In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
AMANTUL PUTERII - MARCEL LUCACIU După două decenii de la căderea regimului Ceauşescu, amintirile s-au cicatrizat, nu fără puţine dureri, iar nostalgia uniformizantelor vremuri roşii îi vizitează – încă! – pe fidelii adepţi ai tiranului, lăsând în urmă regrete, simpatii şi controverse aprinse. Timpul nu ne vindecă pe toţi în aceeaşi măsură; uitarea nu e totdeauna antidotul suferinţei...
Pentru scriitorul expatriat Petru Popescu (astăzi, scenarist, realizator de filme şi romancier american, stabilit în Beverly Hils, California) trecutul e viu şi, prin urmare, nu a putut fi şters din memorie, chiar dacă s-au risipit atâţia ani de iluzii deşarte. Luată după o lungă şi dramatică deliberare cu sine însuşi, decizia de a rămâne în America (după ce, în 1974, primise din partea Universităţii din Iowa invitaţia de a participa la un Seminar Internaţional de Creaţie) a căzut ca o lovitură de trăsnet şi a stârnit mare vâlvă. O asemenea atitudine părea inexplicabilă. Era deopotrivă cel mai cunoscut şi cel mai citit scriitor al momentului graţie unor romane ca Prins (1969), Dulce ca mierea e glonţul patriei (1970), Să creşti într-un an cât alţii într-o zi (1973) sau Sfîrşitul bahic (1974). Ba mai mult, se bucura de toată atenţia „fiicei puterii”, misterioasa Zoia Ceauşescu...
Revenind, frecvent, în ţară, după 1990, fie pentru a-şi reedita cărţile din tinereţe, fie pentru a-şi publica, la diverse edituri, scrierile traduse din limba engleză, autorul a explicat, pe larg, într-un interviu, motivele expatrierii sale: „Mi s-a dat de înţeles că ar trebui să scriu romane istorice, în care eroismul patriotic al lui Ştefan cel Mare sau al lui Mihai Viteazul să se continuie până la dictatorul zilei, care trebuia evocat în termeni străluciţi (...). Ceauşescu voia să folosească artiştii ca propagandişti, să facă din scriitorii importanţi ai momentului apologeţii lui (...). Am realizat însă că, în felul acesta, îmi voi pierde toată reputaţia pe care mi-o câştigasem în urma luptelor cu cenzura. Urma ori să devin un scriitor de casă, ori să încerc să scriu în limba engleză în vederea unei plecări definitive din ţară (...). În acel moment am primit invitaţia în America. Trebuia să stau acolo cinci luni şi m-am hotărît să rămân, cu mare durere, pentru că a-ţi părăsi limba în care ai ajuns să scrii nuanţat, a-ţi părăsi prietenii e ca o amputare a propriei persoane” (Cotidianul, 30 septembrie 2008). Astfel, supleantul organizaţiei de tineret a fostului P.C.R. a avut îndrăzneala (dar şi ocazia) să-şi schimbe destinul, cu preţul abandonării unei cariere literare în România, cu preţul smulgerii din Bucureştiul atât de familiar, cu preţul înstrăinării de toţi cei dragi. Şi aceasta din dorinţa de a fi un om liber, de a scrie liber...
De curând, Petru Popescu a publicat din nou, după multă vreme, un roman scris în limba română (Supleantul, Editura Jurnalul, Bucureşti, 2009) readucându-şi la viaţă cititorii (mai ales, pe aceia din generaţia lui Prins), răvăşind amintirile şi fantasmele „iepocii de aur,” evocând sărăcia, cenuşiul şi discrepanţele socialismului românesc.
Ceea ce impresionează, încă din Prefaţa cărţii, este confesiunea frustă şi pasională, prozatorul numărându-se printre cei care nu pot scrie altfel decât la persoana întâi: „Romanele sunt visele, visele autorului. Am visat să scriu Supleantul timp de treizeci de ani, încă din zilele traumatizante şi vijelioase ale fugii mele din România.” Sau: „Un film are mulţi taţi (ori mai multe mame). Un roman are un singur părinte, autorul. Un roman e visul artistic al unui singur om. De aceea îl prefer eu, chiar dacă scriu cinematografic, cum mi s-a spus de multe ori. Numai într-un roman pot da măsura unei întregi epoci şi a personalităţii mele la acea vreme.” Sinceritatea şocantă din fiecare pagină, predilecţia pentru mediul citadin, autenticitatea şi patosul naratorului-personaj sunt câteva însuşiri importante care dau substanţă prozei lui Petru Popescu, plasând-o, uneori, în vecinătatea operei lui Camil Petrescu sau a lui Anton Holban. Construcţia subiectului este una interesantă şi mizează, într-adevăr, pe o viziune filmică, panoramică. O ştire din prestigioasa publicaţie, New York Times (6 iulie 1975) conform căreia un prozator român de succes a fugit, pe neaşteptate, în Occident, şi a frânt inima atrăgătoarei Zoia Ceauşescu declanşează începutul rememorării. Naraţiunea revine la timpul trecut, fiind reconstituite principalele evenimente autobiografice ale anului 1973: vizita în Berlinul de Est; concertul formaţiei Led Zeppelin susţinut în Berlinul de Vest şi ascultat, clandestin, dincolo de zid; prima întâlnire, în avion, cu „fiica faraonului”, Zoia Ceauşescu; reîntoarcerea în Bucureştiul natal („oraş vast şi viu, deşi cu o treime din străzi nepavate”); bucuriile simple şi nepreţuite ale cercului de prieteni (Stejar, Marcel, Luminiţa, Călin şi personajul narator); călătoria în America Latină împreună cu grupul de presă al lui Nicolae Ceauşescu; moartea Luminiţei, prietena rebelă, în urma unui avort ilegal etc.
