Viaţa românească - lunar de cultură şi artă
Prima pagină Articole Redacţia Istoric Arhivă Contact
Sumar
Editorial
 
Inedit
 
Proză
 
Poezie
 
Eseuri
 
Ancheta VR
 
Viaţa literaturii
 
Atitudini
 
Cronica literară
 
Meridian
 
Miscellanea

Varianta PDF

Anunt important!

Viața românească apare lunar.

Abonamentele se pot face prin Poșta Română sau direct la Uniunea Scriitorilor din România.
 


Cronica literară
GABRIEL CHIFU ŞI NOSTALGIA „STĂRII AURORALE” - FLORIN CARAGIU
Volumul O sută de poeme cuprinde versuri, semnate de Gabriel Chifu, selectate dintr-o perioadă întinsă de timp, mergând din 1979 până în 2006, anul apariţiei acestei antologii la Editura Ramuri. Precursor al optzeciştilor (Nicolae Manolescu) pe linia unui modernism neagresiv, dispus să reabiliteze fiorul poetic la joncţiunea organică dintre viaţă şi text, Gabriel Chifu nu a căzut pradă ideologiei po(i)etice, care făcea furori printre optzecişti. Nu a aderat la textualismul în ofensivă, cel ce ajungea să dicteze conştiinţa de sine a poeziei, prin separarea radicală dintre viaţă şi text. Sterilizarea şi expierea vieţii în text, operaţia de reducţie textualizantă, autodafeul textual sunt numai câteva dintre clişeele de gândire care au putut alimenta copios ideea de „sinucidere scripturală” a poetului – făcător de text. Atins de leucemia hârtiei, acesta făcuse din scris o demonstraţie insistenţă a propriilor sale idei fixe. Descrierea practicii poetice cu acest arsenal terminologic agresiv s-a dovedit a fi, însă, un real pericol pentru poezie, care risca astfel să fie deturnată de la menirea ei specifică, aceea de a se folosi de „iluzie” şi de imaginaţie, nu de a denunţa numaidecât „irealitatea” acestora (o chestiune de interpretare).
Poetul Gabriel Chifu face parte din stirpea trăitorilor care consimt să se lase purtaţi de poezie, împins de curent până departe, unde se descoperă zone inedite ale emoţiei. „Plăcerea textului”, la care s-a referit Roland Barthes, a rămas sursa fundamentală de generare şi pentru scrierile la care ne referim. Aici fenomenologia spaţiului poetic nu e însămânţată cu corpi străini, constituiţi din idei preconcepute. Nu trăim cu senzaţia neplăcută de grefă respinsă şi de crispare într-o explicaţie ce excede descrierea. Pentru Gabriel Chifu e clar că poezia nu se reduce la o practică ocazională a scrisului. Raportul cu limbajul înclină spre a fi o experienţă mai degrabă fericită în sens vital şi spiritual. Cuvintele sunt asimilate în circulaţia mai largă a vieţii şi se contaminează de erosul nediferenţiat, pe care poeticul nu face decât să-l potenţeze. Livrescul injectat în doze mici acţionează cu eficienţă homeopatică. Ciocnirile şi rupturile prin care, paradoxal, „se ţine” unitatea compoziţiei poetice sunt privite cu o apriorică încredere, ca şi când ar fi vorba de o conectare la un mecanism producător de „juissance” (Cărtărescu nu e departe).
În sensul sugestiilor lui Barthes, poetul – căruia, trebuie subliniat, îi este străină crisparea – scrie lăsând cuvintele să-şi exercite funcţia lor benefică, aceea de a schimba direcţia sângelui, înfiorând extremităţile organice. Se atinge acea viteză a fericirii poetice, care îşi taie traiectorii oblice, asemeni unui planor uriaş, necunoscând interdicţii la nivel kinestezic. Această hiperventilare a sângelui prin mişcarea verbului trimite la o stare erotică mai degrabă decât spre imaginea autodafeului textual alienant şi anemiant. „Modul cum imaginaţia în plonjeu traversează limbajul sugerează aşadar o stare de eliberare şi de detentă a simţului kinestezic, în primul rând, şi, prin acesta, un nou mod de a trăi impactul trupului cu lumea” (Carmen Lasswell, „Poezia şi ecoul asupra urechii interne”, în: „Ravivariya Vaskara”, Djavalpur, August 2007).
