In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
ÎNTÂIA CARTE, LA NOI, DESPRE NAPOLEON AL III-LEA - MIHAI SORIN RăDULESCU Lucian Boia a răscolit şi a contrariat publicul românesc prin cărţile sale. Istorie şi mit în conştiinţa românească a fost o carte necesară provocând în acelaşi timp scandal. A apărut la timpul potrivit, ca şi cele care au precedat-o şi cele care i-au urmat: în 1996 a venit la putere Convenţia Democrată – între timp dispărută –, iar cartea despre Napoleon al III-lea, apărută mai întâi în Franţa, în 2008, la bicentenarul naşterii acestuia, a văzut lumina tiparului şi în româneşte, în acelaşi an. Ultima carte apărută a profesorului Boia ţine şi ea pasul cu actualitatea: într-o Europă dominată de Germania, e vorba fireşte de elita “germanofilă”, mai mult sau mai puţin cu ghilimele. Faptul că apariţiile publicistice ale profesorului Boia urmează realităţile istorice nu e foarte de mirare. Şi cele cu subiecte mai insolite – despre sfârşitul lumii sau despre Jules Verne – răspund unor aşteptări.
Chiar aşa stând lucrurile, trebuie recunoscut că Lucian Boia a îndeplinit un rol excepţional în instruirea multor generaţii de tineri istorici, dintre cei trecuţi pe băncile Facultăţii de Istorie din Bucureşti, rol care s-a extins apoi, după Decembrie ’89, la publicul intelectual mai larg de la noi. Mulţi ani profesorul Boia a fost – şi s-ar putea să continue să fie – istoricul român cel mai publicat în Occident, cu deosebire în Franţa, a cărei istoriografii a făcut-o cunoscută la noi încă în vremea monolitismului ideologic.
Din punctul de vedere al subiectelor există o anumită oscilaţie în preocupările şi cărţile sale, dar ceea ce pare a fi de domeniul permanenţei este filo-occidentalismul. çn primii ani de carieră, istoricul a fost mult mai înclinat spre istoriografia tradiţională, având cultul izvoarelor, ceea ce corespunde fireşte unui anumit parcurs al istoricului care la începuturile activităţii sale profesionale se cuvine să fie mai ancorat în fapte. Odată cu trecerea anilor, Lucian Boia a îmbrăţişat din ce în ce mai mult Şcoala Analelor care la noi constituia o interesantă alternativă la propaganda oficială. Revenite în forţă în peisajul istoriografic francez, cărţile despre personalităţi îşi au pandantul în cartea despre Napoleon al III-lea. Autorul ne previne că nu e vorba de o biografie, căci acesta e privit de mulţi drept un gen minor, iar biografismul ar fi un păcat grav pentru un istoric. çn ciuda acestor precauţii, poate fi amintit faptul că teza de doctorat a lui Lucian Boia este totuşi o biografie – cea despre omul politic Eugen Brote.
Nu e de trecut cu vederea nici faptul că Napoleon III cel neiubit e întâia carte consacrată împăratului de către un istoric român, ceea ce constituie un merit incontestabil având în vedere importanţa sa pentru constituirea statului modern. Cum de nu s-a mai scris la noi până acum pe mai multe pagini despre acest subiect, în afara unui studiu al lui Gh. Brătianu, cu atât mai mult cu cât împăratul a fost unul dintre părinţii unirii Principatelor şi ai dinastiei de la 1866? Lacuna este, iată, acum compensată şi încă printr-o carte scrisă cu nerv şi inteligenţă, în stilul alert şi sintetic al lui Lucian Boia.
Din punctul de vedere al regimului politic, cel de-al Doilea Imperiu francez pare să continue pe primul şi să prefigureze autoritarismele şi chiar dictaturile din secolul XX. “Pe lângă obsesiile unei epoci şi spiritul partizan al anumitor istorici, există un lucru mai important care leagă fenomene socio-politice altminteri foarte diferite. E vorba de justificarea democratică a unui regim de mână forte: dictatura legitimată de popor. Există în democraţie un viciu ascuns. Tocqueville avertiza deja împotriva derivelor ce rezultă dintr-o relaţie prea directă între Putere şi «supuşii» săi, atunci când instituţiile intermediare «echilibrante» ar fi din ce în ce mai slabe“ (pp. 46-47). Chiar dacă legătura directă dintre conducător şi popor apropie regimul lui Napoleon al III-lea de cele fasciste din veacul următor, a-l pune pe împărat în aceeaşi categorie cu Mussolini, Hitler, chiar şi cu generalul De Gaulle, este inadecvat, ne previne autorul. Să nu greşim secolul, avertizează cu justificare. Nu i se pot atribui împăratului derivele totalitare de mai târziu, de care îl despart dealtfel multe decenii şi e greu de crezut că dictatorii veacului XX şi-au avut modelul în învinsul de la Sedan.
Unul dintre accentele pe care le aduce cartea priveşte rolul jucat de împăratul francez în aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Citând corespondenţa diplomatică publicată de Hermann Oncken, Die Rheinpolitik Kaiser Napoleons III von 1863 bis 1870 und der Ursprung des Krieges von 1870/1871 (Politica renană a împăratului Napoleon III de la 1863 la 1870 şi originea războiului din 1870/1871), apărută în 1926, reiese că la 23 mai 1866 – aşadar puţine zile după urcarea pe tron a lui Carol – împăratul francez spunea ambasadorului Prusiei la Paris că “fără ştirea lui, persoane din anturajul său îl încurajaseră pe dl Brătianu, dar că el personal se declarase întotdeauna contra acestui act necugetat” (p.160). Era vorba fireşte de Hortense Cornu care a făcut să curgă multă cerneală. De atunci şi până la căderea sa, Napoleon al III-lea nu îl susţinuse pe nepotul său prusac aflat pe tronul de la Bucureşti, ba chiar voise să-l dea jos (p.161). Chestiunea îşi găseşte explicaţia în relaţiile din ce în ce mai deteriorate cu Prusia faţă de care Carol manifesta un ataşament deosebit – tatăl său fusese chiar preşedintele Consiliului de Miniştri, precedându-l pe Bismarck. Napoleon al III-lea îl dorea pe Cuza din nou pe tron, dându-şi seama că balanţa înclina prea mult faţă de vecinii de dincolo de Rin.
Diagnosticul dat de Lucian Boia poate explica această permanentă duplicitate a împăratului francez care i-a asigurat însă succesele şi posteritatea: “Ludovic Napoleon a vrut prea mult şi a ţintit prea departe. Neobişnuitele sale calităţi de actor politic s-au întrepătruns cu trăsături mult mai puţin recomandabile pentru conducătorul unei naţiuni. A fost deopotrivă lucid şi fantast, maleabil şi încăpăţânat, pragmatic şi utopic“ (p. 215). Ca şi unchiul său, pe a cărui moştenire politică se sprijinea, a dorit să fie un nou împărat roman, ceea ce explică şi biografia – amintită în carte – făcută de el lui Cezar. Simpatia pentru Italia, obârşia corsicană, actele de grandoare şi expansiune mondială sunt pe aceeaşi lungime de undă. Desfiinţarea Imperiului romano-german la începutul veacului XIX a creat condiţii pentru apariţia unui nou imperiu roman în Europa, de această dată sub veşmânt francez. Un “imperialism” sui-generis în care domina principiul naţionalităţilor, Napoleon al III-lea intuind forţa acestuia în reconstruirea echilibrului european în favoarea Franţei.
