Viaţa românească - lunar de cultură şi artă
Prima pagină Articole Redacţia Istoric Arhivă Contact
Sumar
Editorial
 
Inedit
 
Proză
 
Eseuri
 
Ancheta VR
 
Poezii
 
Viaţa literaturii
 
Cronica literară
 
Atitudini
 
Meridian
 
Miscellanea

Varianta PDF

Anunt important!

In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.

Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).

Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.

Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.

Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.

Telefon:
021 212 79 93
 


Eseuri
LIBER SUB DICTATURĂ : GR. T. POPA - DUMITRU RADU POPA
istorie şi adevăr



“Dacă Isus ar începe astăzi propovăduirea sa, este foarte proba­bil că, înainte de a fi răstignit, ar fi considerat reacţionar şi ar încheia repede cariera sa profetică într-o celulă întunecoasă, în numele ideilor progresiste!”
Gr. T. Popa,
conferinţă ţinută în Aula Academiei, 1947


În 1968 tata, Doctorul Grigore Gr. Popa, fiul lui Gr. T. Popa, a primit un telefon de la Securitate. Nu era un lucru neobişnuit. În 8 ani petrecuţi în Baia Mare, unde tata s-a îmbolnăvit grav lucrînd ca medic de mină, la Cavnic, căci nu i s-a oferit altceva, şi 7 ani de Craiova, unde fuseserăm trimişi ca în ţara nimănui, căci n-aveam nici cunoştinţe, nici familie acolo, percheziţiile securităţii nu fuseseră lucruri ieşite din comun. Copilăria mea, a surorii şi fraţilor mei a fost marcată de aceste descinderi – mai ales noaptea! – care se terminau cu casa întoarsă pe dos... Unele dintre ele le-am evocat în prozele mele de mai tîrziu, făcînd oarecum... haz de necaz. De data asta, telefonul avea un scop cu totul nebănuit.
– Sînteţi fiul savantului decedat Popa, Grigore Tudor, nu-i aşa, tovarăşe doctor?
– Da, a spus tata, e un lucru cunoscut!
– Nu despre asta este vorba, a precizat amabil interlocutorul. Există un interes major al unui savant de origine română stabilit în SUA de a vedea pe soţia decedatului, mama dumneavoastră, Popa-Cernătescu Florica... Înţelegeţi?
Pe scurt, George Emil Palade, care plecase în America pe bursa Rockefeller a bunicului meu, Gr. T. Popa, căruia îi fusese şi preparator, era acum curtat – într-o perioadă de relativ dezgheţ – de către autorităţile comuniste de la Bucureşti. Se zvonea că ar putea să ia Premiul Nobel, obsesia cu bucluc a neamului nostru, nerezolvată pînă în ziua de azi. Bunica (Bica, cum îi spuneam noi, nepoţii, după cum Gr. T. fusese Bicu) locuia într-un minuscul apartament de 2 camere-confort 2, la comun cu o familie complet străină, şase staţii după cimitirul Bellu, într-un cuvînt, la mahala. Acolo fusese „repartizată”! Acum, pentru venirea lui Palade, se pregătea o potemkinadă în toată regula: tata trebuia să o ia pe Bica în apartamentul nostru din Floreasca, pretinzînd că locuieşte acolo, într-o atmosferă de familie, caldă... Doar nu era Savantul să fie dus la mahala şi, în plus, nu dădea o bună impresie despre tratamentul soţiei mentorului său, ea însăşi Conferenţiar universitar de histologie. Tata a propus o rezolvare mai pragmatică şi de lungă durată: să i se dea bunicii o locuinţă în centru, cum ar fi meritat. Interlocutorul a agreat, afabil, promiţînd că, după plecarea înaltului oaspete, problema o va rezolva... tovarăşul Bălănescu. Tata îl cunoştea bine pe Palade, fusese cu trei ani mai mic decît el la Facultatea de Medicină al cărei Decan era atunci bunicul. În fine, toată mascarada a avut loc – cu mîncare şi băuturi bune furnizate de organizatori. Palade a plecat, iar tovarăşul Bălănescu... a dispărut ca şi cum nu ar fi existat vreodată.
