In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Miscellanea
13 IDENTITĂŢI PENTRU VIITOR - FLORIN TOMA De foarte multe ori – sigur, nu e o regulă – artiştii tineri resimt necesitatea unei solidarizări rapide. Au nevoie repede de o generaţie. Cu nume sau fără. Cu pretenţii de omogenitate sau fără. Indiferent cum, însă ei simt nevoia să se reunească sub o idee. O pecete. Un astfel de grup, destul de numeros, 13 artişti care au terminat de doi sau trei ani facultatea, a avut de curând o expoziţie intitulată Identităţi. Intenţia retorică a autoreprezentării trebuie decriptată atât pe o coordonată investigativă – o invitaţie de a descoperi împreună ADN-ul creativ al lor – cât şi pe una declarativă, de manifest artistic. Cu 13 posibilităţi de lectură. În 13 chei de expresivitate. Iată-le!
La Cătălin Bădărău, veţi descoperi elegia unui tragic al dezumanizării. E o ceramică a tristeţii, reprezentările tridimensionale ale alienării şi mutilării în anxietate. Altfel spus, la modul cel mai serios, cu Bădărău gluma e ultima variantă de înţelegere posibilă. La Ionuţ Marin descoperiţi graţia hâdului, spectaculozitatea écorché-ului în metal. Pentru că articulaţiile estetice se realizează prin omisiunea materialului, în câştigul fantasticului pur. Mai departe, vă veţi opri cu interes la lucrările Mădălinei Curelariu, absolventă de sculptură la clasa lui Darie Dup, care dezvoltă o idee astuţioasă: de a susţine material consistenţa abstracţiunii de limbă – în piatră, în răşină, în lemn – împrumutând şi un titlu care, în felul acesta, se decriptează în cheie ironică: Turnul Babel. Veţi face, după aceea, o descoperire autoportretistică, dacă se poate spune aşa, văzând studiile sale grafice de mimică, foarte interesante şi, totodată, incitante prin proiecţia lor în spaţiul virtual al cinematografului ale lui Anton Horaţiu, care e absolvent de sculptură şi, în acelaşi timp, de meserie butafor-sculptor. Mai trebuie doar ca aceste figuri umane să fie umplute! Veţi remarca, apoi, un tablou al lui Remus Panduru, printre altele, premiant al taberei de pictură „Prometheus”-2004, dar şi unul din participanţii la expoziţia „Tineri artişti români”, de la Roma, din 2005, preocuparea pentru o Grădină pe care aş numi-o psihotronică. Pentru că aici primează epatantul, şocul psihic, în vreme ce esteticul pur cade în subsidiarul problematizant al unui anumit tip de joc vizual. În continuare, veţi avea posibilitatea să-l întâlniţi pe Adrian Popescu, absolvent de pictură la clasa maestrului Sorin Ilfoveanu, cu un solilocviu trist constând în revelarea unui stil al solemnului acestei lumi compartimentate tragic de sever, prin prefabricarea spaţiului şi transformarea lui în centru energetic al sacrului. De aceea, ca nişte epifanii, două dintre tablourile sale se numesc Altare. La rândul său, Cristina Şolalea eclerează alt ungher secret al umanităţii: scrierea. Semnul şi căderea lui (adică sensul cu care se naşte!) în lumea de dinainte de dincolo. Dacă vreţi, scrierea ca semn plastic, studiul său – inspirat de două scrieri, egipteană şi chineză. Mai departe, nu se poate să nu fiţi luaţi prin surprindere de mesajele Nectariei Radu, tot o absolventă a clasei Ilfoveanu, pentru care arta pop înseamnă act de cultură citadină. Lucrările sale, vizibile din orice colţ al galeriei, sunt, de fapt, un omagiu adus corifeilor pop-art-ului, Roy Lichtenstein, Tom Wesselmann şi Andy Warhol. În spatele chipului lor, se ascunde dificila sarcină a descifrării textului universal, realizat prin conexiunea tuturor cuvintelor ce încep cu iniţialele idolilor. Mai departe, dacă vă apropiaţi de tablourile lui Marius Todea, absolvent de Tonitza, apoi de Arte Plastice, clasa Ştefan Câlţia, veţi avea surpriza să descoperiţi nişte construcţii bizare, aparent extrem de limpezi, eu le-aş numi eseuri topografice asupra sufocării, ce lasă o impresie de stilistică vag kafkiană. Sculpturile lui Attila Mihail Tomas se insinuează cu uşurinţă în privire, fiind studii materiale de Compresie (aşa se şi numesc!), unde secretul echilibrului între piatra şlefuită şi paralelipipedele rugoase, de nisip, pare a se fi menţinut cu străşnicie. Mai departe, lucrările lui Dominic Vârtosu, absolvent de pictură la clasa maestrului Florin Ciubotaru, dezvăluie un joc periculos, privind destructurarea lumii, prin oferta generoasă a ciclului Detracatele. Păpuşile dezarticulate, emblema seriei sale „Hau Uan Dăr Ful” – o parafrază sonoră şi totodată ironică la minunăţia acestei lumi – ascund o ironie muşcătoare, dar, pretinde artistul, constructivă. Fireşte că ar mai fi de remarcat sensul cuvântului detracare: pe lângă dezarticulare, şi acela de sminteală. Veţi medita, apoi, în faţa unei lucrări a lui Andrei Scânteie, un sculptor moldovean, cu semnul mitologicului Creangă pus pe fruntea weltanschauung-ului său. Fiindcă de acolo, de la simţul enormului, atât de specific humuleşteanului, vine propensiunea tânărului artist pentru paradigma anormalului, a diformului, a grotescului – dovadă, o minusculă Venus, a cărei frumuseţe se lasă descoperită doar pe palierul epicului fabulos. În fine, periplul regal al căutării identităţii se încheie cu Mădălin Liciu, un spirit complex şi ambiţios, absolvent de sculptură, dar abilitat şi în grafică, design, pictură şi istoria artelor. Una din lucrările sale – bazată pe o hibridare zoomorfă foarte inteligentă, aceea dintre anatide şi ofidiene (lebădă şi şarpe!) – stârneşte atât satisfacţia unei percepţii a gracilităţii maxime, dar şi o nedeclarată anxietate. Mai trendy spus, un joc de sumă nulă. Între măreţie şi derizoriu.
Indiscutabil, aceşti 13 artişti, deşi îngrijorător de tineri, vin şi îşi afişează personalitatea fără nici cel mai mic complex, ceea ce îi transformă în ţinte viitoare. Sigur, exegezele vor veni mai târziu. Pentru că, încă o dată, identitatea lor se citeşte în clar. Mai rămâne doar să fie trecuţi în cartea de imobil a artelor plastice româneşti contemporane. Unde se vor descurca, sperăm bine, cu istoria.
