In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Eseuri
DEMOCRAŢIA, DE LA O CRIZĂ LA ALTA - MARCEL GAUCHET MARCEL GAUCHET
Textul de faţă reprezintă transcrierea unei conferinţe susţinute de Marcel Gauchet în anul 2006 la Angers, în cadrul Societăţii angevine de filosofie. A fost publicat, un an mai târziu, la editura Cécile Defaut. Marcel Gauchet reia aici, sintetizându-le, analizele din cele patru volume aşezate sub titlul generic L’Avènement de la démocratie. Criza actuală a modelului democratic occidental scoate la iveală, afirmă Gauchet, exact acele contradicţii şi tendinţe neliniştitoare care converg spre pierderea capacităţii de a se guverna a societăţilor noastre. Este rezultatul direct al autonomizării logicii economice, al disocierii individualiste şi al erodării sistemelor politice – fenomene identificate de multă vreme în politologia europeană, dar cărora Gauchet le aplică o altă interpretare decât cea îndeobşte cunoscută: nu este vorba, crede Gauchet, despre o trecere de la vârsta politicului la vârsta economicului, aşadar despre o funcţionare mecanică, inerţială, a sub-sistemelor sociale. O astfel de analiză ar face ca expresia „criză a democraţiei“ să nu fie altceva decât forma unei nostalgii paseiste, căci ar pune în cauză principiul însuşi al democraţiei. Tocmai dimpotrivă: avem de-a face cu schimbări ale modalităţilor de exercitare a democraţiei. Iar această perspectivă teoretică nouă face inteligibilă depăşirea „ficţiunilor“ despre individul de drept abstract pe care toate revoluţiile de la sfârşitul secolului al XVIII-lea le-au vehiculat şi ratificat în regimul reprezentativ şi în economia capitalistă.
Luiza Palanciuc
DEMOCRAŢIA, DE LA O CRIZĂ LA ALTA
Reflecţiile de mai jos ţin de un exerciţiu periculos dar indispensabil: clarificarea conjuncturii istorice în care ne aflăm, orientarea în întunericul unei deveniri care-şi caută ţinta. Ele îşi propun să caracterizeze situaţia de criză pe care o traversează, în prezent, democraţiile, raportând-o la o situaţie de criză anterioară – acest paralelism permiţând evidenţierea trăsăturilor originale, pe fundalul unor mize comune.
Nu este cazul să examinăm aici dificultăţile demersului, care sunt de netăgăduit; mă voi limita să insist asupra necesităţii acestui demers, care nu mi se pare îndeajuns resimţită. Cum am putea, oare, înainta dacă nu ştim unde anume ne aflăm? Cum să acţionăm în absenţa unei analize a mişcării care ne duce cu ea? Oricât de mari ar fi riscurile exerciţiului, nu putem să nu ni le asumăm. Iar lucrul acesta este atât de adevărat, încât nu încetăm s-o facem, fie şi fără voia noastră, într-un mod ascuns şi ruşinat, ca şi când faptul de a ne supune lui, cu părere de rău, aproape fără să ne dăm seama, ne-ar proteja de pericole. Tocmai dimpotrivă, ar trebui să păstrăm conştiinţa deplină atât a limitelor noastre, cât şi a imposibilităţii de a ne descotorosi de ele.
Ambiţia unui atare demers nu este doar civică, deoarece nu vizează doar să pună în gardă cetăţenii; ea este o ambiţie filosofică, postulând că analiza acestei situaţii ne pune pe calea unei aprofundări a înţelegerii democraţiei. Aşa s-a întâmplat, nu demult, cu fenomenele totalitare, simptome majore ale celei dintâi mari crize a democraţiilor. Le datorăm, acestora, o înţelegere reînnoită, prin contrast, a fenomenului democratic. La fel stau lucrurile şi în privinţa încercărilor recente (esenţial diferite de cele precedente) care, în desfăşurarea lor, antrenează azi democraţiile. Dacă ştim să le desluşim, ele scot în evidenţă dimensiuni ale libertăţii modernilor a căror anvergură – până atunci – nu o remarcasem decât într-un mod parţial.
Intervenţia mea se va desfăşura în jurul a trei teze:
1. Avem de-a face cu o criză de creştere a democraţiei, o criză care nu este cea dintâi de acest gen, ci a doua.
2. Această criză are drept particularitate faptul că se traduce prin autodistrugerea temeliilor democraţiei.
3. Această criză corespunde unei crize intrinseci regimului mixt care este, în străfundul său, democraţia liberală a modernilor.
CARE CRIZă?
Ce înseamnă criză de creştere a democraţiei?
Noţiunea nu este limpede din capul locului, sunt conştient de acest lucru. Ea poate părea o formulă mediocră, o analogie vagă, în cel mai bun caz, asociind imprecizia cuvântului tocit „criză“ cu inadecvarea termenului „creştere“.
Este adevărat că evocarea permanentă, în fel şi chip, a acestei vocabule, „criză“, i-a diminuat considerabil greutatea. Ce nu este în criză? Cuvântul acesta nu este decât un mod leneş de a da un nume unor schimbări al căror înţeles ne scapă. Mai mult: aplicarea acestui termen la democraţie prezintă o dificultate specială, deoarece, prin definiţie, democraţia este regimul în care dezacordul, neîncetatele proteste, continua punere sub semnul întrebării a situaţiilor existente nu poate lua sfârşit. Unde anume începe – sau unde se termină – criza într-o confruntare a opiniilor, în antagonismul intereselor, în instabilitatea puterilor alese, unde anume încetează contestarea reprezentărilor sau revendicarea independenţei de către indivizi în raport cu ordinea colectivă, toate acestea fiind inerente funcţionării unui sistem al libertăţii? Nu am dus lipsă de teoreticieni de doi bani pentru a extrage, din această situaţie, argumentul că noţiunea însăşi de democraţie ar fi de repudiat, întrucât pretinsa ei criză constituie, de fapt, starea ei obişnuită.
Aceste dificultăţi foarte reale nu trebuie să fie decât o invitaţie suplimentară la rigoare. Avem nevoie de un concept cu ajutorul căruia să putem înţelege dezechilibrele susceptibile să afecteze funcţionarea, dacă nu chiar existenţa, acestor organizări în esenţă instabile care sunt ansamblurile umane – proprietatea lor ontologică fiind de a se structura în funcţie de multiplicitatea lor şi de contradicţia dintre ele. Nu vedem alt concept în afara celui de criză pentru a îndeplini acest rol. Aşa stând lucrurile, nu este vorba de a-i justifica întrebuinţarea în fiecare caz, în funcţie de gravitatea tulburării şi de caracterul intrinsec al factorilor în cauză. Putem vorbi de o „criză a democraţiei“, pentru a lua drept exemplu problema noastră, atunci când o fracţiune importantă a cetăţenilor ajunge să dea la o parte principiul instituţiilor sale şi să susţină partide ofensive nutrind ambiţia de a instaura un regim alternativ, aşa cum va fi fost cazul totalitarismelor. Nu cu starea sa „normală“ trebuie să învăţăm să ne obişnuim. Trebuie, dimpotrivă, să identificăm şi să dăm la iveală frustrările şi aşteptările suscitate de dezvoltarea universului democratic care s-au cristalizat, la un moment dat, în aceste proiecte de ruptură.
Fie şi aşa, mi se va răspunde; dar atunci cum se poate vorbi despre „criză“ azi, când asemenea forţe adverse nu mai există, când democraţia nu mai are duşmani din interior, ba chiar când ralierea generală la principiul său constituie marca distinctivă a spiritului timpului? Este cazul să nuanţăm conceptul nostru de „criză“, care nu se confundă nici cu prezenţa paralizantă a unor opoziţii deschise, nici cu existenţa unor simple disfuncţii. Faptul că democraţia nu mai are adversari declaraţi nu o împiedică să fie măcinată de o adversitate lăuntrică, care nu se cunoaşte pe sine, dar care nu este mai puţin redutabilă în efectele sale. Faptul că nimeni nu-şi mai propune să o răstoarne nu face ca democraţia să nu fie insidios ameninţată cu pierderea efectivităţii sale. Mai mult, dacă existenţa democraţiei se află la adăpost de contestare, modul în care actorii săi o înţeleg tinde să dizolve bazele pe care i se sprijină funcţionarea. Există cu adevărat o criză, în sensul riguros al termenului, deci al unei puneri sub semnul întrebării a realităţii democraţiei din interior, plecând de la înseşi datele care îi conduc desfăşurarea. Doar că procesul este de o natură infinit mai subtilă decât asalturile din trecut, iar resorturile sale sunt mai greu de identificat.
