In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
ÎN NUMELE DOAMNELOR - SIMONA VASILACHE Ceva mai nouă la noi decât aiurea, şcoala recuperărilor unor istorii alternative, din casă, mai mult decât din piaţa oraşului, numără totuşi câteva titluri notabile. Li se poate adăuga, fără multă discuţie, recenta carte a Andreei Răsuceanu, de la Vremea, Cele două Mântulese. O poveste destul de încurcată, cu o stradă şi mai multe jupânese, care arată de ce, acolo unde istoria s-a arătat descumpănită, a sprijinit-o, nu fără folos, literatura. Colecţia în care apare volumul, Planeta Bucureşti, coordonată de Silvia Colfescu, trădează o metodă, ca să nu zic o filosofie. Un anume orgoliu, necesar, se simte în această singularizare a unui oraş-capitală, care nu a trăit chiar de când se ştie sub zodia navetei. Gestul care-i dă Andreei Răsuceanu prilej de vorbă şi de ipoteze e o întemeiere, nu oricare, ci o ctitorire de biserică, prin care mahalaua se statorniceşte, capătă identitate între cele pământeşti, ca şi între cele cereşti. O grijă care spune ceva despre viaţa iute trecătoare a bucureştenilor din veacul al XVIII-lea.
Este, timpul spre care-şi taie fereastră – trebuie să remarc, pe coperta altminteri (prea) sobră, deschiderea discretă, în relief, spre un ochi de frescă, cu două femei ce ar putea fi ctitoriţele de-acelaşi neam – unul al tuturor neaşezărilor. Viaţa, chiar şi a celor înstăriţi, este precară. Averea, uşor de prăpădit. Într-o asemenea cumpănă o aflăm pe Stanca, văduva, se pare, a unui Manta cupeţul, negustor boierit de pe o veche stradă bucureşteană. Boierul, mort în împrejurări necunoscute, lasă, poate, ca ultimă dorinţă ridicarea bisericii. Ea se clădeşte pe locurile de zestre ale jupânesei Stanca, însă întâietatea îi este luată, în pisanie, de Maria, sora lui Manta. Asupra acestui mister Andreea Răsuceanu insistă prea cu amănuntul, fără să-l dezlege. Insistenţa îi prilejuieşte, însă, o analiză demnă de reţinut a statutului văduvei în epocă – drumul este deschis de studiul regretatului Dan Horia Mazilu, Văduvele sau despre istorie la feminin. O locuţiune la modă, „să rupi din gardul Mântulesei”, denunţând autoservirea mahalagiilor cu nuiele care să-i apere de câini din graniţa proprietăţii ei, e simptomatică pentru o mentalitate. Autoritatea jupânului, destul de fragilă, fiindcă liniile despărţitoare între negustor, mahalagiu, boier, hagiu (Mantu făcuse şi o rituală călătorie la Ierusalim) nu sunt clare încă, nu rezistă după moartea lui. Altfel spus, nu este o autoritate în sens figurat, de stimă, ci una foarte proprie, ţinută în bună parte cu forţa, cu frica. Dispariţia sa le dă prilejul deţinătorilor de interese, stakeholderilor, ca să uzăm de limbajul corporaţiilor de azi, să-şi răzbune. Şi văduva, neajutorată, cade la mijloc. Statul şi biserica foarte rar o apără, aşa încât ea are opţiunea de a deveni o femeie aprigă, stăpână pe destinul familiei, care scrie, din încercuirea ei, istoria, sau de a se pune la adăpostul altcuiva din neam, care să-i ofere o tutelă, odată pierdut reazemul ei. Acesta pare să fie cazul aici, unde Maria, pe care Andreea Răsuceanu o bănuieşte necăsătorită, dedicată cauzei administrative, ocupă locul de drept al văduvei. În definitiv, dincolo de curiozitatea pe care o stârneşte o biserică ridicată de două femei, care nu sunt rude de sânge, detaliile contează mai puţin şi locul lor în economia cărţii mi se pare, repet, supradimensionat.
Cu mână sigură şi cu o certă exersare în analiza imaginii e, în schimb, condusă descrierea frumoasei picturi murale din biserica Mântuleasa. Simbolurile animaliere, interpretate în riguroase detalii de bestiar, comparând variantele, portretele, scenele de pătimire a păcătoşilor sunt foarte avizat puse în valoare. Autoarea prezumă că văduva hărţuită de indiscreţia celor din jur – mahalaua este par excellence bârfitoare – a strecurat, memento al martiriului ei, un păcat necanonic în lista condamnărilor: ascultatul sub ferestrele altora. Lucrul nu trebuie să mire, într-o parte de lume cu tradiţia clevetirii. Ajunge să ne amintim ce face, întâiaşi dată, mahalagiul lui Caragiale, ajuns calif (Bagdadul, se-nţelege, e o acoperire a Bucureştiului etern). Pune să-i pedepsească pe ctitorii care bagă zâzanie şi fitile în mahala... Aşadar, plăcerea cea mai de seamă a târgoveţilor e şi coşmarul lor, şi nu e exclus ca Stanca Mântuleasa să fi folosit icoana ca să-i bată pe slobozii la gură altfel decât cu nuiaua.
