Viaţa românească - lunar de cultură şi artă
Prima pagină Articole Redacţia Istoric Arhivă Contact
Sumar
Editorial
 
Inedit
 
Proză
 
Poezie
 
Eseuri
 
Ancheta VR
 
Viaţa literaturii
 
Atitudini
 
Cronica literară
 
Meridian
 
Miscellanea

Varianta PDF

Anunt important!

Viața românească apare lunar.

Abonamentele se pot face prin Poșta Română sau direct la Uniunea Scriitorilor din România.
 


Eseuri
EXCURS DESPRE LIBERTATE, UTILITATE ŞI POSTMODERNITATE - MIHAI GHEORGHIU
Subterana nu este numai lumea sau propria ţară ca o carceră, ci poate fi chiar propriul eu. În această situaţie libertatea este luptă cu tine însuţi, re-facere a eului propriu. Când tu însuţi devii un eu subteran, o fiinţă-carceră trebuie să lupţi, să lupţi neîncetat pentru sens şi transparenţă. Ceea ce vreau este sensul pur şi simplu, vreau o existenţă asigurată de sens şi nu o existenţă desfigurată de teroarea lipsei de sens. Iar sensul, în mod paradoxal, este şi nu este sensul pre-dat. Eu exist pentru că lumea şi fiinţa preexistă, sunt pre-date existenţei şi prin ele eu însumi mie însumi dat. Viaţa mea nu poate fi decât căutarea mea, figura mea desenându-se permanent pe nisipul ud şters de valuri. Eu nu pot fi decât ca certitudine, mai mult decât atât nu pot fi decât adevăr sau tensiune spre adevăr. Eroarea continuă, ignoranţa şi ridicolul unei afirmări simplificate de sine nu fac decât să macine, să oculteze propria mea existenţă. Nu pot renunţa la a fi adevărul şi certitudinea, tensiunea spre adevăr şi certitudine, sfâşierea continuă pentru creaţia fiinţei mele fără a renunţa la mine însumi, fără a mă arunca pe mine însumi în carcera unei treceri fără sens.
Cum pot fi eu adevărul ? Interogând sensul predat, temporalizându-l, făcându-l să existe în mine şi prin mine. Dacă eu nu sunt propria mea origine atunci prin mine transpare sensul şi direcţia fiinţei create şi instaurate. Eu sunt unic şi indivizibil, dar nu sunt propria mea origine. Fiinţa creată de Dumnezeu pe care eu o găsesc ca dată şi pre-dată mă asigură că exist şi îmi transferă fiinţa. Libertatea mea este chiar viaţa mea, capacitatea mea de a mă prelua pe mine însumi ca sarcină şi proiect, capacitatea mea spirituală de a interoga, de alege şi de a decide. Eu pot decide metafizic, istoric şi personal, pot decide împotriva lui Dumnezeu şi totodată împotriva omului sau împotriva mea însumi, pot decide împotriva creaţiei şi a lumii întregi. Puterea mea de a mă anihila sau de a anihila lumea este chiar sursa libertăţii mele, puterea ei de a fi, prezenţa ei desăvârşită. Eu nu sunt decât această libertate care transmite fiinţa şi istoria spre împlinirea într-o experienţă. Libertatea mea este condiţia existenţei mele şi a acţiunii mele, numai această libertate mă face să fiu, această libertate care la rândul ei este pre-dată eului meu. Ce fac eu, cum experimentez această libertate, cum o reconstruiesc – toate acestea sunt întrebări la care trebuie să răspund, şi voi răspunde dacă voi ieşi din subterană.
Nu ignoranţa defineşte subterana, ci puterea negării infinite a omului şi a creaţiei, puterea anihilării cu orice preţ a oricărui sens, anihilarea oricări valori pentru că nu există nici o valoare, pentru că totul nu e decât minciună condensată în Dumnezeul care anihilează, nu-i aşa, lumea şi libertatea acestei lumi. