In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
TUDOR ARGHEZI, SCRIERI (VOL. 44) - G. PIENESCU Fiind subsemnatul, după cum se ştie, unicul colaborator – evident, auxiliar subaltern şi... încă în viaţă – al lui Tudor Arghezi la corvoada gingaşă (cum numea el travaliul nostru de pregătire, proiectare şi definitivare a textelor din ediţia Scrieri), cunoscând deci direct, din experienţă, nu din auzite sau din presupuneri, devenirea cărţilor care o compun, sînt dator – o datorie de conştiinţă profesională şi nu numai, ci şi pentru că am promis – să mărturisesc, fără sinuozităţi şi fără rabaturi de complezenţă, adevărul ştiut, ori de câte ori îl va încălca vreun editor, fie din nepăsare, fie din ignoranţă, fie din nevinovată prostie. Este ceea ce îmi propun să fac în acest articol, foarte pe scurt şi cât pot eu de clar.
Volumul îngrijit de doamna Domnica Theodorescu (alias Mitzura Arghezi) şi de d-l Traian Radu, cuprinde două capitole. Primul conţine, după desluşirea îngrijitorilor, sub titlul Parenteze, “reflecţii asupra vieţii şi a oamenilor şsic!ţ, selectate de autor din întreaga sa operă, la care au fost adăugate şi şuneleţ reflecţii inedite, pregătite, de asemenea, de Tudor Arghezi în vederea publicării”1. Al doilea capitol, intitulat Addenda, cuprinde articolele publicate de Tudor Arghezi în Gazeta Bucureştilor (1917-1918).
Parentezele, conform voinţei lui Tudor Arghezi înscrise în proiectul planului definitiv al ediţiei Scrieri, de 61 de volume, urmau să fie cuprinse în trei cărţi (vol. 43, 44 şi 45), cărora li se adăuga încă o carte (vol. 46), intitulată Pe şoptite, toate patru constituind o addenda la Pravilă de morală practică, “pravilă” ce trebuia să apară şi a şi apărut în volumele 20-23 din seria Scrieri. Spre deosebire de colecţia de reflecţii Pe şoptite, căreia Tudor Arghezi i-a stabilit motoul imperativ, “Ia şi citeşte!”, Parentezele trebuiau să conţină numai texte cu caracter apoftegmatic, în stilul următoarelor, extrase din cele câteva sute existente în opera lui Arghezi şi citate aici doar ca exemple: ”Adevărul exclude şi reticenţa şi tăgada neghioabă”; ”Scriitorul este propriul lui saltimbanc”; sau : “A latin şi I latin râgâie şi sughit în circumflex”; ori: “Omul drept trăieşte în toate zilele lui dreptatea”; sau: “Purtând biciul şi stând pe capră devii vizitiu”; sau: “Idioţia este un doctorat”; ori: “O carte bună este ca lumina lunii rămasă pe pietre, după ce luna a dispărut”. Cei doi editori păreche, absentând din momentul când a fost stabilit conţinutul cărţilor 43-46, deci şi caracterul apoftegmatic al Parentezelor (după cum au fost întotdeauna absenţi din corvoada gingaşă), l-au obligat pe poet să selecteze postum nişte texte cărora ei le-au zis Parenteze, şi tot ei le-au dat, tot în numele poetului, nişte titluri, comiţând astfel falsuri editoriale: “Mizeria umană subt capitalism” (p.14), “Automobilul” (p.15), “Motorul automobilului” (p.16), “Viaţa infinită a individului” (p.26), “Moartea pilduitoare” (p.38), “Bucureşti – 1943” (p.67), “Gr. Manolescu” (p.73), “Marfa privilegiată” (p.79) etc., etc. În absenţa unui “document” (termen preferat de dl. Traian Radu), cum ar fi un facsimil, socotesc că titlurile pseudoparentezelor din volumul al 44-lea din Scrieri sînt nişte făcături ale celor doi pseudoîngrijitori. Menţionez tot aici că lui Tudor Arghezi îi repugna tipărirea în cărţile sale a informaţiilor bibliografice – complete sau cu abrevierile convenţionale –, de unde, din ce cărţi sau reviste fuseseră extrase. Deci şi Parentezele. Şi că mi-a cerut de mai multe ori să nu trimit textele lui la tipar cu informaţiile bibliografice pe care i le dădeam ca răspunsuri la întrebarea lui stereotipă, pusă din când în când: “Dar pe asta unde o mai găsişi , domnule?”. Eu m-am conformat acestei dorinţe a lui pentru că Scrierile au fost, până la cartea a 26-a, ediţie de autor, redactată de mine.