Destinul familiei Mantu, care-şi dă numele unei aşezări din jurul unei biserici, cu lipsurile şi lucrurile lui nelămurite, oferă material documentar îndeajuns pentru o carte. Planul Andreei Răsuceanu este însă mai ambiţios, iar rezultatul mai cuprinzător. Dacă Bucureştii sunt o planetă, Mântuleasa este nu mai puţin. Acolo răsare o lume, un clan de moştenitori. Conflictul, mai mult decât norocul, pare să-i călăuzească. Vecinii se împrumută şi se sfădesc, plătesc pentru datoriile lor, fie ei lipiţi, ca Lupşescu birjarul, ori mai înlesniţi, ca pitarul Tocilescu. În prim-plan stau, şi în secolul XIX, tot doamnele. Elenca Petrescu, văduvele Zinca Iorgulescu şi Păuna Manolescu, Lucsandra Călineasca sunt nume care duc după ele istorii. Cu năravuri şi greutăţi, căpătuiri anevoioase şi mici lupte sâcâitoare în care li se trece viaţa. Fresca acestei epoci ceva mai puţin romantice, la firul ierbii, decât a păstrat-o istoria cu revoluţii şi avântate înfăptuiri, e un portret. Al moşieresei Ana Balş, semnat de Niccolo Livaditti, un fel de pictor de curte. Din nou, verva analitică a Andreei Răsuceanu se desfăşoară fără cusur. Aş fi simţit, de aceea, nevoia mai multor astfel de popasuri, în dauna unor recensăminte destul de seci de familii şi a unor inventare de întâmplări care, fatalmente, se încurcă.
Sigur că Mântuleasa, aceea cu încă un veac mai bătrână, este eroina lui Eliade. Una pe care n-o mai vede, dar pe care o reface mai fidel decât, printre demolări şi răni ale unui timp care se schimbă, se chinuie ea să trăiască. Te vedeam cu a mea minte/ Şi acum, când te-am găsit,/ Pare că-mi aduc aminte/ Cum că-n vremi mai dinainte/ Te-am văzut şi te-am iubit e declaraţia care i
s-ar putea face, pe versurile unei postume eminesciene, acestei fantastice apariţii. Cele două Mântulese, chiar dacă Andreea Răsuceanu nu le împleteşte tot timpul, sunt şi acestea, cea dintr-o istorie care-şi caută literatura, şi cea dintr-o literatură care-şi caută istoria. Un anume blestem al contratimpului urmăreşte destinul străzii şi pe-al oamenilor ei. De bună seamă, cu toate daraverile ce-o apasă, Stanca Mântuleasa nu este Ana lui Manole, deşi viaţa ei se sădeşte, simbolic, la temelia unei biserici (Andreea Răsuceanu insistă pe detaliul „din temelii”, prin care cele două femei se referă la lucrarea lor). Însă o adiere a lucrului neisprăvit se simte în bioritmul, mai vechi sau mai nou, al străzii. Terenurile îşi schimbă proprietarii, ameţitor, casele se construiesc cu greutate, iar vieţile celor care trăiesc în ele se curmă brusc, violent (a se vedea povestea caselor Capră). În subsoluri, la propriu şi la figurat, mustesc poveşti de trădare şi de ghinion, reconstituite după Ion Ghica. Trecutul hăituieşte prezentul, prezentul şterge fără milă trecutul. Şi această cursă fără istov nu se opreşte, lasă poveştile să se înţeleagă, la hotarele lumii noastre. Puzderia de amănunte, de vieţi întretăiate, de nume care se schimbă, într-o geografie şi genealogie foarte mobile – te întrebi ce conta, într-un Bucureşti în care şi locul, şi omul erau întâmplătoare, dau impresia, sau poate nu doar atât, unei ordini supra-adaugate. Care nu-şi vinde ieftin secretele.
Andreea Răsuceanu intră în acest secretaire, şi scrin, şi ladă de zestre, şi cameră oprită, din două părţi. Una e cercetarea riguroasă, cu surse sistematice, cu planuri ale Bucureştiului în faţă, cu documente de muzeu. Alta e aplecarea, cu nimic mai prejos, spre literatură şi spre intuiţiile ei, la Eliade, dar şi la memorialiştii Bucureştiului mai vechi, comercianţi de atmosferă, slujitori ai unor mistere în aer liber. Fiecare direcţie închipuie câte o Mântuleasă. Care e femeia iute şi dezgheţată, strunind treburile familiei, şi care jupâneasa mai delicată, poate, lăsând, peste timp, o morală ascunsă a neplăcerilor ei, printre culorile ticluite ale unei biserici, mi-e greu să spun acum. Oricum ar fi, câtă vreme literatura îşi caută documentul, deodată cu zănaticii ei răscolitori de pivniţi, iar istoria se încleiează cu ficţiune, pot să prefer dublura, femeia care priveşte peste umărul celeilalte, sprijin şi iscoadă. Cu gândul la ea, şi cu ochii în minunatele reproduceri color de la sfârşitul cărţii, am citit călătoria Andreei Răsuceanu pe strada Mântuleasa nu, cum ar fi meritat, cu creionul în mână, rătăcind printre detalii de fineţe, ci întorcând foile unei vechi istorisiri în ramă, cu epoci crescând una din alta, cu oameni complicaţi şi cu tâlcuri de ţinut minte. Dincolo de harababura cifrelor şi a planurilor, e singura poliţă de viaţă pe care Mântulesele au iscălit-o. Cu literatura, de la care Andreea Răsuceanu recuperează, însă, ce-i al străzii, fremătător de vie, în reconstituirea ei. Sub o semnătură de încredere, dota Mântulesei se întoarce acasă.
