In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
CUM NE CONSTRUIEŞTE REALITATEA. AUREL CODOBAN - NICOLETA DABIJA E lucru rar la noi ca un profesor de filosofie să fie omagiat printr-un volum la împlinirea unei vârste. Mulţi, dar de fapt puţini, trebuie să aştepte trecerea în eternitate pentru a li se recunoaşte o oarecare notorietate, ca şi cum moartea ar fi suprema probă pe care un gânditor trebuie să o verifice pentru a fi evaluat ca filosof (dincolo de discursurile care argumentează că nu există filosofi în cultura română). Şi firesc mă întreb atunci, ce anume a făcut diferenţa în cazul lui Aurel Codoban, care la 60 de ani, şi viu fiind, a avut deja privilegiul unui volum aniversar? Este acest gest doar rezultatul unei conjuncturi fericite sau este susţinut şi de virtuţi profesionale, umane deosebite?
Cartea Comunicarea construieşte realitatea. Aurel Codoban la 60 de ani, coordonată de Timotei Nădăşan 1, răspunde prin textele a 18 colegi, prieteni, foşti studenţi, doctoranzi etc., însoţite de un interviu amplu cu profesorul aniversat. O parte din articolele incluse aici au fost prinse înainte în reviste de cultură ori publicaţii academice, iar reluarea lor îmi pare că intervine cu un atu, acela al credibilităţii, pe care nu-l implică întotdeauna scrisul la comandă, fie şi când obligaţia e dublată de dragoste, respect sau vreo altă simţire pozitivă.
Omul Aurel Codoban
Oricine l-a cunoscut pe profesorul de filosofie al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj şi a avut prilejul să întreţină o conversaţie cu el nu poate să nu recunoască în descrierile autorilor din volum cuvinte, expresii, atitudini care definesc un stil, un om, o existenţă. Cine intră în dialog direct cu Aurel Codoban este greu să nu-i remarce spiritul liber, vesel, politicos, amabil, demn, dar şi ironic, mereu sincer, toate semne ale unei „delicateţi sufleteşti”, chiar dacă nu întotdeauna confortabilă (Adrian T. Sîrbu).
Fiinţa umană, cum îşi predă Aurel Codoban lecţia, trebuie să fie un amalgam de idei, atitudini şi sentimente care verifică autenticitatea în interiorul relaţiilor şi care se exprimă întotdeauna în faţa celuilalt cu sinceritate, căci numai aşa libertatea personală este probată (Angela Spinei).
Prietenia lui „Codo”, necondiţionată şi stabilă, apreciată îndeosebi de Sorin Antohi şi Claude Karnoouh, este numai o posibilitate prin care comunicarea devine viabilă în trăirea concretă.
În domeniul privat al vieţii însă, toate relaţiile ar trebui să fie de grijă şi de iubire, căci asta înseamnă în cele din urmă să fii uman. E necesar să valorifici şi să te angajezi în dialog. Experienţe fundamentale sunt acelea care te scot din imediatul vieţii şi te duc în afară, în faţa celuilalt. Comunicarea cere un interlocutor, numai prin confruntare rezultă o înţelegere, o limbă şi o lume comune. Adevărul nu este al nostru aşadar, al felului în care ne percepem individual, ci numai prin situarea faţă în faţă aflăm ceva valabil despre noi înşine. Ne construim prin similitudine şi prin diferenţă cu alteritatea2.
Profesorul Aurel Codoban
Tocmai deschiderea spre dialog este pusă sub semnul întrebării de Adrian Costache, ea fiind după acesta doar „aparentă”, căci în realitate „Codoban vorbeşte numai pe limba sa”. În schimb, reuşeşte la cursuri să alcătuiască o „lume comună”, este „marca propriei sale filosofii”, deschizând în faţa auditoriului o gândire vie, ori o viaţă a gândirii, în sens heideggerian. Farmecul profesorului care a declanşat un fenomen la Cluj, „codobaniada” (sălile în care îşi expune filosofia fiind asaltate de zeci de studenţi sau de curioşi pur şi simplu), stă în abilitatea de a face din orice text o adresare directă, ca şi cum ar fi vorba de o confesiune care te priveşte personal. Are se pare virtuţile unui maestru antic (Mihai O. Goldner).
Vraja ţine şi după încheierea orelor. Parcă începi să vezi semne la fiecare colţ de stradă, semne care aşteaptă descifrarea ta, lucrurile încearcă dintr-odată să-ţi grăiască, nu se mai mulţumesc doar să fie (Adrian Costache). Succesul acestei idei în rândul studenţilor este susţinut de o credinţă personală, cultivată, dar şi instinctuală, pe care Codoban mărturiseşte că a resimţit-o încă din copilărie, aceea că înţelegerea se extinde cu cât eşti mai atent şi cu cât înveţi să interpretezi semnele întâlnite.