O altă aberaţie a pseudoîngrijitorilor volumului al 44-lea din Scrieri este citarea majorităţii textelor din capitolul intitulat Parenteze după primele ediţii ale cărţilor lui Tudor Arghezi, publicate până în 1960 sau după alte ediţii preferate de dânşii, nu după textele definitive din ediţia Scrieri, ei dând, implicit, această aberaţie pe seama lui Tudor Arghezi. Consecinţa? În volumul 44 sînt reproduse texte eliminate sau nerevizuite stilistic de poet, în formele editate înainte de 1960, ca şi cum Tudor Arghezi ar fi dorit ca prin aceste texte, publicate postum, să-şi anuleze ediţia definitivă, printr-o harababură de varietăţi, cum numea el variantele. O asemenea idee ar putea să colinde numai minţile unor pseudoeditori dotaţi cu o certă obstinaţie antiprofesională şi antiintelectuală. Nu am deocamdată spaţiul necesar ilustrării prin exemple a harababurii. Dar sper că îl voi găsi în curând. Până atunci, însă, îi invit pe cititorii care vor să verifice adevărul afirmaţiei mele să confrunte ei înşişi, cel puţin prin sondaje, textele cărţilor Tablete din Ţara de Kuty (1933), Ochii Maicii Domnului (1934), Cimitirul Buna-Vestire (1935), Manual de morală practică (1946) şi textul “ediţiei populare” a romanului Lina (apărute prin tertip în 1965) cu textele corespunzătoare, revizuite, din Scrieri.
Lăsând deoparte multe alte observaţii pe care le-aş mai putea face, mă opresc la cea mai mare şi la cea mai gravă impertinenţă, dublată de o tot atât de gravă inconştienţă a pseudoîngrijitorilor volumului al 44-lea din Scrieri, aceea de a-l fi obligat pe Tudor Arghezi să selecteze textele citate de dânşii ca “parenteze”, nu numai din primele ediţii ale cărţilor menţionate, ci şi din volumele 20, 23, 31, 32, 34, 40-43 din Scrieri, apărute toate după 14 Iulie 1967, deci postum.
Capitolul următor, Addenda, atenuează prin caracterul inedit al articolelor lui Tudor Arghezi din Gazeta Bucureştilor (1917-1918), impresia de antiintelectualitate şi de exercitare imorală a profesiunii de îngrijitor de ediţie cu care te alegi din parcurgerea aşa-ziselor (de către pseudoeditori) Parenteze, mai ales dacă ştii, cum ştiu eu, despre ce ar fi trebuit să cuprindă grupajul de subt acest titlu şi că textele selectate ar fi trebuit să sugereze îngemănarea cu reflecţiile din grupajul Pe şoptite şi, împreună, relaţia lor cu textele din Pravilă de morală practică.
Pentru impresia de antiintelectualitate şi pentru nerespectarea rigorilor profesiunii editoriale, pe care cei doi pseudo îngrijitori s-ar părea că le cultivă nu fără oarecare satisfacţii, ei ar fi meritat nu un articol redactat cu termeni ponderaţi, ci unul cu dezlănţuiri pamfletare. Cu atât mai mult cu cât textele din Addenda conţin multe cuvinte şi fraze estropiate (vezi paginile 224, 243, 253, 261, 263, 279, 280, 310, 313, 323, 334, 342, 346, 349, 352, 360 şi altele), dar nicio notă despre oamenii citaţi sau la care se face aluzie şi nici despre editorialele lui Tudor Arghezi din Cronica şi îndeosebi din Seara, care preced şi nuanţează prin ideile susţinute de poet în anii 1915 şi 1916, ideile şi atitudinile lui politice din anii 1917-1918. Note necesare pentru cât mai corecta înţelegere a unui fragment din biografia poetului şi de asemenea voite de Tudor Arghezi, după cum am mai specificat de câteva ori. Dar pe cine mai interesează astăzi biografia poetului cu toate nuanţele ei şi cum a dorit şi cum a hotărât el să fie publicată ediţia definitivă a Scrierilor lui?
