In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
O POVESTE CU UN OM SINGUR - NICOLAE PRELIPCEANU Un spectacol de la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti ne pune o problemă gravă, pe care o avem şi noi, cei ieşiţi din comunism, chiar dacă n-o ştim. Păpuşarul din piesa cu acelaşi titlu a lui Gilles Segal este un evreu care se ascunde la cinci ani după terminarea războiului, de teamă să nu fie prins de nazişti şi dus într-un lagăr. A evadat dintr-un asemenea lagăr, împreună cu un prieten al său, şi se teme de moarte să mai ajungă o dată acolo. A închiriat o cameră de la o nemţoaică, se află în Germania, şi refuză să o creadă pe aceasta când îi spune, în fiecare zi, atunci când îi aduce cumpărăturile, că nu mai sunt nazişti, că Germania e ocupată de aliaţi, că nu mai e nici un pericol pentru el. Refuză ziarele, pentru că ziarele mint, refuză să-i creadă şi pe cei trei inşi pe care proprietăreasa îi aduce ca să-l convingă, un ofiţer rus, unul american şi un vânător de nazişti. Samuel Finkelbaum e un artist, un păpuşar, titlul original al piesei este Păpuşarul din £odz, care-şi trăieşte cu încăpăţânare spaima. Sau poate nu cu încăpăţânare, ci cu acea convingere profundă, devenită a doua sa natură, că va fi prins şi ucis, aşa cum a fost ucisă o jumătate din poporul său, ba chiar la un moment dat se gândeşte că este, poate, singurul supravieţuitor al poporului său şi are, deci, datoria supravieţuirii cu orice preţ. Omul îşi închipuie spectacolele pe care le va da după ce războiul se va termina, păpuşile vin ca fantomele în camera sa şi o populează cu umbrele lor, ele sunt chiar lumea sa familiară, tatăl său, nevasta sa, care a murit de mult (dar păstrează o păpuşă în mărimea naturală a unei femei, pe care o tratează ca pe nevasta sa), rabinul de la nunta lor şi alţi cunoscuţi, acum, putem bănui, cu toţii arşi în cuptoarele lagărelor naziste, în realitate. Dar păpuşarul refuză realitatea, pentru că lui realitatea i-a provocat numai suferinţe şi atunci se refugiază în lumea sa, de fantome, una suportabilă, aceasta îi dă posibilitatea să dicteze el, nu să fie o simplă jucărie în mâna istoriei.
Cu nu mai mult de un an în urmă s-a jucat, la acelaşi teatru, Jocul regelui, o piesă cu un caz dintre acelea despre care se mai poate auzi, şi anume cu un evreu ţinut de amicii săi într-o pivniţă, spunându-i mereu şi înscenând că naziştii câştigă victorii după victorii, că au ocupat New York-ul, mulţi ani după terminarea războiului cu, dimpotrivă, victoria aliaţilor. Până la urmă aflăm şi acolo că eroul, un extraordinar poet-traducător al lui Shakespeare, ştia de fapt care este realitatea, dar accepta acest joc pentru că numai aşa putea trăi cu stăpâna casei, vechiul său amor, pierdut o vreme. În fine, cazul păpuşarului din £odz e mai complicat, Eric Segall pune problema omului hăituit pe nedrept, scos dintr-ale sale de vitregiile istoriei şi care se refugiază în lumea sa, refuzând realitatea. Piesa este una despre holocaust, fireşte, dar este şi mai mult decât asta, o piesă despre condiţia umană. Finkelbaum are şansa, ai zice, să-l primească pe vechiul său prieten, Schwartzkopf, cel cu care evadase, şi acesta îi dezvăluie fără posibilitate de tăgadă care este adevărul, că el însuşi, Schwartzkopf, trăieşte de câţiva la Anvers şi se ocupă cu şlefuitul diamantelor (un fel de Spinoza, acesta cu lentile), încât păpuşarul nu mai poate refuza ieşirea. Numai că, după ce prietenul realist, să zicem, cumpără biletele ca să plece amândoi, se lasă şi el convins că, de fapt, pericolul nu a trecut, şi rămâne să împartă o captivitate fără orizont cu păpuşarul.
Alexandru Hausvater a făcut un spectacol curat, limpede, astfel încât mesajul piesei să treacă de pe scenă la spectator cu uşurinţă. Păpuşile, care apar în jurul marelui artist, cum el însuşi se proclamă Finkelbaum, sunt mânuite din spate de actori, dar totul este foarte bine sugerat, înscenat, pentru a crea iluzia unei lumi într-adevăr iluzorii. Singurătatea aceasta cu păpuşi a eroului este evidentă şi sensibilă, se impune cu forţa unei realităţi paralele, aşa cum o trăieşte personajul principal. Spectacolul ar fi câştigat mult dacă actorii ar fi fost mai aproape de rolurile lor. Din păcate, însă, chiar cel care-l joacă pe Finkelbaum, Constantin Florescu, iese uneori din rol şi ai impresia că joacă în loc să o dea pe aceea de viaţă asumată, trăită. Dar asta se întâmplă mai ales pe la început, omul îşi intră în cele din urmă în rol. Surprinzător de mecanică mi s-a părut Natalie Ester în rolul proprietăresei, cu atât mai mult cu cât aceasta e o actriţă de bune posibilităţi, pe care le-a fructificat şi după ce a luat, acum câţiva ani buni, premiul de la Mangalia, la Gala Tânărului Actor, HOP. Iată şi care sunt interpreţii celorlalte roluri: Rudy Rosenfeld îl joacă pe Schwartzkopf, Nicolae Călugăriţa e în rolurile rusului, americanului, doctorului şi a vânătorului de nazişti, Alexandra Fasolă e Rachela, soţia moartă a lui Samuel Finkelbaum, ceilalţi sunt: Marius Călugăriţa, Iolanda Covaci, Darius Daradici, Anka Levana, Viorel Manole şi Marian Simion. Scenografia e aceea a unui spaţiu închis, cu trape din care ies şi în care reintră fantomele ce populează visele păpuşarului, bine realizată de Viorica Petrovici.
