In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Miscellanea
BREVIAR EDITORIAL - EUGENIA ŢARăLUNGă • Cântarea Patriarhului‚ de Viorel Dianu, Editura Vinea, 2009, 200 pagini. Aflat la cel de-al cincilea roman, din cele 11 volume de proză ale sale, Viorel Dianu seduce prin cărţi de o mereu surprinzătoare duioşie şi înţelegere a firii umane, a marilor teme prin care ne definim, în literatură sau în viaţă – iubirea de dincolo de vârste, bătrâneţea ş.a.m.d. De moarte nici nu poate fi vorba (decât strict în varianta motto-ului din Cântarea Cântărilor, „Că iubirea ca moartea e de tare”), cartea fiind o teribilă celebrare a vieţii, a copilăriei, privite prin ochii unui „Patriarh”, Gaghel Ivoreanu, cu care zeii amorului au fost îngăduitori cu asupra de măsură! Florin Mihăilescu ne asigură, pe coperta a patra, că romanul de dragoste al lui Viorel Dianu „reprezintă totodată o meditaţie aprofundată asupra destinului şi condiţiei umane. Prin buna asimilare a tradiţiei epice şi limpiditatea stilului, prin echilibrata ori discreta notă de modernitate, ca şi prin caracterul său poematic, Cântarea Patriarhului constituie dovada celei mai autentice vocaţii creatoare”.
• Moarte de om. O poveste de viaţă, de Ion Zubaşcu, colecţia Magister, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010, 94 pagini
Ion Zubaşcu are în pregătire şase volume, iar publicate – tot şase. Volumul de faţă are nu mai puţin de opt moto-uri: avertismente, de fapt, pentru cititorul care crede că are de-a face cu o carte, şi când colo are de-a face cu o moarte. O moarte pândită, ocolită, monitorizată, expusă întocmai ca un trup uman stingher în faţa aparatelor cu nume imposibile (cobaltron, ortopantomograf), devenită parte a unui reality-show de un tragism estompat până la nuanţe infinitezimale, tocmai prin acurateţea înregistrării „datelor” într-un timp decisiv şi/sau izbăvitor. Precizia numirii elementelor dintr-un aici şi acum ce încă este dat, dar şi detenta spre cele de dincolo devin odgoanele de legătură cu viaţa. Şi se naşte un sens reciproc, legătura funcţionează în două sensuri, toposul cotidian capătă valenţe biblice, „râul Iordanului trece prin mijlocul grădinii de vară MNLR”, în timp ce „orice măreţie se anatomizează/ şi orice înfrângere şi victorie se anatomizează”. Până şi „Dumnezeu în scaun cu rotile” pare plauzibil, aşa cum Rilke îşi îndrepta urechea nu spre cel Atotputernic, ci spre „vecinul Dumnezeu” care era „singur în odaie”: „să nu vă spălaţi 24 de ore apoi puteţi face baie/ punctele astea negre vă rămân tatuate pe corp toată viaţa/ am coborât de pe masa simulatorului şi mi-am amintit/ de fişierul de pe hol când mi-am înregistrat trimiterea la Oncologie/ mi-au lipit o fâşie de leucoplast cu numărul fişei/ pe spatele cărţii mele de identitate IOB 7826/2009/ sub cele nouă ştampile VOTAT în toate campaniile electorale/ şi dintr-odată am avut revelaţia că mi se întâmplă lucruri ciudate:/ care mă vor urmări toată viaţa ca noul meu cod numeric personal/ cum a realizat şi Nancy Eiesland la 13 ani în America/ după cele 11 operaţii chirurgicale majore pe sistemul osos/ că invaliditatea va fi marca ei identitară de succes şi în ceruri/ şi din clipa aceea nu şi l-a mai putut imagina pe Dumnezeu/ decât într-un scaun cu rotile pentru paraplegici/ aşteptând cu răbdare să se înalţe pe norii gloriei sale cereşti/ „persoanele temporar valide” aşa cum Isus Cristos/ i-a îndemnat pe apostoli pe drumul Emausului/ să-i pipăie rănile de la mâini şi picioare păstrate după Înviere/ aşadar rămâi şi în cer ca pe pământ pentru totdeauna/ cu cicatricele suferinţelor ca dovadă supremă/ să fii crezut după Înviere că ai suferit şi te-au stigmatizat/ ai fost om viu printre oameni vii şi ai propovăduit/ nu doar Evanghelia prosperităţii împărţind Biblii/ cu dolari între pagini ci mai ales o Teologie/ a invalizilor şi a celor bolnavi care cred cu putere/ într-un Dumnezeu în scaun cu rotile/ şi chiar într-un Mântuitor după chipul şi asemănarea lor/ răsucind viguros cu braţele pe coridoarele lungi de la Oncologie/ roţile căruciorului său ceresc de paralitic Mesia” („Un Dumnezeu în scaun cu rotile?”).
