In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Editorial
ARTA DE UNICĂ FOLOSINŢĂ - NICOLAE PRELIPCEANU Ceea ce pretindea partidul unic de la creatorul de artă era mesajul direct, mobilizator întru scopurile politice. Ca să mă rezum la literatură, a fost nevoie de una a colectivizării şi de una a industrializării, cele două marote ale regimului trecut. Şi dacă arunci o privire în lada de gunoi a literaturii române a anilor 1950-1970, aceste produse sunt acolo, din belşug, de la Păuna Mică de Mihail Sadoveanu, Mitrea Cocor a aceluiaşi, sau Bărăgan de V. Em. Galan, la Cetatea de foc de, cred, Mihail Davidoglu. Au apărut atunci oameni dispuşi să-şi predea partidului micile lor abilităţi literare, pentru a obţine mari avantaje şi a-şi face un nume. Dar ce zic eu micile abilităţi, că s-au predat şi mari talente! S-au repezit să muşte din această momeală, fără să se gândească vreo clipă că partidul unic însuşi îi va abandona atunci când realităţile vor mai evolua. Ceea ce s-a şi întâmplat.
Dar nu despre literatura proletcultistă, de „comandă socială”, intenţionam eu să aduc vorba în aceste rânduri, ci dimpotrivă, despre literatura de după, din anii libertăţii. Dacă te uiţi la anumite produse literare, mai ales la piese de teatru ori scenarii de film de azi, vei constata omniprezenţa comenzii sociale, desigur într-o altă formă şi nederivând de la partid, ci chiar de la „mase”. Partidul vorbea şi el în numele „maselor”, dar nu le reprezenta, în timp ce un anumit public este creditat cu rolul de „mase”. Totul a început cu presa şi televiziunea. Evenimentul zilei, la apariţie, a fost un ziar declarat pe gustul publicului, de fapt pe gustul celui mai puţin instruit şi mai puţin pretenţios public, cel care se mulţumea cu violul comis asupra unei bătrâne de 89 de ani de către un tânăr de 25, sau cu găina care naşte pui vii. Fapte, de natură patologică primul, dacă o fi fost adevărat, prostie curată cel de-al doilea. În paralel, a izbucnit televiziunea Pro TV, care a lansat moda stupidităţii pe placul proştilor şi al neinstruiţilor. Să plătească, ajunge, spuneau părinţii aceste două instituţii ale media româneşti, între timp multiplicate şi acaparând piaţa. Nu mă număr printre cei care pretind mediei, neapărat, un rol educativ, nu unul declarat în orice caz, dar sunt sigur că dacă nu li s-ar fi dat drogul acesta ieftin, al bârfei cretine, telespectatorii şi cititorii de ziare n-ar fi avut încotro şi ar fi transpirat să vadă numai seriale englezeşti încheiate la toţi nasturii şi ar fi încercat să citească şi articole politice serioase.
Ei, dar nici despre media nu e vorba în propoziţie. Ea e supusă, în fond, legilor pieţei şi numai cine n-o înţelege poate spera să se întâmple ceea ce am sugerat eu mai sus, adică să nu se producă ceea ce se cere. Din păcate, şi acum vin la oful acestui articol, ideea a fost preluată din volé de anumiţi dramaturgi, dar şi de romancieri, şi dă-i cu sexul lui şi cu sexul ei în gura amândurora, doar-doar le-o plăcea cumpărătorilor. Numai că piaţa asta e mică şi speranţele de a o lărgi sunt slăbuţe. Aşa că eforturile scriitorilor chitiţi pe sex s-au cam perimat şi s-a trecut la faza a doua, la un fel de neorealism, raportabil la cel italian al anilor de după război, nu numai în film, unde e evident, cel puţin pentru mine, ci şi în proză, teatru, ba chiar, să citeşti şi să nu crezi, în poezie. Iar piaţa, câtă e, se pamează de fiecare asemenea apariţie de poet, prozator, dramaturg pentru a-l uita repede-repede, pentru că apare altul şi altul şi altul. Nu mai e nevoie să dai foc Bibliotecii de la Alexandria ca să-ţi faci loc, pur şi simplu cărţile sunt uitate după un model de amnezie colectivă, foarte igienică dintr-un punct de vedere, în favoarea altora şi a altora, ca-ntr-o ardere continuă a tuturor bibliotecilor. Chiar scriitorii serioşi, care nu răspund noii comenzi sociale, sunt supuşi acestui sistem şi, dacă îşi petrec mai mult de un an sau doi scriind o carte, riscă să fie uitaţi cu desăvârşire între timp. Mă gândesc la prozatori, care trebuie să stea mai mult cu posteriorul pe scaun.
