In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Viaţa literaturii
CÎT DE „MULTIMEDIA” POATE DEVENI LITERATURA? - ION BOGDAN LEFTER Cîteva precizări preliminare. În primul rînd, aceea că apetiturile recente, de „epocă informaţională”, ca să-i zicem aşa, pentru alternativele literare „multimedia”, cu alte „suporturi” decît hîrtia ş.a.m.d. nu sînt decît versiuni actualizate şi „retehnologizate” ale unor experimente cu vechime considerabilă. Ca să nu ne ducem în urmă pînă în vremuri antice, de dinaintea autonomizării artelor, pe cînd toate formele culturale interferau, merită să ne reamintim măcar explorările foarte energice ale modernităţii în materie, de la „instrumentalismele” şi „ideogramele” de sfîrşit de secol XIX şi început de XX şi pînă la experimentele multiartistice dezlănţuite ale avangardelor istorice şi ale tuturor neo- şi trans-avangardelor de pînă mai an, inclusiv postmodernismele care n-au aşteptat apariţia video-casetofoanelor şi a mini-camerelor digitale, a computerelor personale şi a Internetului.
A doua precizare prealabilă: „interdisciplinarismele” artistice s-au dovedit mai fertile în alte zone decît literatura. Teatrul şi filmul au putut „dramatiza” şi „ecraniza” orice, articulînd pe scenă sau pe ecran ansambluri şi mai sincretice decît fuseseră cele două domenii de la începuturile lor, din vremurile folclorice, respectiv de pe vremea fraţilor Lumière. La rîndul lor, artele vizuale s-au extins spre formele de scenarizare şi interpretare actoricească proliferate în ultimele decenii, de cînd cu voga happening-urilor şi a performance-urilor.
Precizarea a treia: cum ne-au învăţat mai-vechile căutări din domeniu, extensiile extra-textuale ale literaturii, în special ale poeziei, sînt interesante şi pot juca roluri de fermenţi experimentali, contribuind la permanenta redefinire a conceptelor culturale şi a mentalităţilor creative în genere, dar, în ultimă instanţă, nu schimbă statutul esenţialmente – ca să nu zic exclusiv – textual al „artei scrisului”. Autorii produc ansambluri de cuvinte pe care publicul le receptează ca atare, fără imagini însoţitoare, ca „semnificanţi” fără „semnificaţi” ataşaţi, cititorilor rămînîndu-le sarcina – şi plăcerea sau chinul – de a-şi închipui totul, de a „vedea cu ochii minţii”, de a-şi crea propriile reprezentări. Artele imaginilor statice sau în mişcare, „spectaculare”, nu lasă atîta loc de interpretare a mesajului lor textual, narativ, mizînd pe alte dimensiuni, pe alte tipuri de impact estetic. Mai brutal spus, experimentalismele literare „multimedia” de astăzi nu „revoluţionează” nimic şi nu vor trage literatura spre altceva decît a fost, este şi va fi: o extraordinară „artă a cuvintelor”.
În fine, aş exprima sentimentul că în multe cazuri de exprimare multiartistică se poate sesiza ceea ce aş numi „literaturitate sau poeticitate inclusă”…
Acestea fiind zise, istoria artistică românească a ultimelor decenii, de la ieşirea din proletcultism, către mijlocul anilor 1960, încoace poate înregistra o serie de experimente „interdisciplinare” cu componente literare, de obicei cu baze în celelalte branşe creative. O parte dintre formaţiile primelor „valuri” ale muzicii pop autohtone, de la Phoenix la Sfinx, au mizat pe montări de scenă „multimediale”, atît cît permitea tehnica momentului, pe texte uneori propriu-zis literare, de la versuri medievale şi pînă la experimentul proto-postmodern Foarţă-Ujică din Cantofabule, recuperat ca poezie în volumul de Texte pentru Phoenix din 1976. Un foarte interesant ciclu de emisiuni ale TVR 2 şi TVR Cultural, realizate de Doru Ionescu, au recuperat în ultimii ani imagini cu formaţiile în cauză păstrate în arhiva televiziunii publice: naive, stîngace, nu în ultimul rînd din cauza austerităţii impuse de regimul comunist, care nu accepta nici o formă de „dezmăţ” pe micile ecrane; dar nu fără tentative de mixaje şi montaje vizual-novatoare. Tot dinspre muzica alternativă a tinerilor au venit experienţele unor solitari de la începuturile aşa-zisului „folk” local. Cele mai interesante – ale lui Mircea Florian, interpret la mai multe instrumente (chitară, fluiere etc.) şi compozitor pe texte proprii, uneori anturat de amici consonanţi, sub nume de grup precum Ceata melopoică sau Florian din Transilvania; autor şi al cîtorva instalaţii multiartistice înainte de emigrarea în Germania, după care, fireşte că nu întîmplător, a evoluat către profilul de creator multimedia cu dimensiuni muzicale şi vizuale şi cu infrastructură electronică şi digitală, producător de ansambluri sonore şi ambientale. Alte exemple din acea perioadă de pionierat experimental pre-postmodern: straniul Dorin Liviu Zaharia, pornit cu formaţia Olympic ’64 şi rămas în anii ’70-’80, pînă la dispariţia prematură din 1987, la 43 de ani, un solitar, compozitor şi interpret al unei muzici de o neliniştitoare stranietate, interpretată de el însuşi cu voce acută, fără acompaniamente instrumentale, pentru coloanele sonore ale cîtorva dintre filmele de vîrf din epocă; sau nonconformistul, nealiniatul Nicu Vladimir (1950-1995), pictor şi „folkist” experimental. Puţinii artişti autentici ai genului nu i-au putut împiedica absorbţia rapidă în kitsch-ul melodios, liricoid şi adeseori patriotard promovat în propagandistul Cenaclu Flacăra.