• Muzeu, de Gheorghe Grigurcu, colecţia Magister, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008, 172 pagini
Adept rafinat al conciziei, mergând până la suprimarea gradelor de libertate date de spaţiul tridimensional, Gheorghe Grigurcu ajunge să fie, după cum spune Şerban Foarţă, autorul prefeţei, un „japonard”, care „cultivă, „peisajul presat” şi fără umbre, al stampei (sau al mărcilor poştale, pe care, pe cât ştiu, domnia sa le colecţionează de când era copil). Cultivă, adică, bidimensionalul, mai bine zis: iluzia lui, proprie unor obiecte pliabile ca hârtia: umbrela, zmeul de mătase, uşa glisantă, paravanul, evantaiul...”. Sau semnul de carte, de vreme ce „practică un minimalism de arte povera sau mail-art, modest, onest şi fără rest, asemeni unui semn de carte. Sintagma Semn de carte e un titlu recurent în poezia lui Grigurcu: îl poartă peste patruzeci de texte.” (...) „Un semn de carte e, apoi, improvizabil oricând, din mai-nimic, din „te-miri-ce”, aidoma versurilor grigurciene, materia cărora-i la îndemâna tuturor: fenomene meteo curente, obiecte casnice comune, plante şi animale (cum ar fi spus Voronca), anotimpuri, muzici şi culori. Meridianul poeziei lui Grigurcu (ca şi al stampelor nipone, dacă vreţi) trece prin realismul lato sensu, nu fără unele abateri fie în dreapta, fie-n stânga acestei linii ideale, – când într-un similisuprarealism („Lună vorbind la telefon”, de pildă), grotesc, mai mult decât „feeric”, merveilleux, adică de-realizant; când într-un pararealism à la Bacovia (la modul, câteodată, explicit: „Tomitane «amiezuri de vară»/ decât altele nu mai puţin/ «simptome fugare»/ ale efemerului veşnic. Amin.”). Astfel făcându-se că poezia lui Grigurcu, mereu egală sieşi, stă, pe cât cred, sub semnul diversităţii monotone, care e, nu mai puţin, acela al realităţii noastre cotidiene.”
• Gheorghe Grigurcu. O provocare adresată destinului. Convorbiri cu Dora Pavel, Editura Pleiade, Satu Mare, 2009, 242 pagini
„Uitat la Târgu-Jiu”, Grigurcu este, de fapt, o prezenţă peste care nu se poate trece. Dorei Pavel i se dezvăluie în această carte sub o înfăţişare mai mult sau mai puţin ficţionalizată: „pe cel care a răspuns provocărilor succesive, generând lucrarea de faţă, romanul propriului său destin, îl voi numi fără rezerve ficţionalizatul Grigurcu, identificat în aceste pagini printre alte câteva personaje, fiinţe esenţiale în viaţa lui, părinţi, o bunică, o iubită, un prieten care trădează, scriitori providenţiali şi veneraţi sau alţii, dezamăgitori, faţă de care se distanţează”.
