO, 2003):
„Insistenţele unor editori de bună-credinţă de a tipări Biserica neagră în ţară la sfârşitul anilor ’80 s-au izbit de ipocrizia «groparilor-şefi», care au amânat mereu evenimentul, alertaţi de prea multe potriviri, iritaţi de prezenţa oglinzii care li se punea sub ochi. De altfel, prea mare asemănare a lumii ei fantastice nu numai cu România obsedantului deceniu, ci şi cu grotescul vremurilor ceauşiste transformă lectura cărţii într-o vânătoare de similitudini şi într-un exerciţiu de identificare şi reperare.” (op. cit., pag. 262)
Mi se pare semnificativ că ambele romane sunt elaborate în 1971 şi 1981, anii de cotitură pentru cele două regimuri politice, de la Bucureşti şi de la Tirana. În România, 1971 este anul sumbru al tezelor din iulie ce ameninţau cu un nou realism socialist, osificarea totală a creaţiei artistice sub teroarea ideologiei. În Albania, în decembrie 1981 este asasinat primul-ministru Mehmet Shesu, urmat de un deşănţat cult al personalităţii, impus de Enver Hodja, dictatorul orb. Ambii scriitori par înzestraţi cu darul profeţiei, dar, în fond, cunosc foarte bine mecanismul şi îi anticipează mişcările.
Formarea celor doi scriitori se petrece în anii stalinismului. A.E. Baconski trece prin faza devotamentului faţă de comunism, propaganda apasă greu asupra începuturilor poetice, îl propulsează în eşaloanele ierarhiei culturale în chiar obsedantul deceniu, şi, în ciuda unor intervenţii publice vizând recuperarea lirismului, nu îşi pierde poziţia căştigată. Aşa că în deceniul următor, după mutarea de la Cluj în capitală, scriitorul devine figură importantă a generaţiei sale şi a lumii literare: se dedică traducerii şi eseisticii, realizează o splendidă Panoramă a poeziei universale din prima jumătate a secolului XX, călătoreşte deseori în străinătate, se manifestă ca spirit emancipat.
Deşi romanul Biserica neagră publicat în străinătate şi citit la postul de radio Europa liberă perturbă relaţiile cu oficialităţile, nu-l transformă pe scriitor într-un dizident, nici într-un opozant al sistemului totalitar. Dandy şi cosmopolit, scriitorul etala superioritatea datorată ascendenţe ilustre, care îi îndreptăţea orgoliile. Nu se ştie ce surprize ar fi produs dacă nu dispărea atât de repede, în plină putere creatoare, dacă nu s-ar fi îndreptat spre o ruptură de sistem.
Cât despre Ismail Kadare, se ştie că după ce a absolvit Filologia la Tirana, şi-a continuat studiile la Institutul de literatură Maxim Gorki din Moscova. Se afirmă ca poet, romanele însă îi aduc consacrarea, ele compun un epos al Albaniei din vremuri vechi până în zilele noastre. Probabil că ele au costruit o întreagă mitologie literară, folosită abuziv ca materie primă de către o ideologie naţionalistă. Deşi unele scrieri i-au fost interzise, altele au fost agreate de regim, iar Iarna Marii Însingurări elogiază conducătorul.
I se reproşează lui Ismail Kadare faptul că Enver Hodja a fost un admirator al cărţilor sale şi statutul său privilegiat şi dizidenţa au ridicat semne de întrebare, chiar şi suspiciuni. Mai ales după ce i s-a decernat International Booker Prize, scriitorii anticomunişti şi criticii au pus în discuţie ambiguitatea poziţiei sale, intrarea în Partidul Comunist, emigrarea târzie în Franţa, în 1990, la ani buni după moartea lui Enver Hodja. Pentru discuţia declanşată, au relevanţă deosebită interviurile acordate unor ziarişti francezi şi mai ales cel realizat în 2005 de Iliriana Baio pentru Europa liberă.