Firele epice se întrepătrund, armonios, întâmplările relatate sunt pline de surprize, iar viaţa socială şi politică e – memorabil – persiflată; televiziunea are o singură emisiune („El şi Ea în Lumea Largă”), fiind tot mai evident că, „într-o ţară comunistă, securitatea îşi asumă rolul sondajelor de opinie.” Galeria de personaje este individualizată mai degrabă prin intermediul limbajului, al comportamentului şi al mentalităţii decât prin descrieri vestimentare sau portrete fizice. Reconstituind scena întâlnirii dictatorului cu grupul de presă, la reşedinţa sa de la Neptun, naratorul reţine nu statura scundă a „marelui” om de stat, ci limbajul peltic: „Jumătate din sunetele lui sunt un i bazal, care înlocuieşte aproape toate celelalte vocale, şi uneori mănâncă şi din consoane (...). Dar r-ul? Care nu e ca r-ul nemţilor ori al francezilor (acela e graseiat). E un r de nedescris. Şi pare atât de greu de pronunţat, faţă de rrrrr-ul românesc normal.” În privinţa Elenei Ceauşescu, detaliile oferite – cu parcimonie – scot în evidenţă lipsa de feminitate, iritarea, temperamentul coleric („ţipă cu uşurinţă la oricine”) şi obsesia ei: „Tovarăşul se va impune!”
Tonalitatea cărţii este gravă şi tulburătoare. Naratorul are conştiinţa lumii carcerale în care trăieşte („...datoria mea de romancier e să descriu cuşca vieţii noastre”) şi simte acut – ca pe o pierdere ireparabilă – vidul creat în jurul său de Putere: „Puterea asta pe care n-o ştim, n-o înţelegem, n-am
ales-o noi. Puterea asta severă şi îmbufnată ni s-a băgat în viaţă şi în pat, printr-un drept istoric de neînţeles, şi trăim urmându-i oracolele obscure şi insuportabile.” Există o anumită tensiune a relatării dată de situaţia dilematică a protagonistului. El trebuie, în final, să aleagă: compromisul sau libertatea.
Pe fundalul zbuciumat al transformărilor socialiste se lasă depănată, însă, şi o romantică poveste de dragoste; aceea dintre Zoia Ceauşescu şi tânărul prozator. Farmecul naraţiunii datorează mult desfăşurării acestei idile cu exotice ascunzişuri sau mireasmă de tei. Puţinele trăsături fizice ale eroinei conturează o frumuseţe aparte, fragilă: „Zveltă, cu o faţă îngustă, cu un nas drept şi bine proporţionat, cu buzele subţiri, strânse.” Gesturile de tandreţe, plimbarea prin Bucureşti sau vizita la Muzeul Naţional de Artă dezvăluie sensibilitatea şi inteligenţa „matematicienei” de la Institutul de Cercetare. Profilul romanesc al Zoiei degajă – permanent – umanitate, feminitate, graţie şi căldură sufletească. Toate aceste calităţi s-ar putea să surprindă publicul larg ca, de altfel, pe toţi aceia care au considerat-o (poate, pe nedrept) „sumbra prinţesă Diana a comunismului.” În realitate, Zoia n-a fost nicidecum o răsfăţată. Ba dimpotrivă: „...era o personalitate, o răzvrătită, dar şi o prizonieră în interiorul familiei.”
Autobiografic, social, politic, erotic, Supleantul este un roman modern, complex, incitant, scris într-un ritm alert şi captivant, presărat cu flori, zâmbete şi lacrimi. E mărturia unei generaţii ale cărei frustrări, dezamăgiri sau trădări n-ar trebui repetate...