Întrebat fiind, undeva în cursul interviului-maraton, care i-a fost cea mai mare bucurie ca scriitor, Gheorghe Grigurcu nu aminteşte de vreuna dintre cărţile lui, ci vine, pe mai bine de jumătate de pagină, cu o avalanşă de nume de scriitori pe care i-a întâlnit şi care i-au înrâurit parcursul existenţial – „Răspund fără ezitare: faptul de a-i fi văzut şi de cele mai multe ori de a-i fi auzit vorbind pe o seamă de predecesori (mă gîndesc acum doar la cei din interbelic), de la Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Ion Agârbiceanu, G. Călinescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Adrian Maniu, Tudor Vianu, Perpessicius, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Al. Rosetti, N. Steinhardt, Petre Ţuţea la Victor Eftimiu, Mihail Sorbul, Alexandru Cazaban, Alexandru Theodor Stamatiad, Eugeniu Speranţia, D.D. Roşca, Liviu Rusu, Felix Aderca, Ury Benador, Romulus Dianu, Nicolae Crevedia, Ion Iovescu, Nicolae Carandino, Toma Vlădescu, D.I. Suchianu, Edgar Papu, Ion Biberi, Petru Comarnescu, Demostene Botez, Alexandru Philippide, George Lesnea, Camil Baltazar, Virgil Gheorghiu, Simion Stolnicu, Radu Gyr, Radu Boureanu, Ion Th. Ilea, Gellu Naum, Saşa Pană, Ştefan Roll, Mihai Beniuc, Virgil Teodorescu, Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, Lucia Demetrius, Ioana Postelnicu, Maria Banuş, Agatha Grigorescu-Bacovia, Melania Livadă, Dimitrie Stelaru, Ion Sofia Manolescu etc. şi, mai presus de toate, norocul, marele noroc de-a mă fi putut apropia, în anii studenţiei mele clujene, de Lucian Blaga”.
Dictatura auctorială. Eseu despre proza experimentală a lui Mircea Nedelciu, de Ioana Geacăr, Editura Fundaţiei Culturale Libra, 2008, 126 pagini
Pentru a defini, mai mult sau mai puţin polemic, experimentalismul, Ioana Geacăr consideră că „este un concept al criticii italiene, relativ nou, desemnând neoavangarda (partea experimentatoare a scriitorilor postmoderni), integrată în formula generoasă a postmodernismului, numit şi stilul culturii actuale (Angelo Guglielmi). Marin Mincu îl confundă cu postmodernismul, după teoriile lui A. Guglielmi.
Din păcate, postmodern este un termen „bon à tout faire”. Am impresia că este aplicat astăzi oricărui lucru care se întâmplă să placă celui care-l foloseşte. Mai mult, pare să se contureze o tentativă de a-l face din ce în ce mai retroactiv: la început era aplicat unor scriitori sau artişti activi în ultimii douăzeci de ani, apoi, gradat, a ajuns la începutul secolului, ca după aceea să coboare si mai mult în timp. Şi această mişcare în sens invers continuă; în curând categoria postmodernului îl va include şi pe Homer (Umberto Eco). Este vorba, într-adevăr, despre experimentalism aici care a început o dată cu primele manifestări culturale, în speţă cu cele mai îndrăzneţe dintre acestea. Nu de postmodernism!
Experimentalismul pare mai degrabă o atitudine, decât un curent literar, de-a lungul istoriei literare universale, atitudine a unui mare autor de a transgresa limitele timpului său. Şi experimentalismul chiar trebuie studiat începând de la primele manifestări literare ale omenirii până-n prezent.
Orice curent are şi o tentă integratoare, preia de la precedentul conştient sau nu nişte trăsături. Postmodernismul, cu atitudinea, stilul, sau (mai bine zis cu dominanta sa experimentală?), se comportă ciudat, atins probabil de boala secolului.