Parabole străvezii
Palatul viselor recurge la convenţia romanului istoric: un timp vag, sfârşit de secol XIX sau început de secol XX al unui Imperiu Otoman vlăguit, care nu mai are nici o forţă de expansiune şi ajunge să se se apere în cel mai straniu mod cu putinţă, investigând visele supuşilor din toate provinciile. Puterea supremă pare să o deţină instituţia misterioasă în care sunt colectate şi selectate visele, unde interpretarea are ca finalitate alegerea săptămânală a Marelui Vis ce urmează a-i fi prezentat în fiecare vineri sultanului.
Un tânăr dintr-o veche şi puternică familie albaneză a Qiprilliilor, care a dat Imperiului un şir de viziri, este trimis slujbaş la Palatul Viselor, Tabir Saray, şi parcurge treptele unei ierarhii tainice, de la Selecţionarea unde alege visele relevante din noianul celor fără semnificaţie, până la Interpretare, apoi şef peste maeştrii Marelui Vis, şi locţiitorul directorului general care ar urma în viitor să conducă Tabir Saray.
Ce reprezintă Palatul Viselor? Într-un interviu apărut în Cotidianul, Marius Dobrescu, traducătorul scriitorului propune următoarea decriptare: „Palatul Viselor nu poate fi altceva decât Comitetul Central al Partidului Comunist, locul în care se elaborau strategiile guvernării şi în care erau lichidaţi ideologic adversarii regimului. Locul în care era scrisă istoria secretă a naţiunii şi trasat proiectul ei pentru secolul următor. Un loc misterios, accesibil doar iniţiaţilor. O lume realmente mitică, paralelă cu jalnica realitate cotidiană.”
Înclin să văd altceva în Palatul Viselor, nu Comitetul Central, puterea aflată la vedere, ci una ascunsă. Sectoarele Palatului, de la Recepţia unde se colectează visele, Selecţionarea şi Interpretarea şi până la uriaşele Arhive în care se depozitează, toate schiţează imaginea unui gigantic serviciu secret ce adună informaţiile care îi dau putere absolută, controlând inconştientul individual şi cel colectiv, ce formează memoria abisală a popoarelor. Într-o asemenea cheie de lectură, mesajul romanului chiar provoacă teroare.
Biserica neagră se deosebeşte radical de antiutopiile ce denunţă regimul totalitar, mizând pe o anume poeticitate. Incertitudinea sporeşte de la un capitol la altul: un oraş misterios de la marginea mării din care personajul nu poate evada, Liga Cerşetorilor îl convoacă şi apoi îi dirijează existenţa, perturbarea totală a unui mod de viaţă, ritualuri stranii şi orgii nocturne, toate generează o atmosferă tenebroasă. Biserica neagră este centrul puterii ce afişează mizeria şi slăbiciunea.
Şi aici ţinta parabolei este răsturnarea pe care un regim totalitar o aduce în ordinea lumii. Se produc un şir de substituţii şi inversări: ideologia ia locul credinţei, îi preia fervoarea şi îşi justifică fanatismul, cerşetorii acaparează puterea printr-un simulacru grosolan al umilinţei, sărăciei şi smereniei, normalitatea vieţii diurne este înlocuită de ceremonii şi dezlănţuiri orgiastice nocturne, profanul subminează sacralitatea lumii şi pretinde chiar că îi ia locul.
Ambele romane folosesc un artificiu similar: epica are un ritm lent, acţiunea mai curând se târâie decât curge, există un climax, dar din ele nu răzbat decât ecouri pentru că lupta surdă se dă în culise puterii. Forţa cărţilor o dă atmosfera apăsătoare, tot mai tensionată, dar într-un mod insinuant şi ameninţător. Aici se vede intuiţia şi subtilitatea autorilor: o asemenea putere nu acţionează făţiş, ci doar voalat, nu în plină lumină, ci doar în umbră, se bizuie pe mecanismul de autodistrugere interioară pe care îl declanşează.