Cât priveşte absenţa conduitei evitante, care este atât de proprie gestului poetic intempestiv, aceasta implică inevitabil (pe linia fluxului de asociaţii psihologice) ideea impactului, imaginile ciocnirii şi ale secţionării. În context, însă, ele îşi pierd semnificaţia distrugerii, reducându-se la nişte jerbe de apariţii reziduale, pur inerţiale, trenante, care trec şi se şterg, fără a fi reţinute pe retina unei inimi fericite. După cum se poate observa, Gabriel Chifu deţine arta de a primi o imagine: uneori, pur şi simplu lăsând-o să treacă şi să se stingă, fără a o reţine pentru a o interoga (eventual, mai mult decât e necesar). Căci poezia ne pune în faţă imagini, şi imagini. Unele sunt menite din primul moment evanescenţei, altele se impun tocmai prin caracterul lor neinfluenţabil, ireductibil la sensul local al vecinătăţilor sau la interpretările de conjunctură. Chiar prin această calitate a lor, dau dominanta tonală a compoziţiei artistice. În mare măsură, instinctul poetic sigur ţine de arta de a nu insista, de puterea de a trece cu vederea. De aceea, simţul duratei, al echilibrului dintre descriere şi interpretare (implicite, în limbajul poetic) sunt esenţiale în destinul unei reuşite artistice.
Metafizica lui Chifu (cel ce s-a arătat preocupat de „starea aurorală a poeziei”) e discretă, nesistematică, şi mai ales destinată să traverseze trupul, sediul fiorului organic. Fapt pentru care imaginile de înălţare la cer au un aer concesiv, chiar duios-condescendent, faţă de situaţia acestui trup, pe care, natural, nu-l putem vedea urcând la cer decât cu un aparat de zbor. Aici, eufemismul (discret ironic) este ţinut în viaţă prin ton, tonul menit să nu discrediteze scenariul naiv, dulcea simulare care, oricât de precară, sună serios şi „prinde la cititor”.
„Dropia” impresionează prin ştiinţa construirii fenomenologice a imaginii: „Tatăl tatălui meu i-a spus tatei/ că a văzut-o şi a orbit. (…) Ea trece pe câmpuri: e piciorul pe care-l aşază / luna în iarbă (…) Ea trece doar / prin locul liber dintre două ore, / dintre două zile ce-şi urmează, de aceea / timpul nu o rugineşte (…) Un vânător/ a vrut s-o împuşte, dar glonţul/ s-a întors în armă, puşca s-a risipit şi a curs (…) într-o iarnă/ s-a apropiat de o aşezare – / şi noaptea odăile s-au luminat (...) casele noastre sunt nişte grăunţe răcoroase/ bune pentru dropie” (Dropia). Descrierea spaţiului cu dimensiunile timpului marchează, conform esteticii fenomenologice, „apariţia calităţii” (Roman Ingarden). Este vorba de spaţiul-durată, spaţiul-calitate, venit în existenţă pe măsura trecerii, cu paşi inefabili, a păsării, imagine de o suavitate angelică.
Îngerii sunt vizitatori frecvenţi pe acest teritoriu poetic. Dualismul înger-demon nu este tematizat după legile contrastului dur, ci mai degrabă tinde să se dezvolte ca o mică parabolă, în maniera lui Sorescu, fără a exlude surâsul, dar nici absurdul.
Poemul dedicat făpturii argintii condensează o poetică de factură postmodernă. E vorba – nu?... – de vechea şi mereu noua „întâlnire amoroasă dintre obiecte eteroclite” (la care se referise odinioară Gherasim Luca, aproape cu cuvintele lui Barthes).