Experimentalismul este dominanta oricărei epoci, exacerbată în postmodernism căruia îi dă aspect integrator, de sumă culturală, folosind toate ingredientele culturale ale tuturor timpurilor într-un mod surprinzător. Orice scriitor adevărat e un scriitor experimental, acţionând în răspăr cu canoanele contextului cultural care-l conţine (Gheorghe Crăciun) şi A experimenta în literatura română, după opinia mea, înseamnă a scrie cu un număr de constrângeri cunoscute, autoimpuse, sau impuse. Scriitorul demn de acest nume are nevoie de constrângeri pentru ca spiritul lui să ţâşnească prin scris, spre libertate (Mircea Nedelciu) sunt două definiţii legate de conceptul pus în discuţie din două perspective diferite: din exterior, ca o forţă, o tendinţă şi, respectiv, din interior, văzut ca un curent informal care se modelează după receptacolul unei subiectivităţi.
Experimentalismul rămâne, încă, un concept nebulos, fără un program estetic, cu o arhitectură acvatică, greu de prins, pe care teoreticienii trebuie să-l clarifice, să-l delimiteze”.
Cartea Ioanei Geacăr are următorele capitole: Postmodernism & experimentalism, Proza scurtă (cu subcapitolele: Sunt, cred, o natură experimentatoare; Civilizaţie tehnică – literatură tehnică; Fascinaţia cercului; Autenticitate, tehnici resemantizate, interpolări; Tehnici cinematografice şi musicale; Parodierea realului; Fragmentarismul, mai întâi; Scriitorul – scriptor; Lumea văzută prin fantă. Arta minimală; Hiperrealism. Colaje. Pictoproze; Dictatura auctorială; Produs estetic şi experiment; Legende noi), Romane (cu subcapitolele: Zmeura de câmpie; Tratament fabulatoriu; Experiment senzaţional – despre Femeia în roşu –; Zodia Scafandrului), Concluzii şi Bibliografie.
• Un aisberg deasupra mării. Eseu despre opera postumă a lui Ion D. Sîrbu (ediţia a doua, revăzută şi adăugită), de Ioan Lascu, Editura Universitaria, Craiova, 2009, 174 pagini
Cum opera antumă a lui Ion D. Sîrbu (1919-1989), dar şi viaţa lui, până la urmă, la fel ca a altor autori din acele timpuri, au fost socotite a fi pernicioase regimului comunist, abia opera postumă este cea care dă seamă de valoarea lui. Iată motivaţia autorului Ioan Lascu: „opera postumă a lui Ion D. Sîrbu a constituit un şoc şi o revelaţie, dimensiunile şi semnificaţiile ei adânci fiind aproape imposibil de ghicit, mi-am permis ca prin metafora din titlu – un aisberg deasupra mării – să sugerez tocmai această situaţie complet nouă şi neaşteptată. Astfel, după fazele de înot sub apa şi apoi de plutire la suprafaţă doar cu capul deasupra, opera lui Ion D. Sîrbu, după moartea sa, survenită la 17 septembrie 1989, ne-a dezvăluit autenticele ei valenţe, având puterea să stupefieze dar şi să entuziasmeze atât publicul cât şi critica. Prin urmare aisbergul nu numai că a putut fi zărit în întregime, dar a produs cert impresia unei ridicări deasupra situaţiilor comune, ajungând la o stare de graţie, de levitaţie, de zbor peste ape. Vorbind în plan metaforic, acestea sunt cele trei etape definitorii ale operei şi ale biografiei lui Ion D. Sîrbu: înot sub apă, plutire la suprafaţă, zbor peste ape, care corespund tinereţii (inclusiv perioada de detenţie), maturităţii şi posterităţii sale. Mi-am propus, pe de o parte, o abordare a operei postume: Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Adio, Europa!, Traversarea cortinei, Lupul şi catedrala, Scrisori către bunul Dumnezeu etc., în toată diversitatea ei – roman, jurnal, corespondenţă, publicistică – iar, pe de altă parte, punerea în lumină a personalităţii morale şi intelectuale a creatorului”. Volumul îi are ca referenţi ştiinţifici pe Nicolae Oprea şi Nicolae Coande.