Intrusul integrat
Personajele principale ale celor două romane se aseamănă printr-o curioasă ambivalenţă: aparţin lumii închise din care nici nu pot evada, rămânând resemnaţi în acelaşi cerc, însă pe jumătate rămân străini. Mark-Alem face parte din influenta familie a Qiprilliilor prin mamă, dar poartă alt nume de familie, multă vreme stă deoparte de agitaţia bărbaţilor din neam, cu toţii plasaţi în puncte strategice ale puterii, până când i se decide soarta şi intră în „instituţia fantomă”, a cărei influenţă încercaseră de-a lungul vremii să o micşoreze.
Eroul fără nume din Biserica neagră şi-a petrecut tinereţea în ţinuturi depărtate, revenit în „cetatea-cavou” duce o existenţă anodină, punctată tot mai des şi insistent de întâlniri cu inşi bizari desemnaţi prin termenii generici: Proprietăreasa, Bătrânul profesor, Generalul. Se schiţează treptat o întreagă cohortă de actanţi, care iau parte la ritualurile stranii din cimitir şi din Biserica neagră: Paracliserul, Groparii, Fosta Dansatoare. Se strecoară multe aluzii la contribuţia tatălui dispărut, la ajutorul şi protecţia de care se bucură datorită lui.
Impresia de clan se conturează în linii tot mai groase în Palatul viselor: Vizirul ca stăpân al neamului tranşează deliberările şi ia deciziile importante, se sprijină pe fraţi şi veri care au şi ei diferite funcţii în sistem – guvernatori sau miniştri. Ei ilustrează, în varii ipostaze, pe deţinătorii puterii într-un regim totalitar, în continuă stare de alertă, reacţionând la cele mai fine semne, acceptând sacrificiul şi făcând planuri pe termen lung pentru a recâştiga poziţiile pierdute.
În Biserica neagră se realizează tot o distribuţie cuprinzătoare de roluri, ce deconspiră sensul alegoric, după analiza propusă de Corin Braga: „Parabola instalării comunismului este extrem de străvezie şi, chiar dacă romanul nu este cu cheie (personajele nu trimit la cutare sau cutare figură reală, ci la tipurile umane ale noii societăţi: fanaticul, aparatcicul, parvenitul, delatorul, opozantul etc.), el urmăreşte în mare firul istoric al socialismului românesc.”(Dicţionar analitic de opere literare româneşti, II, 2007, pag. 87)
Şi Mark-Alem, şi eroul fără nume se trezesc prinşi într-un joc căruia trebuie să-i ghicească regulile, manipulaţi fără scrupule, dar cu multă atenţie şi discreţie. Integrarea înseamnă o captivitate fără ieşire, amândoi ajung prizonieri ai sistemului, resemnaţi să-l slujească şi înţelegând prea bine că va veni momentul când ei înşişi vor fi striviţi de mecanismul fără cruţare. Palatul Viselor se încheie cu meditaţia lui Mark-Alem privind curmalul pe care şi l-ar dori încrustat pe mormânt, cu postura de oficiant fidel pe care şi-o asumă eroul din Biserica neagră.
Amândoi asistă fără să înţeleagă mare lucru la un conflict care se duce la vârful ierarhiei între două grupuri. Sacrificiile se înlănţuie pentru neamul Qiprilliilor: în casa lor rapsozii albanezi sunt ucişi (semn că trezirea spiritului naţional trebuie sancţionată în orice fel de imperiu, din orice secol), Kurt cel liber în gândire este arestat, judecat şi decapitat. Însă pionul principal, adică Mark-Alem înaintează în poziţii tot mai înalte, astfel că în viitor, clanul îşi poate lua revanşa.