Dinspre zona artelor vizuale au pornit în anii ’60-’70-’80 mai multe proiecte „interdisciplinare” extraordinare, între care expoziţiile sau acţiunile Scrierea, Spaţiul-oglindă, pARTy sau Mail-Art, cu lucrări multiartistice şi cu participarea şi a unor scriitori, arhitecţi ş.a.m.d. S-au făcut şi experimente „picto-poetice”, iar valurile tinere din anii ’80 au impus happening-ul şi performance-ul ca forme eclectice de expresie, la Bucureşti, Cluj, Sfîntu Gheorghe şi în alte locuri, în reţeaua aşa-numitelor „Ateliere 35” sau în alte spaţii, acreditate sau „underground”.
Dinspre teatru – experimente multiple cu dimensiuni vizuale, literare, muzicale, coregrafice. Doar un exemplu: spectacolele Nocturne de la Teatrul Ţăndărică, iniţiate de dansatoarea „nealiniată” Miriam Răducanu, secondată de Gigi Căciuleanu şi alţii.
Dinspre film sînt citabile puţinele titluri experimentale care au reuşit să treacă de barierele cenzurii comuniste, mult mai stricte într-un domeniu cu public mai larg: de pildă Nunta de piatră şi Duhul aurului ale tandemului Dan Piţa-Mircea Veroiu, cu muzica lui Dorin Liviu Zaharia. Sau peliculele scurte, foarte nonconformiste, adeseori „poetice”, ale aceloraşi şi ale multor altora din studenţie, producţii IATC (Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică), păstrate în Arhiva Naţională de Filme şi proiectate de-a lungul anilor, din cînd în cînd, în cicluri speciale la Cinematecă. Sau propunerile Kinema Ikon de la Arad (iniţial Atelier 16), cineclub cu program novator, de cercetare a limbajului vizual, cu contribuţii ale multor artişti tineri cu background-uri diverse, inclusiv literare sau plastice, autori de experimente definite nu rareori drept „poeme cinematografice”.
Bilanţuri bogate pentru toate branşele creative pot fi găsite în solidul album-catalog al expoziţiei Experiment în arta românească după 1960/Experiment in Romanian Art since 1960 (Centrul Soros pentru Artă Contemporană, 1997).
Dintre reluările cele mai recente ale acestor căutări, acum cu tehnici video sau digitale, cu prelucrări computerizate ş.a.m.d., am remarcat ciclul de Video-poeme ale tinerei regizoare Eva Pervolovici (clip-uri proiectate în mai multe spaţii, în 2007, şi strînse într-un volum-CD), încercările lui Răzvan Ţupa de asociere a poemelor proprii cu filmări video improvizate sau înregistrările lui Bogdan Ghiu de performare cu înregistrări audio prealabile şi cu proiecţii de versuri scrise. „Performer”-ul Chris Tănăsescu îşi recită spectaculos textele, cu multă improvizaţie vocal-gestuală, făcînd succes în ţară şi în străinătate cu trupa Margento, în care îi stau alături parteneri din alte arte (muzică, pictură). Ştiu – fireşte! – şi tentativele S.P. de happening-uri poetice, poetico-teatrale, la festivalurile de poezie de la Sighişoara şi de la Struga (Macedonia), oarecum în tradiţia americană a performance-urilor practicate începînd din deceniile 6-7 ale secolului trecut de aşa-numita “generaţie beat”, de David Antin, de mulţi alţii. Există şi poeţi europeni, dar şi de pe alte continente, mai ales africani, care “performează” în public, preluînd pattern-uri culturale din spaţiile lor de provenienţă, muzici sau doar ritmuri, dansuri complementare ş.a.m.d. Alţii, dincolo de notele “etno-artistice”, explorează în timpul recitărilor de versuri resursele de expresivitate gestuală sau fonatoare ale propriilor corpuri, precum belgienii flamanzi Jan Mysjkin şi Philip Meersman, care au putut fi văzuţi şi în România (primul e un prieten al poeziei noastre, din care traduce în neerlandeză; al doilea a participat la ediţia 2009 a Festivalului de literatură de la Neptun).
S-a pornit şi valul combinaţiilor vizualo-textualo-multiartistice pe suport electronic, pe CD-uri sau pe site-uri de Internet. De cîţiva ani, de la preluarea managerială de către Polirom, Editura Cartea Românească vinde volumele de versuri cu înregistrări audio ataşate. Proiectul unei versiuni „multimedia” a romanului-colectiv Rubik (Polirom, 2008) s-a restrîns la cîteva seturi de clip-uri video însoţitoare ale textului, stocate pe CD-ul însoţitor, dar autorii au făcut şi alte filmări video complementare, proiectate la lansările cărţii, la tîrguri de carte şi în cluburi.
În fine – tehnologiile actuale, electronice, computerizate, digitalizate ş.a.m.d., permit oricui orice. Domeniul fotografiei „de artă” şi chiar al diverselor categorii cinematografice, mai ales a celor „nonfiction”, se confruntă dramatic cu inflaţia amatorismului high tech. Cîmp liber şi larg deschis – aşadar – oricărei idei, oricărui impuls creativ, oricărei trăsnăi! Norocul literaturii e tocmai natura sa pur textuală, care-i dă o totală independenţă de aparate şi de orice progres instrumental. Experimente
s-au făcut şi se vor mai face, lecturile publice vor căuta noi şi noi soluţii „spectaculare”, literatorii se vor strădui să se „promoveze” pe toate „suporturile”, furnizînd năstruşnicii de toate soiurile, potenţial-interesante toate, fertile unele, dar cu o limită de netrecut: nu vor putea deturna statutul puternic al literaturii, extraordinara „artă a cuvintelor”…