Pe lângă o poetică, ni se oferă şi o posibilă metafizică a poeziei, şi chiar una cu iz romantic, centrată în inimă, sursă de regenerare a vieţii ca text şi a textului ca viaţă: „cum ştergi cu guma/ bastonaşele greşite din caietul de clasa întâi aşa/ mi-a şters el ochii, nasul, buzele, întregul chip (…) pământul pe care păşeam, şi chiar paşii, şi chiar picioarele (…) veacurile de dinainte/ şi veacurile de după, ca să nu am/ unde să mă duc (...) gândurile din creier şi chiar creierul. // mi-a lăsat numai inima vie. // candelă aprinsă într-un univers absent/ uşă rămasă întredeschisă în vid. // (din ea, în jurul său, / se va reface încă o dată totul, / după măsura ei?)” (Cum ştergi cu guma bastonaşele).
În descrierea stărilor agonice, poetul nu se sfieşte să cultive expresivitatea imaginii, folosind metafora: „cum fac albinele miere, / de la început corpul tău secretă tristeţe, / tristeţe care se pietrifică în ani. / pe această tristeţe pietrificată locuieşti tu, / doar tu, / ca într-o ţară cu un singur locuitor” (Tristeţe pietrificată); „în oraşul meu nimeni n-a înviat niciodată. / nu ştim toţi decât să murim. / infinitul n-a intrat în vieţile noastre/ precum vântul într-o casă cu geamuri deschise. / nimeni n-a fost în stare să îmbrace/ ca pe o cămaşă/ cerul cu stele. (…) munţi tociţi, la nivelul caldarâmului. / inimi cu pânze de păianjen, inimi-şlepuri/ încremenite pe dune de nisip. / biserici plecate din propriile lor ziduri. / aici nimeni n-a înviat niciodată. / nimeni nu s-a lăsat răstignit pe cruce” (Oraş sigilat în moarte). Astfel, autorul reuşeşte să nu cedeze agitaţiei psihologice şi să păstreze echilibrul descrierii. Luminozitatea tinde să fie una dintre calităţile metafizice (aşa cum o vedeau esteticienii fenomenologi) a acestui spaţiu poetic.
În unele poeme ale sale, autorul manifestă reflexe intimiste în sens religios, dovedind încă o dată disponibilitatea sinceră şi maximă de a priza existenţialul cu simţul poetic. Astfel, întâlnim stări de nostalgie şi chiar însetare după comuniunea cu Dumnezeu, cu o tendinţă evidentă de a asuma problematica umanului în totalitatea sa şi în dimensiunea sa iconică: „când
e-n flux/ făptura aceasta a mea prăpădită cu gastrită, / reumatism şi insomnii/ se întinde până departe pe buzele lui Iisus, / în cuvintele din rugăciunea sa. / când e-n reflux însă/ pentru făptura mea întunecată, ghemuită şi mută/ până şi furnicile par gigantice” (Fotografie de grup); „cel mai bine văd cu ochii aceştia ai mei/ care nu sunt ai mei, ci ai lui. / cel mai bine merg cu picioarele acestea ale mele/ care nu sunt ale mele, ci ale lui/ şi înaintează pe ape. / cel mai tare mă dor palmele acestea ale mele/ care nu sunt ale mele, ci ale lui/ şi sângerează în Ierusalim. //eu mă întunec, el luminează/ eu, partea lui agonică, el, partea mea vie. / sunt legat de el cu frânghii invizibile, nu mă lasă: / el, aerostatul meu, mă trage după sine în văzduh/ pe mine, săculeţul său cu nisip, rucsacul său cu nimicuri, / pe mine, nesfârşita întristare a inimii sale” (Eu, nesfârşita întristare a inimii sale); „misterul şi miracolul oamenilor au viaţa neînchipuit de scurtă. / cam cât o scăpărare de amnar. / sau atât cât îi trebuie sufletului să iasă din trupul celui mort. (…) încă o dată fiul meu mă întreabă cum am întrebat şi eu: / cum să găsesc ceea ce caut? / eu ştiu că el caută altceva decât caută, / dar nu-i spun ceea ce nici mie nu mi s-a spus, / fiindcă el nu aude, cum nici eu n-aş fi auzit: / du-te spre lucrurile umile, în ele, / în ele se adăposteşte cel de sus” (Poemul tatălui, al fiului său şi al fiului fiului său; poemul tatălui).


Prima pagină Articole Redacţie Istoric Arhivă Contact
Copyright © Uniunea Scriitorilor din Romania 2008-2013. Toate drepturile rezervate. Design si Programare: Datagram