În finalul romanului Biserica neagră se petrece o confruntare în Liga cerşetorilor între vechea gardă, promovând linia dură, şi cea nouă, reformistă, în care se poate interpreta schimbarea de regim din România de la începutul deceniului şase. Şi dacă ţinem seama şi de faptul că protagonistul fără nume are veleităţi artistice, că Mark-Alem revine deseori la balada ce le slăveşte neamul, stârnind invidia şi mânia sultanilor, se poate întrezări şi interogaţia privind destinul artistului, cel ce are în el resursele şi tăria de a porni lupta cu sistemul.
Autobiografii opace
Ca antiutopii, ambele romane au o mare originalitate, dată fiind insolitarea propusă, prin recursul la alte convenţii decât cele deja vehiculate, având în comun fantasticul cu tentă mitică. Presupun că amândoi scriitorii au fost tentaţi să valorifice o tradiţie definitorie a culturii ce i-a modelat, ce-i conferă un dat inconfundabil. Astfel, Ismail Kadare amplifică dimensiunea visului, parafrazând ostentativ celebrul topos al vieţii ca vis, dar după numai trei ani apare la Belgrad Dicţionarul khazar de Milorad Pavi, care face din vis realitatea alternativă a istoriei şi misterul permanenţei.
Palatul viselor face referiri şi aluzii la alte opere ale lui Ismail Kadare: Cetatea, Podul cu trei arcade, Comisia serbării, Mesagerul tristeţii, poate şi la altele. Cu alte cuvinte are o forţă de cuprindere sporită, şi atunci în personajul lui Mark-Alem poate se proiectează un curios alter-ego al autorului care şi-a hrănit scrisul la izvoarele istoriei, silit să înţeleagă şi marele mecanism ce exploatează inconştientul unui popor. Romanul ar fi o fină parabolă, dublată de o autobiografie a scriitorului, el însuşi închis prin opţiunea scrisului, în palatul memoriei colective.
Tot astfel, nu este întâmplător că A.E. Baconski recurge la o întreagă recuzită religioasă şi la deturnarea atee împinsă chiar spre demonism şi satanism. Regimul totalitar a avut de înfruntat în România o lume creştină, resimţită ca adversar incomod şi greu de învins, aşa cum o dovedesc puşcăriile pline de preoţi în primele decenii de la instaurarea noii puteri. Iar un asemenea adversar putea fi anihilat pe altă cale prin maculare, distrugându-i pe rând simbolurile sacre.
Dintr-un astfel de unghi, Biserica neagră oferă materie substanţială pentru un studiu de caz interdiscipliar ce i-ar lumina resorturi, acum nebănuite. Judecăţile critice din ultimii ani sunt severe, privind valoarea artistică intrinsecă: „Nemaiavând, ca alte faimoase reprezentante ale genului, avantajul de a fi împinsă de un vânt profetic transfigurator, cartea a devenit caducă şi, pentru o generaţie, neinteresantă.” (Eugen Negrici, op. cit., pag. 262). O interpretare pertinentă a romanului ca autobiografie a făcut Corin Braga: „Prin lentila deformantă a ficţiunii, lentilă ce urmăreşte devierea atenţiei cenzurii (atât cea socială, cât şi, poate, cea interioară), A. E. B. pare a-şi judeca trecutul din perioada stalinistă, pe care îl repudiază în această a doua parte a vieţii şi a creaţiei. În protagonist, el reface şi încearcă să conştientizeze mecanismele sufleteşti de dedublare care permit coabitarea neaderenţei şi a revoltei cu acceptarea şi compromisul şi care au drept consecinţă căderea în apatie şi marasm.” (Dicţionar analitic, II, pag. 88)
Cele două grile de lectură aplicate romanelor lui Ismail Kadare şi A.E. Baconski ca ficţiune hibridă permit fiecărui cititor să-şi aleagă un anume cod şi, în conformitate cu el să exploateze un anumit filon: roman mitic şi autobiografie, roman pshihologic şi roman politic, confesiune deghizată şi proză de idei rarefiată la maximum. Dar cum va fi citită o asemenea ficţiune de o altă generaţie? Asemenea întrebări cer, probabil, altă vocaţie, de profeţi literari, nu de critici.