• Labirint fără minotaur, de Simona-Grazia Dima, Editura Ideea Europeană, 2008, 190 pagini
Simona-Grazia Dima şi-a propus să vină cu un autoportret de cititor „menit să atragă atenţia asupra infinităţii de jocuri ascunse în textul literar”, prin „meditaţia continuă asupra unor noţiuni precum familiaritate şi alteritate, a relaţiona ori a insolita”. Cronicile sunt grupate sub titlul „Fanta în real” (despre Magda Cârneci, Gabriel Chifu, Dan C. Mihăilescu, Vasile Andru, Geo Dumitrescu, Eugen Jebeleanu etc.) şi „Banda lui Moebius” (despre autori străini: Ruth Fainlight, Mimi Khalvati, Fiona Sampson, Takashi Arima, Georg Trakl, Charles Baudelaire, Stéphane Mallarmé, precum şi despre două antologii). Postfaţa volumului îi aparţine lui Mircea Horia Simionescu, care se dovedeşte a fi foarte entuziast: „De mulţi, foarte mulţi ani, ani ai activităţii mele cărturăreşti, resimt nevoia unui ghid bine armat, sintetic şi, totodată, artistic, seducător, privind fenomenul literar de strictă contemporaneitate. Revivificator al apetenţei pentru poezie. (...) Dacă ar fi să aleg o singură piesă din mulţimea studiilor exemplare inserate în logiile labirintului, m-aş opri, negreşit, la amplul amfiteatru-introducere (cu savante şi încântătoare informaţii) în literatura mistică a Islamului, în care Simona-Grazia Dima, condusă de un arsenal cultural cu desăvârşire stăpânit, revelează forţa expresivă a textelor, acea nestemată indicând luminos nu atât definiţii şi etichete, cât calea spre Absolut”.
• Ce este Realitatea? Reflecţii în jurul operei lui Stéphane Lupasco, de Basarab Nicolescu, colecţia „Ananta. Studii transdisciplinare”, Editura Junimea, 2009, 280 pagini, trad. din lb. franceză de Simona Modreanu
Transdisciplinaritatea este tot ce poate fi mai adecvat inclasabilului Stéphane Lupasco, respectiv, spune Basarab Nicolescu, „ceea ce se află în acelaşi timp între discipline, ceea ce trece prin ele şi ceea ce e dincolo de orice disciplină. Finalitatea ei constă în înţelegerea lumii actuale, unul dintre imperative fiind unitatea cunoaşterii”.
În afara unei bibliografii ce tinde asimptotic spre a fi 100% exhaustivă, bibliografie de 40 de pagini care constituie fala acestui studiu, fiecare capitol constituie un punct de interes în sine: Opera lui Stéphane Lupasco – Privire panoramică; În centrul dezbaterii: terţul inclus; Nivelurile de Realitate şi multipla splendoare a fiinţei; Jung, Pauli, Lupasco şi problema psihofizică; Stéphane Lupasco şi Gaston Bachelard – Umbre şi lumini; De la lumea cuantică la lumea artei (cu referire la André Breton, Georges Mathieu şi cuşca lui Aristotel, Salvador Dali, Frédéric Benrath, Karel Appel, René Huyghe – n.n.); Terţul inclus, teatrul absurdului, psihanaliza şi moartea; Dumnezeu; Dialogul întrerupt: Fondane, Lupasco şi Cioran; Abelio şi Lupasco – Un ideal împărtăşit: convertirea ştiinţei; Convorbire între Basarab Nicolescu şi Edgar Morin.