Dar nici arta, în general, nu mai răspunde exigenţelor de altădată, ea însăşi are grijă să fie destul de perisabilă ca să facă loc altui produs şi apoi altuia şi altuia. Ca şi cum a produce o carte de belestristică, o piesă de teatru, un tablou etc. este echivalent cu a produce un pantof sau o căciulă. Un efect al democraţiei şi al tratării egale a tuturor culturilor şi subculturilor. Dacă literatura, arta în general, era un – ca să ne exprimăm în limbaj birocratic – „bun de folosinţă îndelungată”, ea e pe cale să devină, la pachet cu celelalte bunuri de consum, unul de scurtă, până la unică, folosinţă.
Toate aceste schimbări nu sunt întâmplătoare. Reperul principal al lumii s-a schimbat. Dacă altădată el era unul provenit din epoca aristocratică şi religioasă, în care stima cea mai mare se acorda spiritualului, idealului, acum reperul vine de aici, de lângă noi, lumea s-a lepădat de aristocraţi şi de principiile lor şi, în mare parte şi de religie, iar banul şi marfa stăpânesc societatea până la obsesie şi halucinaţie. În funcţie de ban se alcătuieşte ordinea în lumea de azi: cine are mai mulţi bani stă mai în faţă în stima publicului, cine are mai puţini, marş la către coadă. Şi atunci, artistul se uită în dreapta, se uită în stânga şi se orientează. Un verb care se folosea mult şi în regimul trecut. Orientează-te, le spuneau bătrânii hârşiţi în rele tinerilor. Şi aceştia se orientau. Se mai orientează încă, fireşte după o altă busolă, care arată un alt punct cardinal, dacă nu cumva o fi acelaşi, supravieţuirea cu orice preţ, inclusiv călcarea în picioare a principiilor şi a idealurilor. Dacă în vremurile dinainte chiar de comunism, banul dicta până la un anume nivel, de unde în sus, să zicem, nu mai avea influenţă, acum nivelul său de influenţă a crescut aşa cum se spune că vor creşte mările şi oceanele când se vor topi gheţarii. Se va fi topit banchiza de bani înaintea gheţarilor şi noi nu ştim?
Iar dacă arta proletcultistă era una de consum, în ciuda faptului că partidul lupta din răsputeri împotriva societăţii consumiste dar asta numai când era vorba de marfă, nici arta de azi nu e departe de acest rol, dacă nu cumva şi l-o fi asumat cu voluptate şi convingerea că e pe drumul cel bun. Arta de văzut, consumat şi uitat, cam aşa s-ar putea defini în puţine cuvinte acest tip de artă. Mai produce vreun artist pentru, să nu spun eternitate că e prea mult, dar pentru mai târziu? Grea întrebare, greu de dat un răspuns. Sigur că aceia care nu vor să se vadă tot timpul în primplanurile zilei pot fi suspectaţi că lucrează pentru viitorime. Dar există vreo posteritate? Mai există aşa ceva?
Cazul lui Adrian Marino, un om singur, care şi-a închinat viaţa unei opere azi necitite, deşi temeinice şi fundamentale, e exemplar pentru lumea în care trăim şi trăiam încă din regimul comunist. Să fie acesta, în care ne aflăm liberi şi democraţi, o prelungire perfidă a aceluia? Nu mă refer aici la persoanele care fac politică şi care şi-au început cariera, prea adesea, cu semnul contrar, în totalitarism. Nu, mă refer la metoda artistică a comenzii sociale. Când venea de la partid era mai jenant să o urmezi, deşi se găseau atâţia gata să se conformeze. Dar când vine de la popor (acest cuvânt se rosteşte cu toată gura şi încă plină) atunci e, vorba epocii noastre, OK. Mai că-mi vine să spun, după ce observasem că aceia care au reuşit în regimul trecut reuşesc şi în cel prezent, că aceia care reuşesc acum ar fi reuşit şi în celălalt. Pentru că vectorul se păstrează, este urmat cu stricteţe şi supunere, nu o singură dată. Parafrazând o vorbă veche franţuzească, conformează-te, conformează-te, îţi va rămâne întotdeauna ceva!