Ceea ce devenea însă limpede era faptul că memoria lui Gr. T. Popa, cu toate eforturile din ţara sa de baştină, nu mai putea fi ţinută sub obroc. Marele savant endocrinolog, profesorul englez G. W. Harris, fost colaborator al bunicului la Cambridge, venind în ţară ca să-l reîntîlnească şi aflînd despre prigoana şi moartea sa, a publicat în prestigioasa revistă elveţiană Triangle (7 octombrie 1964) studiul Le système nerveux et les glandes endocrines în care elogia rolul de pionerat al lui Gr. T. Popa în dezvoltarea neuroendocrinologiei, prin descoperirea sistemului port-hipotalamo-hipofizar, iar pe copertă era o poză mare a bunicului.
Vă veţi întreba, şi pe bună dreptate, de ce un savant de aşa renume internaţional trebuia să fie completamente şters din memoria ţării lui? Cine a fost, de fapt, Gr. T. Popa şi ce crime a săvîrşit?
Într-un cuvînt, a fost un om adevărat aflat la răspîntia istoriei, între două teribile dictaturi, un gînditor profund, cu o genă etică şi morală care nu cunoştea compromisul, dimpotrivă, îl denunţa unde îl identifica, netezindu-şi astfel senin drumul spre martiriu şi moarte. Împăcat cu el şi cu lumea, nepătat şi trăgînd un tragic semnal de alarmă asupra celor două isme distrugătoare ale secolului XX: fascismul şi comunismul.
Se născuse la 1 mai 1892, al 11-lea copil într-o familie de răzeşi din Şurăneştii Vasluiului (azi comuna Emil Racoviţă) şi, la numai 15 ani, tradusese Morphologie Générale de l’ organisme a lui Ernst Haeckel şi obţinuse, de la vestitul biolog din Jena, prin corespondenţă, permisiunea de a o publica în România. Avea să facă acelaşi lucru, mai tîrziu, cu Anatomia lui Gray. Înscris la Medicină, obţine titlul de Doctor în medicină şi chirurgie, apoi se transferă la Bucureşti cu profesorul Francisc I. Rainer al cărui Şef de Lucrări devenise. Destinul i se schimbă fundamental în 1925 cînd, ca un element tînăr strălucit, primeşte o bursă Rockefeller.
Cercetările sale la Chicago şi mai tîrziu Londra, în domeniile Embriologiei experimentale şi Neuroanatomiei au culminat, în 1930, cu descoperirea (împreună cu australianca Una Fielding) a sistemului port-hipofizar (corpusculii Popa-Fielding, cum a fost citată istorica descoperire ulterior, în discursurile de recepţie a patru premianţi Nobel!) – principiul care face creierul să acţioneze nu numai ca un organ, dar şi ca o glandă. Importante contribuţii, mai ales sub oblăduirea celebrului profesor Elliot-Smith, la Londra, a adus Gr. T. Popa şi în Antropologie şi Anatomie Comparată.
Întors în ţară într-o perioadă de mare agitaţie, fondează în capitala Moldovei revista Însemnări Ieşene, împreună cu Sadoveanu ce, pe atunci, îi era prieten apropiat şi rudă, G. Topârceanu şi sonetistul Mihail Codreanu. Ia poziţie făţişă faţă de violenţele legionarilor, faţă de lipsa de orice bază ştiinţifică a rasismului şi, în 1939, revista e suprimată. Se trezeşte pe lista neagră la legionari dar scapă cu viaţă, iar din 1942 se stabileşte la Facultatea de Medicină din Bucureşti (Decan din 1944); devenise în răstimp şi Membru al Academiei Române (în 1936).
La numai 50 de ani, în plină vigoare ştiinţifică, dar şi profund implicat în educaţia medicală, în pedagogie şi mai cu seamă în încercarea de asanare morală a societăţii – nu bănuia că mai avea exact 6 ani de trăit. Evenimentele înceapeau să se precipite. Gr. T. Popa nu putea să rămînă un marginal în toate acestea. Participă la redactarea faimoasei scrisori a celor 50 de intelectuali adresată Mareşalului Antonescu în care se cere ruperea alianţei cu naziştii, ieşirea din război, restaurarea pluripartidismului, a presei libere şi a tuturor celorlalte instituţii democratice.
În 1945, cînd deja sovieticii îşi arătau colţii, se formase Asociaţia „Mihai Eminescu” (Vladimir Streinu, Constant Tonegaru, Iordan Chimet, Pavel Chihaia) ca formă de rezistenţă împotriva persecuţiilor drastice ale sovieticilor. Grupul era sprijinit şi de o altă conştiinţă excepţională, Père Barral, traducător al lui Eminescu în franceză şi, pe atunci, secretar al Nunţiului Papal în România (el era greco-catolic). Pe lîngă ajutoarele materiale strecurate celor pe lista neagră a comuniştilor, asociaţia pleda pentru o presă liberă, redacta manifeste răspîndite în lumea occidentală prin străduinţele preotului francez. Primele transporturi de pachete soseau cam prin 1946. Acţiunea era extrem de secretă, cerea spaţii sigure de depozitare şi încredere totală în cei ce le distribuiau. Gr. T. Popa a oferit fără ezitare Pavilionul Decanatului ca loc de depozitare a pachetelor. Cînd spaţiul nu a mai fost disponibil, profesorul a oferit subsolul locuinţei fiului său, fratele mai mic al tatei, viitorul actor Tudorel Popa, iar Marilena Popa, sora cea mai mică a tatii, făcea pe ascuns distribuţia, toţi expunîndu-se la mari riscuri.
Este perioada cînd Decanul începe să se exprime făţiş împotriva ruşilor şi a comunismului. Nu întîmplător, povestea tata, întorcîndu-se seara acasă de la o şedinţă de consiliu, Gr. T. Popa a fost violent atacat de trei soldaţi ruşi înarmaţi, la întretăierea Bulevardului Ardealului cu Strada Ştirbei Vodă. I-au smuls inelul de pe mînă, ceasul, i-au luat portofelul şi tocmai se pregăteau să-l dezbrace de palton, cînd o maşină a apărut în colţul bulevardului, iar soldaţii s-au făcut nevăzuţi. Povestind în zilele următoare colegilor de Consiliu, cu indignare, ce i s-a întîmplat, s-a trezit apostrofat de colegul profesor C. I. Parhon: „Popa, dragă, nu mai povesti nimănui treaba asta cu atacul ruşilor. N-ai fost tu atent! Nu erau ruşi, erau români de-ai noştri, îmbrăcaţi în uniforme sovietice, ca să-i compromită. Ruşii ne sînt prieteni, tovarăşi!” Cam tot în acea perioadă, după ce a ţinut o conferinţă în amfiteatrul mare al Facultăţii despre dezvoltarea ştiinţelor medicale la noi şi în lume – în asistenţă erau, pe lîngă studenţi şi cadre didactice, Prof. Dumitru Bagdasar, ministrul sănătăţii la acea vreme, academicienii Ştefan Nicolau, Ştefan Milcu, Artur Kreindler, toţi proaspăt colaboraţionişti cu noua putere instaurată – Gr. T. Popa a fost reprimat de Profesor Academician C. I. Parhon, Preşedintele Asociaţiei de Prietenie Româno-Sovietică (ARLUS) sub motivul că ar fi insistat atît de mult pe progresele medicinii în ţările Occidentale „cînd datoria dumitale este să promovezi medicina sovietică, de departe cea mai dezvoltată şi bine pusă la punct!”
Dealtfel, suferinţele şi sfîrşitul tragic i s-au tras de pe urma unor conferinţe ţinute în Aula Academiei, în parte tipărite la vremea respectivă, dar aduse integral la lumină doar în anul 2002 când, împreună cu tata şi soţia mea, Catrinel, am sponsorat apariţia volumului Reforma Spiritului, gîndit de bunicul meu drept o analiză riguroasă a raportului dintre ştiinţă, cultură şi ideologie în mijlocul secolului cel mai turmentat din istoria modernă. Partea I, Principii de Educaţie şi Învăţămînt fusese, la timpul ei, cenzurată şi amînată de la publicare de unul dintre acei cameleoni ai tuturor vremilor, Acad. Profesor Traian Săvulescu. Desigur, un studiu precum Educaţia: problemă de rasă? care desfiinţa pur şi simplu teza arianismului şi proba lipsa de temei ştiinţific a rasismului, a oprimării evreilor, era destul de incomod în anii 1943-44. Interpelat direct de bunicul, viitorul vajnic comunist şi pion pro-sovietic avea să-i răspundă: „Nu pot, măi Popa, să-l public... Gîndeşte-te: ce o să zică Mareşalul?”
Se pare, însă, că Gr. T. Popa se sinchisea prea puţin de părerile şi umorile Mareşalului, răspundea pesemne unor ierarhii mai înalte şi de altă natură: acelea ale spiritului liber, neîngrădit. Cu toate manevrele lui Săvulescu, Partea I şi a II a, Ştiinţa ca bază de primenire a omului au fost rostite în Aula Academiei Române, în versiune necenzurată. Tata, care a fost în sală, mi-a mărturisit că reacţia la partea I a fost entuziastă, în Aulă aflîndu-se destul de puţini pro-germani. Nu la fel a fost cu partea a doua, la 14 ianuarie 1944. În Academie se simţea atmosfera favorabilă Mareşalului Antonescu. Vechii academicieni, chiar dacă împărtăşeau ideile expuse, s-au abţinut din prudenţă să aplaude şi să comenteze. Şi ce ar fi avut de comentat, fără să-şi pună pielea la sare, despre frazele clare, neiertătoare ale savantului: „Astăzi, cînd anarhia clocoteşte peste tot, cînd oamenii construiesc şi voiesc să impună sisteme personale, construcţii imaginare pline de pericol, cînd voinţa grupurilor şi indivizilor ţine loc de tradiţii şi cînd instabilităţile cele mai grave ne bîntuie, spiritul ştiinţific singur poate salva omenirea. Relele actualităţii sînt mai ales rele pornite din acţiuni mînate de sentiment; s-au revărsat furtunos impulsiile şi dorinţele nestăpînite. Ştiinţa însă, şi numai ea, poate pune ordine în mersul lucrurilor, deprinzînd pe oameni să se supună legilor şi să se dezrobească de tirania sentimentelor necontrolate. Ea singură ne poate crea azi un nou ideal, în care să intre frumuseţea ordinei universale şi echilibrul de puteri puse în concurenţă firească.” Iar către final: „Strigătul de alarmă este că ştiinţa nu poate încă reprima destul iraţionalul din om şi emotivitatea sa pasională, iar aceasta ameninţă cu distrugerea chiar bazele spirituale ale ştiinţei. În faţa insuccesului ştiinţei de a procura direct fericirea şi progresul linear, s-au produs diferite căi de îndreptare începînd cu utopiile romancierilor (...). Unii au construit o imagine ireală a unui Supraom, cu calităţi excepţionale, care ar începe astfel o epocă nouă în evoluţia umanităţii.”
Anarhie, putere personală, exclusivism, tirania sentimentelor necontrolate, Superomul ca iluzie – lucruri numite pe şleau sub dictatura nazistă, nu dădeau prea bine! A trecut însă şi asta, iar în 1946 fostul sicofant al Mareşalului, acelaşi Traian Săvulescu, devenea, nici mai mult nici mai puţin decît promotorul unei Academii pe baze sănătoase, sovietice, o Academie de partid şi de stat ce nu mai avea nimic comun cu meritul profesional-ştiinţific ci doar cu fervoarea îmbrăţişării noii ideologii. Nu-i de mirare că el a devenit primul Preşedinte al Academiei Republicii Populare Române, formată din foşti academicieni „colaboraţionişti” şi ... noii politruci, adevărate fraude ştiinţifice. Reacţia bunicului a fost imediată şi dură: “Una din formele cele mai teribile ale eticii noi este tirania dosarului... Oamenii se tem, se suspectează unii pe altii. Cînd într-o ţara puterea a fost luată cu forţa, uzurpatorul are în vine frica unei alte uzurpări, sau a unei revolte de răsturnare... Să ne amintim puţin isprăvile dictaturilor de-abia răsturnate şi a celor care aşteaptă să fie răsturnate: bastoanele de cauciuc şi untul de ricină, spionajul în familie prin copii, dispariţia de oa­meni peste noapte, arestări şi deportări, schingiuiri şi viaţa în celule, spionaj intens şi omoruri, luare de ostatici, confiscări de bunuri, răpiri din stradă, descinderi nocturne şi percheziţii, înscenări şi eliminări din servicii...”
Cam în acelaşi timp, şi fără cunoştinţa sa, Gr. T. Popa fusese propus pentru acordarea Premiului Nobel (avea să-l ia elevul lui, Palade, în 1974), în baza descoperirii sistemului port-hipofizar, în 1930. Tata avea să afle, mult mai tîrziu, că Decanul facultăţii de la Iaşi de atunci, Profesorul Vasile Răşcanu, fost ţărănist trecut cu arme şi bagaje la comunişti, a furnizat Academiei Nobel date false: Gr. T. Popa era mort, iar în ţară nimeni nu auzise de numele lui ca om de ştiinţă! Mort, da, avea să fie în curînd! Şi dat uitării, într-o conspiraţie nemernică, hidoasă pentru mai bine de 40 de ani, ca astăzi Universitatea de medicină din Iaşi, şi străzi prin alte oraşe, să-i poarte numele!
O, ţară tristă, plină de humor, cum zicea Bacovia!
Şi aici venim la cea de-a treia parte a Reformei Spiritului, anume Ten­siunea nervoasă şi Boala secolului. Iată ce spunea acolo cel căruia nu-i păsa nici de Mareşalul Antonescu nici de recentul auto-instaurat guvern comunist Petru Groza: „Vremea noastră a fost bîntuită şi încă mai este de două simplificări periculoase. Una este rasismul, pe care am dezvoltat-o în partea întîi a lucrării. A doua este marxismul. Această teorie reduce toate problemele existenţiale la problemele economice şi explică toată evoluţia umană prin materialismul istoric. Nimeni nu se gîndeşte să nege importanţa laturii economice a societăţii şi nici rolul ei în declanşarea multor conflicte războinice. Dar, a face din ea singurul motor al societăţii şi al evoluţiei umane este a exagera peste măsură şi a simplifica periculos problemele. E ca şi cum am spune că evoluţia embrionară este exclusiv opera placentei prin care trece hrana noii fiinţe şi ca şi cum am socoti că un arbore frumos sau un pom cu fructe sunt numai opera solului pe care cresc(...). Asemenea simplificare utopică va produce omenirii tot atîta rău cît a produs cealaltă simplificare, a rasismului, care voia să unifice lumea prin tăierea capetelor celor de alt sînge. Unii curăţă societatea cu iataganul pe temeiul averii şi ceilalţi o curăţau cu toporul, pe motiv că culoarea ochilor nu-i albastră.”
De acum nu mai exista cale de întoarcere, savantul îşi parafa condamnarea la prigoană şi moarte prin propoziţiile următoare: „ Aceeaşi simplificare pasională domneşte şi în relaţiile internaţionale, ca şi în curentele generale de idei care se pun lumii actuale. Şi aici se crede în adevărul absolut, pe care l-ar poseda numai o tabără, şi care cu violenţă şi ură vrea să reducă totul la concepţia sa. Naziştii declarau în afară de lege părerile democratice şi învăţau tineretul lor să le urască şi să le extermineze; ei au căutat să epureze ideile şi să îndepărteze opoziţia. La fel comuniştii vînează cu poliţia ideile care nu le plac şi vor exterminarea opoziţiei, propagînd ura şi violenţa contra oricărei alte credinţe, în afară de cea proprie. Toată propaganda din zilele noastre este o propagandă a urii şi de îndemn la violenţă.”
Era 14 aprile 1947, ultima apariţie în public a bunicului. Toată Aula Academiei, mi-a povestit tata, era înmărmurită iar, la sfîrşit, academicienii, speriaţi, nu ştiau cum să plece mai repede, izolîndu-se de Gr. T. Popa, ca şi cum ar fi fost ciumat. Oportunistul Ştefan Nicolau, apropiat colaborator al său şi pînă atunci prieten, a găsit totuşi vreme să exclame destul de tare, în aşa măsură încît să fie sigur că i s-a înregistrat reacţia: „Mais il est fou! Il a pérdu son esprit de conservation!” Nu, probabil că instinctul de conservare îl pierduse, dar cum spiritul veritabil nu cunoaşte compromisuri – el nu pierduse nimic! A urmat imediat demiterea ca decan, radierea din corpul profesoral, excluderea din Academie, înjurăturile în presă, prigoana...
Apartamentul Decanului era în Facultatea de medicină. Cînd securitatea a venit să-l aresteze, sute de studenţi au făcut zid viu şi au reuşit să-i oprească pe intruşi. Bunicul a plecat cu tata, îmbrăcaţi în haine ţărăneşti, ascunzîndu-se cum puteau, la prieteni de nădejde, spre Şurăneştii de baştină ai Vasluiului. De-acolo, cum li s-a luat urma, şi cu Gr. T. într-o stare de sănătate tot mai proastă (suferea de hipertensiune arterială esenţială şi de scleroză renală), fără posibilitate de îngrijire medicală, au ajuns la Baia Mare, în strada Dealul Florilor numărul 12, la casa bunicilor mei materni, profesorii Iosif şi Livia Lewandovsky. După vreo cîteva săptămîni, telefonul a sunat şi acelaşi Fănică Nicolau l-a implorat să dea o dezminţire în privinţa comparaţiei dintre fascism şi comunism, promiţîndu-i marea cu sarea... Bunicul nu a vrut să audă. Hai, Grigorel, i-a spus tatii, trebuie să plecăm de aici! Ascuns de prieteni, cu situaţia sănătăţii total zdruncinată, s-a întors la Bucureşti, în apartamentul de la Facultate. Curtea interioară era plină de agenţi, dar acum nu se mai sinchiseau: elementul nedorit era pe moarte, total părăsit de cei ce i-au fost discipoli şi colegi, dar care se pare că învăţaseră mai bine despre instinctul de conservare decît despre exigenţele spiritului liber.
Între perioade de somnolenţă, absenţă, căci trupul îi era intoxicat, şi crîmpeie de luciditate, era vegheat în dormitor de către mama, Dr. Maria-Magdalena Popa-Lewandovsky, studenta lui preferată. Mama îl ţinea de mînă şi greu îşi stăpînea lacrimile. În camera cealaltă, fratele meu era botezat de către Père Barral.
- Du-te, Titi, i-a spus bunicul mamei, trebuie să fii acolo cînd copilul primeşte mirul!
Mama l-a lăsat şi s-a dus în sufrageria în care se oficia botezul.
La vreo zece minute cînd s-a întors, Gr. T. Popa nu mai era în viaţă.
Asta s-a întîmplat pe 18 iulie 1948. Aveam să mă nasc peste un an şi trei luni. Nu mi-am cunoscut niciodată bunicul.
Mă înclin cu umilinţă şi admiraţie la sfînta lui memorie!
Dumitru Radu Popa


NOTE

1 Cu excepţia amintirilor comunicate mie expres de către tata (Dr. Grigore Gr. Popa, decedat în 2006), toate citatele din această lucrare sînt extrase din volumul: Grigore T. Popa. Reforma Spiritului, Editura Petre Popescu-Gogan şi Claudia Voiculescu. Bucureşti: Editura Viaţa Medicală Românească, 2002.


Prima pagină Articole Redacţie Istoric Arhivă Contact
Copyright © Uniunea Scriitorilor din Romania 2008-2013. Toate drepturile rezervate. Design si Programare: Datagram