Pentru a concluziona într-un domeniu inefabil, misterios, ascuns, care greu sau mai deloc se lasă prins în cuvinte, Basarab Nicolescu ne revelează, în câteva paragrafe, ceea ce este demn de reţinut, măcar în grabă, din studiu realizat cu extremă acribie şi apărut într-o colecţie iniţiată cândva de un alt inclasabil, Cezar Ivănescu, pe vremea când era director al Editurii Junimea: „O idee traversează ca o axă cartea de faţă: Realitatea este plastică. Suntem parte din această Realitate, care se modifică datorită gândurilor, sentimentelor, acţiunilor noastre. Aceasta înseamnă că suntem pe deplin responsabili de ceea ce este Realitatea. Realitatea nu este ceva exterior sau interior nouă: ea este în acelaşi timp exterioară şi interioară. (...)
Terţul Ascuns între Subiect şi Obiect se refuză însă oricărei raţionalizări. Prin urmare, Realitatea este şi transraţională. Terţul Ascuns condiţionează circulaţia informaţiei nu doar între Obiect şi Subiect, ci şi între diferitele niveluri de realitate a Subiectului şi între diferitele niveluri de realitate a Obiectului. Discontinuitatea între diferitele niveluri este compensată prin continuitatea informaţiei purtate de Terţul Ascuns.
Lumea este în acelaşi timp cognoscibilă şi incognoscibilă. Misterul ireductibil al lumii coexistă cu minunile descoperite de raţiune. Necunoscutul pătrunde fiecare por al cunoscutului, dar fără cunoscut, necunoscutul ar fi doar un cuvânt gol. Sursă a Realităţii, Terţul Ascuns se alimentează din această Realitate, într-o respiraţie cosmică ce ne include, pe noi şi universul.
Descoperirea multiplelor faţete ale Realităţii este sortită unui viitor durabil”.
• De veghe în lanul de proză. De la Mircea Eliade la Mircea Cărtărescu, de Geo Vasile, Editura Lumen, Iaşi, 200 pagini
„Noutăţi de ultimă oră nu sunt doar prozele care abordează consumul de droguri sau erotismul juvenil cu tentaţii porno (a se vedea consistentul volum de „poveşti erotice româneşti”, Editura Trei, 2007, ce relansează sau confirmă scrisul, vrem nu vrem, al viitorilor noştri romancieri tip Claudia Golea, Marius Chivu, Filip Florian, Radu Pavel Gheo, Dan Sociu, Cecilia Ştefănescu, Florin Iaru, Dan-Silviu Boerescu ş.a.), ci şi cele ce încearcă să rescrie evangheliile (dovezile celei mai mari revoluţii morale şi spirituale din istoria omenirii avându-l în centru pe Iisus Hristos). Aceste tentative implică pe de-o parte tulburarea ierarhiilor şi a infailibilităţii dogmei creştine (Al.Ecovoiu, Dan Stanca), cât şi iubirea euharistică a celor aleşi (Mirela Roznoveanu) sau păcatele şi decăderea tribului „neaşezaţilor” (Paul Eugen Banciu). Nu lipseşte epica psihopoliţistă (Al Ciorănescu, 1911–1999), romanul frescă, istoric sau fantasy (Ion Topolog, Mihai Giugariu, Grigore Cojan, Ileana Cudalb, Victoria Comnea), dosarele de existenţă puse sub zodia fabulaţiei (Stelian Tăbăraş), jocul pe cartea libertăţii spirituale (Sebastian Sârcă), politica şi amorul în obsedantul deceniu (Daniel Dragomirescu), tragicomedia omului fără calităţi (Adrian Frăţilă), dar nici reelaborarea mitului Ariadnei (şi al labirintului, deci) sub spotul virtualului telematic (Lucia Verona), de fapt un alt exemplu de boicot al istoriei (vezi Doina Ruşti cu romanul său de debut, Omuleţul roşu)” – aceste cuvinte ale lui Geo Vasile sunt definitorii pentru o privire sintetică asupra cronicilor apărute întâi în reviste literare, apoi regăsite între coperte de carte.