De ce, mai precis, acum, „criză de creştere“ – expresie analogică, sunt de acord, ale cărei conotaţii pot părea că flirtează periculos cu o veche teorie a „organismului social“, ieşită, azi, din uz? În ciuda acestui risc, uşor de înlăturat, imaginea îmi pare a avea calitatea de a atrage atenţia asupra tipului de istoricitate intrat în discuţie. Nu este vorba aici de vicisitudinile democraţiei de-a lungul timpului, de istoria sa externă; este vorba despre istoria sa internă, despre afirmarea progresivă a principiului său, despre desfăşurarea formulei sale, într-un cuvânt, despre dezvoltarea sa. Dezvoltare care, desigur, nu are nimic comun cu creşterea unui organism, dar care ţine, totuşi, de un proces endogen de expansiune şi explicitare, a cărui dinamică trebuie neapărat s-o captăm. În absenţa unui cuvânt adecvat în registrul social, „creştere“ mi se pare că oferă o aproximare acceptabilă. Transformările democraţiei ţin de ceva precum creşterea, iar această creştere, tocmai pentru că nu este organică, duce uneori la dezechilibre profunde care îi pun existenţa în pericol, sub o formă sau alta.
AUTONOMIA MODERNă
Această esenţă dinamică a fenomenului democratic nu este întru totul inteligibilă decât dacă o raportăm la originea ei. Democraţia modernilor nu poate fi înţeleasă, în ultimă instanţă, decât ca expresie a ieşirii din religie, adică a trecerii de la o structurare eteronomă a ansamblului umano-social, la o organizare autonomă. Pentru a fi şi mai precis, ea reprezintă punerea în formă politică a autonomiei ansamblului umano-social. Aceasta este definiţia deopotrivă cea mai cuprinzătoare şi mai exactă care îi poate fi dată. Cu precizarea că această autonomie nu este doar o idee abstractă, pe care am putea-o considera fixată odată pentru totdeauna. Ea este şi un fel de a fi cât se poate de concret, care se alcătuieşte şi se afirmă pe termen lung, în acelaşi ritm în care se petrece desprinderea multiseculară de structurarea religioasă a lumii. Lucrurile ar fi simple dacă nu ar fi vorba decât de un principiu; dar este vorba, într-un fel mult mai profund, de un mod al desfăşurării lui a-fi-împreună. Procesul de ieşire din religie este un proces de materializare a autonomiei, care trece prin faza de retopire a ansamblului de angrenaje organizatoare ale comunităţilor omeneşti. De aceea, la fiecare cotitură a acestei lungi aventuri, ne aşteaptă o surpriză. Cu toate că îi ştim pe dinafară principiile, formele propriu-zise pe care le iau acestea nu încetează să ne surprindă. Motiv pentru care şi apar mereu, de-a lungul acestei desfăşurări, probleme de stăpânire a instrumentelor libertăţii noastre. Paradoxal este faptul că încarnările autonomiei riscă mereu să ne scape.
Aşa încât, spre această mişcare de concretizare trebuie să ne îndreptăm atenţia pentru a înţelege anvergura dificultăţilor pe care evoluţia democraţiei le întâmpină în calea sa. În prealabil, trebuie să vedem ce înseamnă, practic, autonomia, ca mod de a fi al comunităţilor omeneşti.
Pentru a rezuma cinci secole în doar câteva fraze, trebuie precizat că această materializare a autonomiei în acelaşi timp cu ieşirea din religie a avut loc în trei valuri; ea a împrumutat trei vectori succesivi: politicul, dreptul, istoria.
S-a tradus, în primul rând, prin apariţia unui nou tip de putere, în locul şi pe terenul fostei puteri mediatoare în sânul căreia se opera conjuncţia dintre aici şi dincolo, supunerea ordinii umane la fundamentul său transcendent. Această nouă putere este cea care primeşte numele de Stat şi a cărei originalitate va fi de a funcţiona din ce în ce mai mult ca un operator al sciziunii dintre cer şi pământ şi al imanenţei motivaţiilor ce stau la baza organizării corpului politic. Esenţa politicii moderne rezidă tocmai în existenţa acestui condensator al autosuficienţei lui aici.
Procesul de ieşire din religie a cunoscut, în al doilea rând, inventarea unui nou tip de relaţie între fiinţe, prin apariţia unui nou principiu de legitimitate în sânul corpului politic. Ierarhiei – care lega fiinţele pe baza inegalităţii lor, a diferenţei lor de natură oglindind, la toate nivelurile corpului social, dependenţa naturii faţă de supra-natură – noua legătură îi substituie dreptul egal al indivizilor şi contractul încheiat între aceştia pe baza egalei lor libertăţi de origine. Această redefinire a bazei raporturilor dintre fiinţe se înscrie în interiorul unei remanieri mai vaste a fundamentelor dreptului în general. Sursa dreptului se aflase în Dumnezeu; ea alunecă spre natură, adică, mai exact, spre starea de natură, spre dreptul deţinut în mod originar de indivizi, datorită tocmai independenţei lor primordiale. Legitimitatea autorităţii publice şi a organizării corpului politic încetează să mai fie transcendentă. Ea nu mai poate face abstracţie de acordul permanent al indivizilor care compun corpul politic şi care îşi pun în comun, în mod contractual, drepturile de care fiecare dispune individual. Aceasta este revoluţia în privinţa originii şi a naturii dreptului care a făcut din dreptul modern, devenit prin esenţă dreptul indivizilor, un vector al autonomiei.
Procesul ieşirii din religie a avut loc, în sfârşit, în al treilea rând, prin răsturnarea orientării temporale a activităţii colective. Contracarând supunerea necondiţionată faţă de trecutul fondator şi dependenţa faţă de tradiţie, istoricitatea modernilor proiectează umanitatea spre inventarea viitorului. Autorităţii originii, sursă a ordinii imuabile chemate să domnească peste oameni, ea îi substituie autoconstituirea lumii omeneşti ca durată, îndreptată spre viitor. Ceea ce poate fi denumit: orientare istorică, al treilea vector al autonomiei umane, întrucât, prin ea, umanitatea ajunge să se producă deliberat pe ea însăşi de-a lungul timpului.
Istoria modernităţii este, în străfunduri, istoria desfăşurării succesive şi a conjugării progresive a acestor trei vectori ai autonomiei. Căci nu e vorba, în mod evident, în niciunul dintre aceste trei puncte, de o izbucnire instantanee, ci de o expresie care capătă formă puţin câte puţin, deci de o lentă expansiune deplasând şi spulberând, încetul cu încetul, mecanismele puternic constituite ale structurării eteronome. Vedem astfel cum logica imanentă a Statului se impune în faţa celei a monarhiei sacre căreia îi fusese asociată la origine, până ce abstracţia lucrului public sfârşeşte prin a detrona personificarea regală a puterii. Încetul cu încetul, în mod similar, redefinirea dreptului în sânul corpului politic pe baza drepturilor individuale îşi dezvăluie înclinaţia democratică. Libertatea „stării de natură“ nu poate decât să comande în „starea de societate“. În acelaşi fel, orientarea istorică se adânceşte pe măsura unei basculări din ce în ce mai pronunţate spre viitor şi a unei lărgiri a acţiunii determinate de propria-i perspectivă. Este ceea ce numim în mod curent „accelerarea istoriei“, expresie stângace a unei percepţii juste. Există, aşadar, o creştere în sensul unei exprimări tot mai lărgite a acestor articulaţii noi ale experienţei colective, pe măsură ce slăbeşte strânsoarea vechiului model al organizării, în conformitate cu puterea zeilor, a autorităţii întregului şi a dependenţei de trecut.
Din capul locului, acest inventar dinamic al componentelor modernităţii înţelese ca materializare a autonomiei permite scoaterea la lumină a ceea ce va diferenţia substanţial democraţia Modernilor de aceea a Anticilor. Democraţia Modernilor este dependentă de trei date sau dimensiuni străine de puterea în comun a cetăţii antice: ignorând Statul, ea se sprijină pe dreptul universal al indivizilor; se proiectează în autoproducţia colectivă. Trei date sau dimensiuni care adaugă o întreagă panoplie de probleme inedite la lista celor pe care le cunoscuseră anticii.
Doar scoţând la iveală aceşti trei vectori trebuie să analizăm dezvoltarea şi problemele democraţiei moderne. Aceste probleme se reduc în principiu la chestiunea guvernării autonomiei, sau, dacă vrem, a controlului asupra vectorilor autonomiei. Căci ea nu merge de la sine. Statul îi oferă comunităţii umane mijloacele autonomiei sale; însă trebuie ca aceasta să ştie să le întrebuinţeze; trebuie să ştie să le domine şi să nu se lase condusă de ele. Individul de drept dă consistenţă temeiurilor autonomiei comunităţii umane; dar trebuie construită puterea corespunzătoare acestei libertăţi contractuale a indivizilor, împotriva dispersiei şi a disoluţiei puterii comune care provine din libertatea fiecăruia în parte. Între revenirea tiranică a libertăţii anticilor şi neputinţa anarhică a libertăţilor private, calea este strâmtă. În sfârşit, istoria, deci orientarea istorică face din autonomie mult mai mult decât capacitatea de a-şi fixa propria lege. O ridică la rangul de constituire concretă de sine. Însă, pentru aceasta, trebuie ca producţia de sine să fie controlată, căci poate sfârşi în cea mai înnebunitoare deposedare de sine. A se construi pe sine ignorând ceea ce faci nu este, oare, culmea alienării, a înstrăinăirii de sine? Or, acesta reprezintă chiar pericolul la care se expune o umanitate pornită să cucerească viitorul: riscă să se piardă în el.
În practică, acum, problemele democraţiei modernilor se reduc mai cu seamă la ajustarea, la articularea sau la combinarea acestor trei dinamici ale autonomiei politice, juridice şi istorice. O misiune împovărată de dificultăţi, căci fiecare dintre aceste trei dimensiuni defineşte o viziune sieşi suficientă a condiţiei colective şi tinde să funcţioneze pe cont propriu, prin excluderea celorlalte. Este motivul pentru care evocam adineaori reapariţia problemei regimului mixt. Ea trebuie pusă în termeni care nu mai au nimic comun cu cei ai amestecului şi ai echilibrului dintre monarhie, aristocraţie şi democraţie, problematică lichidată în epoca modernă, după cum ştim, prin irupţia raţiunii contractualiste şi a compunerii corpului politic pornind de la dreptul indivizilor. Cu toate acestea, democraţia modernă este un regim mixt, a cărui viaţă se învârte în jurul spinoasei conjugări a componentelor sale. Nimic mai greu de ţinut laolaltă şi de dirijat decât imperativele formei politice, exigenţele individului de drept şi necesităţile viitoarei autoproducţii. Dezacordul lor este mai frecvent decât armonia. Aici se află dilema şi focarul tensiunii permanente a regimurilor noastre.
FAPTUL LIBERAL
Între aceşti trei vectori ai autonomiei, cel mai spectaculos, prin chiar puterea sa de antrenare, este al treilea şi ultimul venit: orientarea istorică. Este cel care aduce schimbările cele mai rapide şi cele mai imediat sensibile, întrucât valorizarea schimbării ţine chiar de natura sa. Orientarea istorică îşi face apariţia între 1750 şi 1850, de la ivirea perspectivei progresului până la acapararea puterii de către tot ce i-a urmat revoluţiei industriale. În funcţie tocmai de aceasta din urmă se stabileşte dimensiunea cea mai răspândită a regimurilor noastre, anume dimensiunea lor liberală.
Este, desigur, posibil să concepi democraţia exclusiv pe baza dreptului. Principiile dreptului modernilor, aşa cum au fost circumscrise ele la naşterea lor, sunt de ajuns pentru a-i da o definiţie completă. De altfel, tocmai cu resortul revoluţiilor dreptului natural de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Statele Unite şi în Franţa, întreţin regimurile noastre o legătură genealogică directă. Cu toate acestea, perspectiva este în bună parte înşelătoare, în măsura în care ea maschează efortul de reinterpretare a dreptului natural în lumina istoriei care a prezidat la formarea regimurilor reprezentative aşa cum le cunoaştem azi. Orientarea istorică este cea care i-a conferit organizării liberale pe care o practicăm patina specifică.
Bascularea spre viitor implică, într-adevăr, o reorganizare completă a ordinii societăţilor. Ea induce, pentru început, tocmai o descoperire a societăţii ca sediu al dinamicii colective şi sursă a schimbării; ea legitimează, astfel, emanciparea societăţii civile în raport cu Statul; ea aduce totodată o inversiune de semn în raporturile dintre putere şi societate. Punctul de vedere al autoconstituirii umanităţii de-a lungul timpului se dovedeşte a fi purtător al unei politici a libertăţii. Cel dintâi articol al acesteia este că societatea trebuie lăsată liberă în măsura în care ea reprezintă adevăratul motor al istoriei, cel de-al doilea articol fiind acela că indivizii trebuie lăsaţi liberi, din aceleaşi motive, în interiorul societăţii, în calitatea lor de actori ai istoriei. Într-un asemenea cadru, puterea nu mai poate fi privită drept cauza societăţii, drept instanţa menită să o facă să existe ordonând-o, fie pe calea refracţiei unei ordini transcendente, fie pentru că ar administra necesităţile sale interne. Puterea trebuie să fie considerată efect al societăţii. Ea nu poate decât să fi fost secretată de aceasta şi nu poate avea drept rol decât pe acela de a îndeplini misiunile pe care aceasta i le încredinţează. Într-un cuvânt, ea nu are alt înţeles decât acela de a o reprezenta. O sarcină de reprezentare pe care o va îndeplini cu atât mai bine cu cât va fi fost explicit recunoscută, iar reprezentanţii vor fi fost mai liber aleşi de colectivitate.
Propun să numim răsturnare liberală această redefinire a raporturilor dintre putere şi societate care dă naştere guvernului reprezentativ în sensul său modern. Nu mai este vorba, aici, de a asocia la putere cea mai remarcabilă parte a corpului politic, aşa cum se întâmpla în reprezentarea medievală; este vorba de a transforma puterea într-o expresie a societăţii, în măsura în care aceasta din urmă este centrul iradiant al creativităţii colective.
Propun, de asemenea, să numim fapt liberal această recunoaştere practică a independenţei societăţii civile şi a iniţiativei actorilor societăţii civile, sau, pentru a da o formulare care să scoată mai mult în evidenţă caracterul său revoluţionar, această recunoaştere a priorităţii şi a întâietăţii societăţii civile asupra guvernării politice – o recunoaştere implicând automat admiterea esenţei reprezentative a legitimităţii politice. Numai traducerea adecvată a nevoilor societăţii poate face ca un guvern să fie legitim, indiferent de forma instituţională a acestuia.
Un fapt, întrucât, independent de ideologia liberală, această întâietate a societăţii constituie, în mod obiectiv, articulaţia centrală a societăţii istoriei. Prin ea trebuie să înţelegem societatea care nu doar este privită ca istorică, ci se şi organizează ca fiind istorică. Ideologia liberală nu este decât o lectură, printre altele posibile, a acestui fapt şi a urmărilor politice care pot decurge din el.
Pentru a formula altcumva: societăţile noastre sunt dotate cu o structură liberală, în funcţie de orientarea lor istorică, de căutarea autonomiei pe calea efortului de auto-transformare şi de auto-producere.
PRIMA CRIZă A DEMOCRAŢIEI
Sub semnul liberal, democraţia pătrunde încetul cu încetul în societăţile europene în cursul secolului al XIX-lea, urmând o evoluţie care poate fi rezumată în lărgirea democratică a guvernării reprezentative datorată sufragiului universal. Guvernarea reprezentativă se acomodează, în principiu, cu o versiune elitară, lăsând sarcina de a identifica interesul colectiv deliberării celor mai responsabili şi mai luminaţi dintre membrii săi. Dar, ţinând cont de premisele sale, regimul liberal, aşa cum scrie la istorie, este menit să se dezvolte ca liberalism democratic, fiecare actor fiind recunoscut drept cel mai bun judecător al propriilor interese, iar reprezentarea fiind considerată cu atât mai eficace cu cât este cea a celor mai mulţi autori ai istoriei comune. Această democratizare irezistibilă a regimurilor reprezentative este cea pe care o vedem triumfând în preajma anului 1900.
În acelaşi timp, apariţia guvernului liberal-democratic va fi însoţită de o criză în care putem recunoaşte cea dintâi criză de creştere a democraţiei, cu o serie de trăsături distinctive care ţin de faptul că este vorba de o criză a instalării. Ea creşte şi se conturează de-a lungul perioadei de răscruce 1880-1914; va izbucni imediat după primul război mondial, pentru a atinge apogeul în anii 1930.
Criză de creştere deoarece, pe de o parte, legitimitatea democratică pătrunde imbatabilă în fapte şi impune domnia maselor, în vreme ce, pe de altă parte, acest progres teoretic al autonomiei, garantat de către putere prin sufragiul universal, departe de a sfârşi într-o autoguvernare efectivă, conduce spre o pierdere a dominării colective. Regimul parlamentar se dovedeşte a fi deopotrivă înşelător şi impotent; societatea, măcinată de diviziunea muncii şi de antagonismul claselor, are înfăţişarea unei dislocări; schimbarea istorică se sustrage oricărui control, pe măsură ce se generalizează, se accelerează, se amplifică. Astfel, în momentul în care oamenii nu mai pot nesocoti faptul că ei înşişi fac istoria, sunt nevoiţi să mărturisească tocmai faptul că nu ştiu ce fel de istorie fac. Nu şi-au câştigat totala lor libertate de actori decât pentru a se scufunda în haos şi neputinţă faţă de ei înşişi. Apare o îndoială: ieşirea din religie ar putea să fi dat naştere unei societăţi imposibil de ţinut în frâu.
Tocmai în raport cu această imensă criză trebuie înţelese cele două mari fenomene politice ale secolului al XX-lea, care sunt chiar răspunsuri la această criză: irupţia totalitarismelor şi apariţia democraţiilor liberale.
Alternativa – pentru a o formula drept o alegere clară care desigur nu va fi fost – este următoarea: fie recucerirea şi construirea puterii democratice, ca putere de autoguvernare, în cadrul societăţii istoriei şi a articulaţiilor sale liberale; fie desprinderea de articulaţiile liberale pentru a recâştiga controlul asupra destinului colectiv, stăpânirea de sine fiind incompatibilă cu aceşti fermenţi ai dezorganizării şi ai anarhiei care sunt libertatea societăţii civile şi libertatea indivizilor în sânul societăţii civile.
Deschiderii spre viitor, totalitarismele îi opun instaurarea unui regim definitiv; ezitărilor asociate reprezentării societăţii, acestea le substituie restaurarea primatului ordonator al politicului; în locul independenţei indivizilor, ele instalează compactitatea maselor sau a comunităţii poporului. În realitate, ele revin sau încearcă să revină – pentru a folosi un limbaj laic – la societatea religioasă, la coerenţa şi la convergenţa componentelor acesteia. Este semnul că modelul ei era încă temeinic înrădăcinat în minţile omeneşti, în pofida repudierii oficiale, şi că mai continua să influenţeze mersul colectivităţilor pentru a se prezenta drept un recurs în caz de nevoie.
Istoria confruntării dintre cele două opţiuni este arhicunoscută, dar ea capătă o nouă inteligibilitate de îndată ce este reaşezată în această perspectivă. Totalitarismele vor mânui hăţurile în anii 1930, până la a lăsa să se creadă o vreme că era liberală burgheză ajunsese la capătul existenţei sale, strivită fiind atât la dreapta, cât şi la stânga. Ulterior, după 1945, democraţiile liberale vor şti să se transforme într-un mod suficient de profund pentru a depăşi relele care fuseseră pe nedrept considerate incurabile. Vom asista, astfel, vreme de treizeci de ani, care sunt totodată şi anii unei creşteri excepţionale, la o fază de reforme şi de consolidări ale regimurilor liberale democratizate prin sufragiul universal, fază care va conduce spre democraţiile liberale, aşa cum le cunoaştem astăzi. O fază de consolidare şi de stabilizare ce se va termina prin a le permite acestora să aibă câştig de cauză în faţa a ceea ce mai rămânea din vechii adversari reacţionari şi revoluţionari. În 1974, începe să dea năvală, odată cu „revoluţia garoafelor“ din Portugalia, ceea ce politologii au numit „al treilea val al democratizării“1. El va fi fatal dictaturilor care păstrau sechelele fascismelor în sudul Europei, înainte de a pătrunde în America Latină, pentru a culmina cu prăbuşirea regimurilor aşa-zisului „socialism real“.
Dar, în paralel cu această expansiune mondială, începând cam din acelaşi moment, regimurile democraţiei liberale stabilizate intră într-o fază de transformări interne considerabile, transformări care contribuie la mişcarea generală, deoarece corespund unei înţelegeri şi unei adânciri suplimentare a spiritului democratic. Numai că înaintarea victorioasă a democraţiei nu are niciodată loc fără dificultăţi pentru democraţie, lucru care va putea fi verificat încă o dată. Metamorfoza aceasta se va încheia, într-adevăr, în cursul anilor 1990, când triumful democraţiei se va fi consumat, când ea se va fi impus drept orizont de nedepăşit al timpului nostru şi drept singurul regim legitim imaginabil, pe fundalul unei a doua crize de creştere, asemănătoare, în conţinutul său, celei dintâi, dar foarte diferită ca expresie. Această asemănare şi aceste diferenţe urmează să fie clarificate în continuare.
SINTEZA LIBERALO-DEMOCRATICă
Această elucidare presupune, ca o condiţie prealabilă, existenţa unei idei precise asupra punctului de plecare, adică a reformelor care au condus la stabilizarea formulei democraţiilor liberale de după 1945. Ansamblul lor constituie un răspuns sistematic la criza regimurilor liberale din care ţâşnise valul totalitar. Reduse la esenţial, ele reprezintă o injecţie de forţă democratică în societatea liberală. Lucru care ar trebui arătat în detaliu, graţie unei întrepătrunderi subtile dintre politic, social-istoric şi drept. Ceea ce se prezintă, în termeni de regim, ca o combinaţie dintre un regim liberal şi un regim democratic se sprijină pe o îmbinare savantă şi complexă a trei elemente ale modernităţii autonome. Este motivul pentru care suntem îndreptăţiţi să vorbim despre sinteza liberalo-democratică drept regimul nostru mixt.
Aceste reforme s-au desfăşurat în trei direcţii principale. Mă voi mulţumi să reamintesc inspiraţia lor generală, pentru a le scoate la lumină mizele.
1. Iniţial, ele au fost reforme politice, menite să răspundă neputinţei parlamentare şi slabei reprezentări, mai ales pe calea unei reevaluări a rolului puterii executive în sânul regimului reprezentativ. Este, în cele din urmă, cel care îndeplineşte cel mai bine această funcţie enigmatică numită reprezentare. Scoţându-l în evidenţă, nu doar eficacitatea forţei publice creşte, ci li se dă cetăţenilor posibilitatea de a se regăsi, cât de cât, în acţiunile regimului.
2. Au fost, apoi, o serie de reforme administrative care au pus pe picioare, cu un întreg aparat de servicii publice, un aparat de coordonare şi de previziune destinat să facă faţă pilotajului inconştient şi dezarmării în faţa anarhiei pieţelor care constituiau specificitatea Statelor liberale. Acestea vor putea să se sprijine, de acum înainte, pe forţa mijloacelor de cunoaştere ale societăţii, de organizare a existenţei colective şi de evoluţie a procesului de transformare. Schimbarea cu origini nenumărate devine inteligibilă şi controlabilă din punct de vedere al comunităţii politice.
3. În sfârşit, aceste reforme au constat – iar acesta este aspectul lor cel mai cunoscut – în transformări sociale pe care le putem aşeza la căpătâiul edificării Statelor-providenţă. Acţiunea are o dublă perspectivă: Statul social nu este doar un instrument de protecţie a independenţei reale a indivizilor împotriva vitregiilor naturii care îi ameninţă (boala, şomajul, bătrâneţea, sărăcia), ci este şi un instrument al examinării societăţii în ansamblul ei şi al controlului organizării sale din punct de vedere al justiţiei. Nu pretinde că va face instantaneu ca societatea să fie justă, ci propune un cadru care să permită dezbaterea pe acest subiect într-un mod operatoriu.
Rezultatul de ansamblu al acestor vaste transformări este o împletire a dinamicii istorice cu forţa reînnoită a Statului şi un drept al indivizilor redefinit în dimensiunea lui concretă. Libertatea liberală este respectată. Ea este chiar amplificată, tocmai prin mijloacele puse la dispoziţia atât a libertăţilor personale, cât şi a libertăţii de invenţie şi de autoconstituire a societăţilor civile. Dar, de data aceasta, ea este dotată cu o expresie politică în stare să dea contur guvernării de sine a comunităţii istorice recunoscute astfel în forţa sa creatoare. Fapt care face ca libertatea liberală să se ridice cu adevărat la nivelul libertăţii democratice. De la liberalismul democratic vom fi trecut la democraţia liberală, în deplinătatea acestei noţiuni.
Adevărul este că aceste mari reforme aduse imediat după cel de-al doilea război mondial s-au dovedit a fi remarcabil de eficace, pe termen mijlociu, în obţinerea asentimentului populaţiilor. Ele au înlăturat, puţin câte puţin, temerile şi refuzurile care au părut o vreme, în toiul tulburărilor din anii 1930, că vor copleşi regimurile liberale, condamnate la ceea ce părea a fi o slăbiciune iremediabilă. Ele au dus la o raliere la democraţie suficient de profundă, mergând, odată cu mijlocul anilor 1970, în inima unei grave crize economice. Criza care a survenit după crahul din 1929 a condus la paroxismul refuzurilor revoluţionare; criza de după şocul petrolier din 1973 a fost marcată de abandonul speranţelor revoluţionare şi de compromiterea promisiunilor totalitare.
EXPANSIUNEA AUTONOMIEI
Dincolo de dereglarea mecanismelor economice, această criză se va dovedi a fi fost, din aproape în aproape, semnalul unei schimbări a lumii, inclusiv în accepţia literală a cuvântului, o schimbare în geografia mondială, o schimbare a bazei materiale a societăţilor noastre, a capitalismului, a sistemului tehnic. De la sfera economică, schimbarea va trece spre sfera politică. Spiritul măsurilor de reglementare şi de liberalizare adoptate pentru a relansa creşterea economică va pătrunde în domeniul instituţiilor publice, având efecte puternice. Echilibrul sintezei dintre dimensiunea democratică şi dimensiunea liberală, la care se ajunsese destul de greu la începutul anilor 1970, se va destrăma în favoarea unei hegemonii reînnoite a dimensiunii liberale.
Această renaştere deopotrivă practică şi ideologică a liberalismului, după o îndelungă eclipsă, reprezintă aspectul cel mai vizibil al răsturnării radicale a peisajului colectiv în perioada din urmă. Dar semnificaţia fenomenului este cu mult mai adâncă. Inflexiunea ideologică nu constituie decât partea vizibilă a unei mutaţii de ansamblu care îşi are originea într-o reînviere a procesului de ieşire din religie. Numai din această perspectivă este cu putinţă recunoaşterea tuturor dimensiunilor sale. Desprinderea de structurarea religioasă era departe de a fi fost încheiată. Ea putea să pară astfel din punctul de vedere al regulilor explicite guvernând activitatea colectivă; nu era însă şi din punctul de vedere al mecanismelor interne şi al presupoziţiilor tacite ale vieţii în societate. Tocmai rezerva aceasta ascunsă fusese exploatată de religiozităţile totalitare. Or, rezultatele spectaculoase în materie de concretizare a autonomiei, rezultate obţinute după faza de consolidare din anii 1945-1975, au creat condiţiile unui pas suplimentar. Au pus bazele şi acumulat mijloacele unei noi faze de expansiune a organizării conform autonomiei. Aceasta se traduce prin noi dezvoltări ale celor trei vectori ai săi, dezvoltări care pun în dificultate combinaţiile şi compromisurile anterior stabilite între ei. Unul dintre vectori, cel al dreptului, pare să aibă întâietate asupra celorlalţi şi să-şi impună legea în mod hegemonic. În bună parte, avem de-a face aici doar cu un efect de optică. În realitate, există o adâncire simultană a politicului, a dreptului şi a istoriei. Dar statutul şi aparenţa pe care adâncimea lor o conferă politicului şi istoriei le ascunde, am spune, vederii. Statul-naţiune este mai structurant ca niciodată, doar că acest lucru se întâmplă pe un dispozitiv infrastructural şi pe un fundal de atenuare a ceea ce structura religioasă îi atribuise ca transcendenţă imperativă, aşa încât retragerea atribuţiilor sale anterioare apare drept o rătăcire (în vreme ce, de fapt, dacă a încetat să mai domine economia, este pentru a-i servi şi mai mult ca suport). Dar aşa stau lucrurile: cu cât rolul său este mai important, cu atât el este mai puţin vizibil. La fel, sentimentul de accelerare a istoriei nu a fost niciodată mai răspândit, şi pe bună dreptate, indiferent cât de inadecvată ar fi expresia acestuia. Amplificarea acţiunii istorice este, într-adevăr, remarcabilă. Doar că această aprofundare a orientării productive către viitor are drept rezultat de a ni-l face ireprezentabil, mascând totodată şi trecutul. Ne închide într-un prezent perpetuu, rupând toate punţile dintre timpuri. Din clipa în care orientarea istorică predomină într-un mod neegalat până atunci, totul se petrece ca şi cum istoria nici n-ar mai exista. Doar elementul dreptului este cel care răzbate în peisajul colectiv. Acesta, în schimb, ocupă cu superbie poziţia de frunte. Vizibilitatea sa îi conferă o preponderenţă sporită. Este instanţa dominantă a configuraţiei actuale. Îi dă ofensivei liberale culoarea politică, punând accentul pe exercitarea drepturilor individului cel puţin la fel de mult ca pe aptitudinile de iniţiativă ale societăţii civile. Putem dezbate îndelung ca să aflăm ce anume cântăreşte mai greu, la urma urmei, dintre toate forţele care modelează lumea noastră, de la libertăţile economice până la politica drepturilor omului. Pentru dezbaterea de faţă, este suficient să remarcăm solidaritatea dintre ele.
Una dintre expresiile cele mai surprinzătoare ale schimbării de direcţie în raport cu marea perioadă de organizare de după război a fost, într-adevăr, relansarea procesului de individualizare. În vreme ce erau invocate doar masele şi clasele, individul fiind urmărit numai şi numai prin intermediul grupului, societatea de masă a fost răsturnată din interior de un individualism de masă, desprinzând individul de apartenenţele sale. Fenomenul ilustrează modul în care discontinuitatea noii perioade se situează în continuitatea perioadei anterioare. Această disociere generalizată ar fi fost de neconceput în absenţa imensului efort de construire a individului concret – efort depus de Statul social. În linie directă, ea este moştenitoarea dispoziţiilor protectoare şi promoţionale ale Statului social. Dar apare pentru a le aplica o răsucire care conduce pe o cale cu totul diferită, redându-i individului abstract locul cuvenit, pe baza datelor dobândite de individul concret. Cucerirea drepturilor reale se prelungeşte prin reabilitarea drepturilor care păruseră formale şi prin reactivarea exigenţelor formulate în numele lor.
Consacrarea mişcării în această direcţie va fi încoronarea fastuoasă a individului de drept şi a drepturilor omului de-a lungul anilor 1980. Se va întâmpla chiar să existe şi o dată istorică pentru a da un suport simbolic acestei încoronări. 1989 va rămâne drept confirmarea ironică a caracterului de nedepăşit al cuceririlor revoluţiei burgheze, două secole mai târziu, în perspectiva prăbuşirii pretinsei sale depăşiri. Ceea ce nu înseamnă, desigur, că nu s-a petrecut nimic important de-a lungul acestor două secole, nici că această făptură de drept care revine pe scena publică este aceeaşi cu cetăţeanul din 1789. Nici vorbă să fie aşa. Problema noastră este tocmai să înţelegem în ce fel drumul parcurs schimbă condiţiile de funcţionare a democraţiei, până la a face din fundamentul său natural însăşi sursa tuturor problemelor sale.
DEMOCRAŢIA DREPTURILOR OMULUI
Anvergura istorică a acestei canonizări merită îndelung subliniată. Datorită acestei reveniri a individului de drept, democraţia devine irevocabil ceea ce nu fusese niciodată cu adevărat, în afară de tentativa inaugurală şi scurtă a Revoluţiei franceze: o democraţie a drepturilor omului. Din depărtare, ea se revendica, desigur, de la acestea, după cum, la modul negativ, se străduia să le prezerve, sub forma unor garanţii personale, în sfera judiciară. Dar, dacă era un lucru de la sine înţeles, odată cu impunerea autorităţii istoriei, în secolul al XIX-lea, acesta era faptul că, în abstracţia lor de modă veche, reprezentau principii tot atât de inoperante pe cât erau de venerabile. Se înţelegea de la sine că acţiunea politică trebuia să se ghideze în funcţie de cunoaşterea concretă a societăţii şi a dinamicilor acesteia dacă voia să fie eficace. Lucru în privinţa căruia evoluţia drepturilor personale sub forma drepturilor sociale în sânul Statului-providenţă adusese cea mai convingătoare dovadă. În raport cu această eclipsă de două secole, trebuie apreciată anvergura exploziei ai cărei martori tocmai vom fi fost. Democraţia revine la şcoala temeiurilor sale pentru a le conferi, de această dată, o transpunere pozitivă. Această reînsuşire a devenit posibilă printr-o schimbare intervenită în statutul drepturilor omului, statut care le coborâse, încetul cu încetul, din cerul idealului pe pământul practicabilului, de-a lungul unei istorii subterane a cărei ţâşnire la lumina zilei constituie o dată însemnată în lunga istorie a dreptului natural. Totul s-a petrecut ca şi când ficţiunea stării de natură ar fi devenit realitate, ca şi când norma primordială definită conform timpului de dinaintea societăţii s-ar fi contopit cu starea socială. Niciun obstacol, prin urmare, pentru ca drepturile pe care omul le deţine în virtutea naturii sale să predomine şi să fie aplicate fără a mai întâlni vreo piedică. Ele sunt concepute nu doar pentru a orienta acţiunea colectivă, ci pentru a o determina.
Aceasta este originea enigmaticii răsturnări a Democraţiei împotriva ei înseşi, aşa cum am propus să fie numită, care o face să dea înapoi pe măsură ce înaintează, care o goleşte de substanţă în chiar clipa aprofundării sale. Căci efectele politice ale acestei accepţii juridice reînnoite a democraţiei sunt considerabile. Noţiunea de Stat de drept capătă, în conjunctura de faţă, un relief ce depăşeşte cu mult accepţia tehnică în care era cantonată. Ea tinde să se confunde cu ideea însăşi de democraţie, asimilată salvării libertăţilor private şi respectului procedurilor care conferă temei expresiei lor publice. În mod semnificativ, accepţia spontană a cuvântului democraţie s-a schimbat. În înţelesul de toate zilele, el are altă încărcătură decât cel pe care i-l atribuiam odinioară. De unde, pe vremuri, desemnase forţa colectivă, capacitatea de autoguvernare, el nu mai trimite astăzi decât la libertăţile personale. Este socotit a merge în sensul democraţiei tot ceea ce consolidează locul şi rolul prerogativelor individuale. O viziune liberală a democraţiei a înlocuit noţiunea clasică. Piatra de încercare în această privinţă nu mai este suveranitatea poporului, ci suveranitatea individului, definită de posibilitatea ultimă de a învinge, dacă este necesar, forţa colectivă. De unde, din aproape în aproape, promovarea dreptului democratic antrenează şubrezirea politică a democraţiei. Pe scurt: cu cât democraţia domneşte mai bine, cu atât ea guvernează mai puţin.
Efectele acestei contradicţii lăuntrice pot fi depistate pe două planuri, dacă încercăm să le detaliem. La suprafaţă, se manifestă printr-o autorestricţie a domeniului politic al democraţiei. Se traduc, în profunzime, printr-o repunere sub semnul întrebării a înseşi bazelor pe care se sprijină exercitarea sa.
O DEMOCRAŢIE MINIMALă
Eclipsarea suveranităţii poporului în beneficiul suveranităţii individului conduce inexorabil, tocmai datorită acestui lucru, înspre o democraţie minimală. Nu este vorba de a opune, în mod naiv, cele două noţiuni. Ele sunt legate printr-o articulaţie subtilă care constituie cheia de boltă a regimurilor noastre şi care justifică folosirea expresiei „democraţie liberală“ în toată rigoarea acesteia. Aşa cum indică numele, ea prezintă două feţe asociate şi distincte: se sprijină pe drepturile fundamentale ale persoanelor şi pe libertăţile publice care le prelungesc, şi constă în exercitarea forţei colective, adică în convertirea libertăţilor individuale în autoguvernare a ansamblului. Guvernare care nu poate să se exerseze decât în respectul riguros al acestor libertăţi, de vreme ce este concepută tocmai pentru a le exprima, dar care reprezintă o putere distinctă şi superioară, în care libertăţile individuale îşi găsesc împlinirea, întrucât ele acced nu doar la demnitatea de părţi ale întregului, ci şi la răspundere faţă de destinul comun. Problema constitutivă şi permanentă a democraţiei liberale este aceea de a asigura hibridarea echilibrată a acestor două ordini de exigenţă. Această a doua dimensiune a puterii tuturor este cea care ajunge să fie aproape ştearsă în beneficiul celei dintâi: libertatea fiecăruia. Ea nu mai este înţeleasă drept o extensie necesară a dispunerii de sine, decât sub unghiul protecţiei pe care ea este susceptibilă să i-o garanteze (iată de ce extensia cererii adresate Statului social poate însoţi reducerea unor prerogative politice recunoscute guvernărilor). În rest, ambiţia de a stăpâni şi de a conduce ansamblul tinde să fie respinsă din pricina exteriorităţii sale autoritare. Însuşi comandamentul general al legii ajunge să apară drept duşman al ireductibilităţii drepturilor. Totul se petrece ca şi când ar fi necesară cât mai puţină putere socială posibilă pentru a obţine maximum de libertate individuală.
Inflexiunea nu este, poate, nicăieri mai sensibilă ca în Franţa, unde Republica prinsese rădăcini în jurul unui extrem de exigent ideal al suveranităţii colective. Iar acest lucru în funcţie, pe de o parte, de moştenirea unei îndelungate tradiţii de autoritate statală şi, pe de altă parte, de confruntarea cu Biserica catolică, care a determinat-o să dezvolte o viziune maximalistă a autonomiei democratice în faţa sperietorii teocratice. A rezultat de aici o separaţie ierarhică deosebit de pronunţată între sfera cetăţeniei publice şi sfera independenţei private. De aici şi bascularea care ne-a făcut să trecem de la o democraţie a publicului la o democraţie a privatului, resimţită cu o mai mare acuitate decât în alte părţi. Inversiunea priorităţii care situează sfera publică în dependenţa sferei private, retrăgându-i preeminenţa de principiu, este trăită ca fiind destabilizantă în raport cu o reprezentare a politicului puternic fixată.
Noul ideal operaţional al democraţiei, care nu are nevoie să fie explicit pentru a funcţiona, se rezumă la coexistenţa procedurală a drepturilor. Cum poate fi asigurată composibilitatea reglată a independenţelor private în aşa fel încât acestea să fie în măsură să aibă aceeaşi pondere în mecanismul deciziei publice? Aceasta este întrebarea. Or, mai multe drepturi pentru fiecare în parte, într-un asemenea cadru, înseamnă mai puţină putere pentru toţi împreună. Iar dacă nu vrem, în modul cel mai strict, decât plenitudinea drepturilor fiecăruia, în final nu mai există niciun fel de putere a tuturora. Posibilitatea însăşi a unui asemenea lucru, cu tot ceea ce faptul acesta implică în privinţa întregului ca atare, se vede exclusă din capul locului. Comunitatea politică încetează să se mai guverneze. Ea devine, în sens strict, o societate politică de piaţă. Adică: nu o societate în care pieţele economice controlează opţiunile politice, ci o societate al cărei mod politic de funcţionare însuşi împrumută din economie modelul general al pieţei, astfel încât forma sa de ansamblu se prezintă drept rezultanta iniţiativelor şi a revendicărilor diferiţilor actori, în urma unui proces de agregare autoreglat. Rezultă de aici o metamorfoză a funcţiei guvernanţilor. Aceştia nu mai fac decât să vegheze ca regula jocului să fie prezervată şi să asigure buna desfăşurare a procesului. Le revine să opereze arbitraje şi să faciliteze compromisurile apărute din dinamica pluralismului intereselor, a convingerilor şi a identităţilor. Aceasta este mutaţia, în raport cu ideea clasică de guvernare, pe care o înregistrează termenul în vogă de „guvernanţă“. Există, aici, o imensă ambiţie care stă ascunsă în spatele modestiei afişate: aceea a unei politici lipsite de putere – nici mai mult, nici mai puţin. O ambiţie care antrenează automat un doliu, nu mai puţin semnificativ, despre care nu se poate spune că ar fi limpede asumat, doliul a ceea ce îngăduie puterea, anume modelarea, în timp, a comunităţii omeneşti prin reflecţie şi prin voinţă.
În realitate, aşa cum puterea nu dispare după voinţă, aşa cum există, totuşi, mereu o guvernare, fie ea şi limitată, redusă în putinţa ei directoare, şi aşa cum, de altfel, indivizii şi grupurile societăţii civile nu se au în vedere decât pe ei înşişi şi preocupările lor proprii, evacuând punctul de vedere al ansamblului, fie el chiar restrâns la o coordonare funcţională, la personalul politic, tot aşa rezultă şi oligarhizarea crescândă a regimurilor noastre. La o primă vedere, ea este paradoxală, deoarece apare în miezul unei efervescenţe protestatare alimentate de inepuizabila apărare şi ilustrare a cauzelor particulare. Închiderea în sine nu implică însă nicidecum pasivitatea în faţa autorităţilor; tocmai dimpotrivă: ea este funciar revendicativă. Se potriveşte, structural, cu pretenţia de a obţine un loc legitim pentru particularitatea pe care o aperi în interiorul acestui ansamblu al cărei supravegheri este lăsată pe seama elitelor conducătoare. Activismul îşi face loc în chiar interiorul renunţării. Iată de ce, la urma urmei, această mobilizare permanentă, departe de a ameninţa oligarhia dominantă, nu încetează să-i consolideze acesteia poziţia, oricâte vor fi fost piedicile circumstanţiale pe care i le va fi pus în cale. Ceea ce nu înseamnă că elitele respective ar dispune cumva de vreun plan al ansamblului. Dar, dincolo de faptul că deciziile pe care le iau sfârşesc, adunându-se, prin a-i ţine locul, într-un context al mondializării, solidaritatea cu cele asemănătoare, precum şi consensul tehnic care se degajă de aici le servesc drept ghid. Este celălalt aspect al guvernanţei – convergenţa opţiunilor la scară internaţională, tainic secretată de conivenţa celor care guvernează. Aşa încât acest univers de societăţi pe care îl credeam imposibil de guvernat se dovedeşte a fi, în cele din urmă, guvernat cu destulă fermitate. Este, nici mai mult, nici mai puţin, orânduit de un fascicul de opţiuni care angajează forma de ansamblu a comunităţilor politice şi viitorul acestora, dar a căror înfăţişare esenţială scapă deliberării publice, fără posibilitatea de a li se imputa responsabilităţi bine definite. De aici sentimentul generalizat al deposedării, sentiment care tulbură democraţia drepturilor. Mecanismul său adânceşte prăpastia dintre elite şi popoare; alterează inexorabil încrederea popoarelor în oligarhiile faţă de care le împinge să se supună. Dar reacţiile populiste pe care le declanşează în schimb nu sfârşesc decât prin a consolida situaţia pe care acestea o denunţă. Democraţia minimală este o democraţie cu atât mai neliniştită şi nemulţumită de ea însăşi, cu cât este închisă într-un cerc care o lipseşte de mijloacele de a se îndrepta.
Iată deci cum o aprofundare incontestabilă a democraţiei se poate solda cu golirea acesteia de conţinut.
O CRIZă A FUNDAMENTELOR
Dar acest lucru nu este tot. Mai există un al doilea nivel al tulburării democraţiilor, şi mai adânc acesta, care priveşte nu atât mecanismul lor intern, cât mai ales cadrul lor de exercitare. Aici căpătă cu adevărat greutate noţiunea de democraţie împotriva ei înseşi.
În anumite privinţe, ne putem îngădui să credem că suntem martorii unui proces de corodare a bazelor funcţionării democraţiei. Dincolo de autorestricţia pe care şi-o impune sieşi, democraţia cade pradă unei autodistrugeri line, care îi lasă principiul intact, dar care tinde să o lipsească de efectivitate.
Universalismul fundamentelor care caracterizează democraţia o determină, într-adevăr, să se disocieze de cadrul istoric şi politic în interiorul căruia s-a făurit ea – Statul-naţiune, pentru a simplifica –, dar, mai general, de orice cadru de exercitare, care este, prin definiţie, mărginit. În mod ideal, ea s-ar dori fără teritoriu şi fără trecut. Logica dreptului o incită să refuze
să-şi recunoască o înscriere în spaţiu, ale cărui limite sunt o ofensă adusă universalităţii principiilor de la care se revendică ea. Aşa încât, pe aceeaşi linie, ea respinge şi inserţia într-o istorie care ar face-o dependentă de o particularitate nu mai puţin insuportabilă. Cu alte cuvinte, democraţia ajunge să nu mai poată să-şi asume condiţiile care i-au dat naştere. În ultimă instanţă, ea respinge, în mod categoric, ideea că ar fi putut să aibă un început. Ajunge să se privească pe ea însăşi ca pe o evidenţă naturală, faţă de care geografia şi istoria reprezintă un scandal de neînţeles. Cum s-ar putea, oare, ca ea să nu fi ocupat dintotdeauna şi pretutindeni o poziţie predominantă? Trecutul omenesc şi diversitatea sa civilizaţională sunt aruncate în uniformitatea unei barbarii lipsite de interes, de vreme ce sunt ininteligibile. Această dezrădăcinare face ca democraţia să supravieţuiască, în realitate, de pe urma unei genealogii despre care ea nu vrea să ştie nimic şi ale cărei împliniri nu mai este preocupată, prin urmare, să le transmită.
În acelaşi fel, şi cu efecte chiar mai directe, democraţia ajunge să întoarcă spatele instrumentului capabil să transfere în realitate opţiunile colective. Orice formă de putere ajunge să-i fie suspectă în raport cu ideea dreptului căruia înţelege să i se conformeze. Paradox suprem, ea devine antipolitică. Din punct de vedere istoric, democraţiile s-au constituit pe baza cuceririi puterii publice de către membrii corpului politic. Au presupus formarea unui Stat de tip inedit, în care comunitatea cetăţenilor putea să se recunoască şi să se proiecteze, şi a cărei putere legitimă o punea în slujba sa. Noul lor ideal este să neutralizeze puterea – oricare ar fi aceea – în aşa fel încât să aşeze suveranitatea indivizilor la adăpost de orice atingere. Aici trebuie căutată raţiunea profundă a zguduirii Statelor şi a principiului autorităţii indivizilor în democraţia de astăzi. Ea merge mult mai departe decât simpla retragere a acestora din atribuţiile economice. Vine din înceţoşarea naturii lor şi a rolului pe care ei îl joacă în spiritul popoarelor. Adevărul este că funcţia lor de vectori operatori ai guvernării în comun nu mai este înţeleasă. Acţiunea lor este lovită de o ilegitimitate difuză printr-o bănuială structurală de arbitrar.
Democraţia drepturilor omului ajunge, astfel, într-o pantă accentuată, să se lipsească de instrumentele practice de care ar avea nevoie pentru a deveni efectivă. De aici şi dureroasa descoperire a neputinţei publice de care se izbeşte în permanenţă. Însă chiar ea este aceea care secretează o atare neputinţă. Desigur, în parte, neputinţa provine şi din afară; desigur, ea depinde, într-o oarecare măsură, de mult prea celebrele „constrângeri exterioare“. Dar, în linii mari, vine din interior. Ideea că democraţia se iveşte din ea însăşi îi interzice să admită mijloacele propriei concretizări; o condamnă la evaziunea în virtual.
În felul acesta, prezenta criză a democraţiei ar merita numele de criză a fundamentelor democraţiei. O criză a fundamentelor al cărei resort nu este altul decât scoaterea în evidenţă a fundamentelor de drept ale democraţiei. Fundamente juridice confruntîndu-se cu fundamente istorice sau politice: aceasta este lupta intestină cu totul specială care determină, din nou, ca regimul libertăţii să fie unul problematic, făcând ca autonomia să devină potenţial imposibil de guvernat. Lărgirea şi aprofundarea structurării autonome a lumii uman-sociale au condus la o democraţie a drepturilor omului care, în modul ei actual de funcţionare, tinde să nege, ba chiar să dizolve condiţiile practice de exercitare. În acest mod mi se pare că trebuie să fie înţeleasă sursa misteriosului marasm care afectează regimurile noastre, împărţite cum sunt între o reînnoită întemeiere pe principiile care trebuie să le ghideze şi o inedită incertitudine în privinţa punerii acestora în practică.
Dar, cercetată în lunga perspectivă a devenirii moderne, criza mai poate fi analizată şi în alţi termeni. Ea se prezintă tipic drept o problemă de conciliere a celor trei elemente ale societăţilor post-religioase, dintre cei trei vectori ai autonomiei. Ea reprezintă o criză a regimului nostru mixt. Cea din urmă cucerire a revoluţiei moderne a propulsat dreptul pe o poziţie dominantă şi călăuzitoare, descalificând politicul şi aruncând într-un con de umbră social-istoricul, – politicul fără de care dreptul rămâne un ideal lipsit de corp, şi social-istoricul în absenţa controlului căruia dreptul ajunge să domnească într-o totală ignorare a efectelor sale reale. De aici şi contradicţiile permanente prin care se soldează această unilateralitate. Căci se mai întâmplă ca ceea ce nu este luat în consideraţie de către optica dominantă să existe totuşi la fel de bine, inclusiv (în mod inconştient) pentru cei care nici nu vor să audă de aşa ceva. Cei mai îndârjiţi fanatici ai dreptului nu încetează nici ei să invoce, fără să vrea, tocmai politicul de care, altminteri, ar dori să se descotorosească. După cum sunt nevoiţi să constate că normele al căror sens au impresia că îl cunosc capătă o însemnătate cu totul neaşteptată, uneori tocmai datorită desfăşurării sociale efective în care ele se înscriu. Dacă ar fi să vorbim concret: pe tăbliţa dreptului stă înscrisă legea economiei, nu fără a influenţa în chip notabil imaginea puterii şi a libertăţilor individului. Aceste discordanţe continue ajung să înrădăcineze imaginea unei societăţi menite să se ignore, a unui colectiv care se sustrage oricărui control şi a unei democraţii imposibile, în ultimă instanţă, în înţelesul deplin al acestui cuvânt. Cum ar mai putea această comunitate politică de nedominat, câtă vreme este mereu asaltată de solicitări incompatibile, presupunând că ea mai există încă, cum ar mai putea fi deci capabilă de vreo oarecare alegere de ansamblu? Ceea ce ne conduce la ideea unei democraţii minimale pe o altă cale: în acest univers în mod evident sustras controlului nostru, protecţia libertăţilor individului privat este singura accepţie care poate, în mod plauzibil, prezerva ideea democratică. Scepticismul faţă de puterea colectivă se întâlneşte cu dogmatismul în privinţa legitimităţii depline şi exclusive a prerogativelor personale.
SPRE RECOMPUNERE
Interesul perspectivei constă în faptul de a scoate la lumină instabilitatea funciară a configuraţiei actuale. Ea dă la iveală amploarea contradicţiilor apărute în ceea ce nu ar trebui privit decât ca o tendinţă dominantă – o tendinţă care nici nu reprezintă întregul realităţii societăţilor noastre, nici nu este singura tendinţă care se manifestă în interiorul lor. Hegemonia unilaterală a elementului dreptului nu este chiar ultimul cuvânt al istoriei. Este doar un moment al lungului parcurs străbătut de societatea autonomă, un moment de dezechilibru având nevoie de restabilirea echilibrului dintre cele trei elemente care trebuie să se întrajutoreze pentru a avea o democraţie coerentă. Termenii problemei care ni se pune, fiind vorba despre găsirea unei ieşiri din criza de faţă, sunt cât se poate de limpezi. Ei se reduc la posibilitatea de a negocia un compromis – cu toate limitările reciproce pe care acest lucru le presupune – între logica individului de drept, dinamica social-istorică şi forma politică a Statului-naţiune (formă a cărei metamorfoză o vedem derulându-se prea repede, în spaţiul european, datorită apariţiei unei federaţii de State-naţiune, care echivalează cu o dispariţie).
Nu vom mai insista asupra posibilităţilor de mişcare pe care le-au dobândit indivizii. Există, de asemenea, un mare grad de ireversibil în emanciparea societăţilor civile (şi a societăţilor economice, în sânul acestora). În sfârşit, trebuie spus că nu avem alte fundamente disponibile decât drepturile omului. Nu este vorba de a critica drepturile omului, după cum nu este vorba nici de o critică adusă individualismului. Ci despre limpezirea lor. Anume faptul de a arăta indivizilor că libertatea lor nu-şi câştigă înţelesul ei veritabil decât în cadrul unei guvernări în comun ale cărei baze şi condiţii sunt bine percepute. Ceea ce presupune înscrierea libertăţii într-o ordine politică asumată ca atare şi plasarea reflecţiei controlate asupra istoriei în chiar centrul deliberării publice.
Nu este câtuşi de puţin nevoie să căutăm foarte departe motorul susceptibil de a conduce spre o asemenea evoluţie. Acesta nu se află altundeva decât în puternicele frustrări pe care situaţia actuală o implică la indivizii presupuşi a fi marii ei beneficiari. La ce bun să fii încoronat drept actor suveran, dacă îţi este nesocotită propria identitate, aşa cum a fost ea modelată de istorie, şi dacă eşti hărţuit de o evoluţie a cărei direcţie nu o mai înţelegi, după cum nu mai vezi nici mijloacele de a-i face faţă? Neputinţa colectivă este greu de suportat, chiar de către individualiştii cei mai aprigi, şi poate mai ales de către ei, la urma urmei, atunci când, la toate acestea, se mai adaugă şi deposedarea intimă. Paradoxul unei libertăţi lipsite de putere devine, la un moment dat, insuportabil. Nu poate decât să ducă, mai devreme sau mai târziu, la ideea că doar guvernarea în comun conferă deplin înţeles independenţei individuale.
La aceşti factori ai mobilizării subiective care ţin de contradicţiile strict interne ale jocului democratic, mai trebuie adăugate, desigur, provocările obiective pe care le au de înfruntat societăţile noastre, şi care vor avea grijă să confere exigenţei de stăpânire colectivă un conţinut presant. Ajunge să evoc zidul ecologic spre care ne trimite accelerarea mişcării economiei, pentru a scoate în evidenţă revizuirile dureroase care se configurează faţă de credinţa, dominantă astăzi, în magia unor normalizări automate. În realitate, constrângerea ecologică, tot ceea ce reprezintă ea ca obligaţie de a produce natura, nu este decât ilustrarea cea mai vizibilă a unei constrângeri generale în care ansamblul condiţiilor existenţei noastre, pe care le luam drept date, trebuie să devină intenţionate. O situaţie în care nicio resursă a inteligenţei şi a puterii colective nu va fi de prisos.
Tot atâtea motive care mi se par a justifica un pesimism pe termen scurt şi un optimism pe termen lung, dacă mi se îngăduie să reiau această formulă chiar în acest loc. Pe termen scurt, după toate probabilităţile, în stadiul în care ne aflăm, criza nu poate decât să se agraveze. Încă nu s-a încheiat descompunerea fostelor echilibre şi a elanurilor factorilor noi. Pe termen lung, însă, sunt motive întemeiate pentru a crede că se poate trece peste actuala criză de creştere. Iar în acest sens pledează nu doar exemplul trecutului, ci şi unele semne, multe la număr, care indică faptul că mecanismul de recompunere se află deja în lucru, cu toate că doar într-un mod embrionar.
Avem, prin urmare, o întemeiere raţională atunci când afirmăm că democraţia anilor 2000 este superioară celei a anilor 1900. Nu mi se pare nechibzuit să cred că democraţia anilor 2100 ar putea fi o democraţie substanţial perfecţionată în raport cu cea pe care o cunoaştem astăzi. Nu ne rămâne decât să lucrăm în acest sens.
MARCEL GAUCHET
Referinţa originalului francez: Marcel Gauchet – La démocratie d’une crise à l’autre, Nantes, Éditions Cécile Defaut, 2007, 54 p. in 12° şIlustraţia copertei: Democraţia franceză nelimitată, şcoala engleză, sec. al XVIII-leaţ.
Notă biobibliografică
După cum o mărturiseşte adesea el însuşi, parcursul intelectual al lui Marcel Gauchet prezintă interes doar în măsura în care este cel al unei generaţii întregi apărute în spaţiul public după anul 1968. Închiderea într-o singură disciplină (în speţă, istoria sau filosofia) nu este relevantă: Gauchet urmează tradiţia gânditorilor pentru care contemporanul reprezintă o sursă de inspiraţie şi de teoretizare, fără vreo restricţie a curiozităţii intelectuale şi, desigur, fără a nesocoti acel du-te-vino continuu între prezent şi trecut pe care îl articulează îndeobşte cunoaşterea istorică. Cu alte cuvinte, modul însuşi de a problematiza duce, inevitabil, la integrarea altor ştiinţe (a psihologiei, de pildă, în cazul lui Gauchet), recunoscând (dar fără a o absolutiza), legitimitatea frontierelor disciplinare.
Născut în 1946, într-o familie ataşată spiritului şi modelului patriotic impus de generalul Charles de Gaulle, Marcel Gauchet primeşte o educaţie clasică, înţelegând prin aceasta, în Franţa anilor cincizeci, una catolică, bazată pe meritocraţia de tip republican. Urmează, din anul 1961, cursurile şcolii de învăţători din localitatea Saint-Lô (Normandia). Integrează prestigiosul liceu parizian Henri-IV şi clasa pregătitoare pentru concursul de la Şcoala Normală Superioară; îşi întrerupe studiile de la Henri-IV şi renunţă la concurs pentru a se retrage să predea într-un gimnaziu din împrejurimile oraşului Caen. Anul 1966 este anul întâlnirii cu profesorul Claude Lefort (n. 1924), marxist fervent, discipol al lui Maurice Merleau-Ponty. Sub direcţia acestuia, Marcel Gauchet îşi susţine diploma de studii superioare, cu o lucrare despre Freud şi Lacan. Întâlnirea cu Lefort va avea o dublă semnificaţie: pe de o parte, va fi decisivă pentru orientarea ulterioară a lui Marcel Gauchet către filosofia politică; pe de altă parte, contactul direct cu militantismul de stânga, în perioada studenţiei la Caen (1966-1971), îl va prezerva de cele mai multe din erorile ideologice ale generaţiei ’68. Acestui militantism, lecţiei marxiste a lui Lefort, leninismului revenit în arenă după Mai ’68, ca şi maoismului pe care îl execră, Gauchet le va răspunde căutând o alternativă teoretică în ceea ce, ulterior (în La condition politique), va numi antroposociologie transcendentală: articulaţia dintre umanitate şi societate, posibilitatea şi potenţialitatea acestei articulaţii. Independenţa ideologică, dobândită relativ repede, îl va ţine pe Marcel Gauchet departe de o catedră universitară. Urmează perioada slujbelor „alimentare“, a anchetelor sociologice de teren. Între 1970 şi 1975, participă, alături de filosoful Marc Richir, la înviorarea revistei studenţeşti Textures, care apărea la Bruxelles. Unul din primele articole de filosofie politică, «Sur la démocratie: le politique et l’institution du social», în care discută tezele lui Claude Lefort, va fi publicat în această revistă. Este, de asemenea, perioada în care o întâlneşte pe Gladys Swain (1945-1993), prin intermediul căreia ia contact cu metoda clinică şi mişcarea antipsihiatrică. Cea dintâi carte, La pratique de l’esprit humain. L’institution asilaire et la révolution démocratique, este scrisă în colaborare cu Gladys Swain şi apare la Gallimard, în anul 1980. Graţie lui Claude Lefort, îl întâlneşte pe François Furet, care îl sprijină în obţinerea unui post la École des Hautes Études en Sciences Sociales (EHESS). Din mai 1980, la invitaţia lui Pierre Nora, devine redactor-şef al revistei Le Débat, tocmai înfiinţată şi editată de Gallimard. Le Débat ia de la bun început distanţă faţă de structuralism, faţă de Michel Foucault şi de autorii celor două colecţii ale editurii Gallimard, «Bibliothèque des sciences humaines» şi «Bibliothèque des histoires». În anul 1989, Marcel Gauchet intră la Centrul de Studii Politice Raymond Aron, de la EHESS, alăturându-se, astfel, altor universitari de centru-stânga sau de centru-dreapta aflaţi în descendenţa directă a lui Raymond Aron (Monique Canto-Sperber, Jacques Julliard, Pierre Manent, Pierre Rosanvallon etc.). În anul 2007, primeşte Legiunea de onoare (ordinul de cavaler).
Marcel Gauchet este autorul unei opere considerabile; multe din articolele publicate în revista Le Débat au fost nuanţate şi dezvoltate în volumele apărute, în bună parte, la editura Gallimard.
Dintre cele mai importante:
• Le Désenchantement du monde. Une histoire politique de la religion, Paris, Éditions Gallimard, 1985.
• La Révolution des droits de l’homme, Paris, Éditions Gallimard, 1989.
• L’Inconscient cérébral, Paris, Éditions du Seuil, colecţia «La Librairie du XXe siècle», 1992.
• Situations de la démocratie (cu Pierre Manent şi Pierre Rosanvallon), Paris, Éditions du Seuil, colecţia «Hautes Études», 1993.
• Dialogue avec l’insensé – À la recherche d’une autre histoire de la folie (cu Gladys Swain), Paris, Éditions Gallimard, 1994.
• La révolution des pouvoirs. La souveraineté, le peuple et la représentation, 1789-1799, Paris, Éditions Gallimard, 1995.
• La religion dans la démocratie. Parcours de la laïcité, Paris, Éditions Gallimard, 1998.
• La démocratie contre elle-même, Paris, Éditions Gallimard, 2002.
• Le religieux après la religion (cu Luc Ferry), Paris, Éditions Grasset, 2004.
• La condition politique, Paris, Éditions Gallimard, 2005.
• La démocratie d’une crise à l’autre, Nantes, Éditions Cécile Defaut, 2007.
• L’Avènement de la démocratie, vol. I – La Révolution moderne, vol. II – La crise du libéralisme, Paris, Éditions Gallimard, 2007.
În limba română, volumul Le désenchantement du monde a fost tradus de Vasile Tonoiu, la Editura Ştiinţifică din Bucureşti, sub titlul Dezvrăjirea lumii. O istorie politică a religiei (apărut în anul 1995).
La religion dans la démocratie a fost publicat de editura Humanitas în anul 2006, sub titlul Ieşirea din religie, în traducerea Monei Antohi.