Şi totuşi, în lumea academică, Aurel Codoban face figura unui marginal. Într-o cultură în care „coerenţa ideilor” şi „verticalitatea atitudinilor” sunt o excepţie, profesorul clujean întruchipează tocmai excepţia, printr-o „rezistenţă discretă”. El este de aceea incomod de cele mai multe ori, chiar dacă un „profil original”, care singur îşi recunoaşte imperfecţiunile, singur îşi suspectează gândirea şi totuşi e capabil să facă din „risipirea de sine” o „artă existenţială” (Ciprian Mihali).
Este un personaj atipic între intelectualii români, care chiar dacă nu a scris mult şi nici nu a revoluţionat filosofia românească, ca personalitate a provocat constant interesul (Adrian Costache). A făcut adesea dovadă de „probitate şi o luciditate intelectuală rare”, fiind o expresie vie despre cum ar trebui să fie un profesor universitar cu o atitudine academică demnă (Adrian T. Sîrbu).
Amintind de fixaţii celebre ale unor gânditori nu mai puţin celebri, profesorul Aurel Codoban îşi ţine cursurile lunea de la ora 12.00 şi joia de la ora 16.00, invariabil, după cum vremea este mereu „frumoasă”, iar ultimul curs, înainte de vacanţe, este un prilej de „şezătoare” (Adrian Costache).
Gândirea codobaniană
Cum singur mărturiseşte în introducerea la Amurgul iubirii3, Aurel Codoban vrea să fie un „stilist existenţialist”, lucru care îi şi reuşeşte în măsura în care filosofia sa are şi „substanţa”, dar şi „ţinuta” esenţiale în definirea unui stil personal (Sanda Cordoş). „Proiectul filosofic” al profesorului clujean pleacă de la teoria semnelor, căutând prin interpretări variate să descrie cât mai potrivit dimensiunile actualităţii (Andrei State). Importante pentru autor nu sunt aşadar răspunsurile, ci mai curând întrebările epocii în care trăieşte, fenomenele asupra cărora este preocupat să mediteze şi pe care este dispus să le adâncească (Ştefan Afloroaei).
Discursul filosofic nu trebuie însă să fie viabil doar la nivel teoretic, este învăţătura esenţială pe care o transmite Aurel Codoban. El este util în măsura în care transpune interpretările în viaţa omului, transfigurându-l, îmbunătăţindu-l. Filosofia este interpretare, dar trebuie să fie o interpretare care marchează comportamentul şi extinde trăirile viitoare ale cuiva. Ea este acum un „gen literar”, adică o poveste în care gânditorul a ajuns la înţelegere, după ce a râs, a plâns, a detestat4, a verificat în propriile-i trăiri realitatea pe care o expune teoretic (Mihai O. Goldner). În alte cuvinte, filosoful trebuie să fie şi un „jurnalist”, adică să ţină evidenţa experienţelor personale, să caute să le scoată din imediat şi să le transpună, prin înţelegere, în existenţă5.
Ceea ce Aurel Codoban exprimă cu destulă claritate este faptul că gândirea, percepută ca distanţare critică şi ca înţelegere, este filosofia prezentului. Disjuncţia lumii actuale nu mai este, de aceea, una între fiinţă şi devenire, sau între raţionalism şi empirism, ci între semiologie şi hermeneutică. Modelul ontologic viabil acum, după cel platonician şi cel modern, este al suprafeţei semnificante, care nu recunoaşte nimic transcendent sau transcendental, a cărui cunoaştere e centrată pe selecţie. Jocul este faţa reală a lumii contemporane, iar comunicarea trebuie practic să preia şi să valorifice coordonatele realităţii existente, la care omul mai are pur şi simplu acces.
Este de aceea o necesitate a epocii apariţia unui gânditor, care asemenea lui Platon sau Kant, pentru timpurile lor, să vină să definească felul în care comunicarea construieşte realitatea, unificând semiologia cu hermeneutica, anunţă profesorul clujean. Acest gânditor nu este el. Dezamăgit de relaţia discursului filosofic cu viaţa, de ruptura dintre gest şi cuvânt care se statorniceşte pentru tot mai mulţi gânditori, nevoia personală de filosofie a lui Aurel Codoban se traduce într-un fel de „mistică personală, un amestec eclectic de gnoză şi budism zen”6, iar tentaţia de a trece la literatură e tot mai insistentă.
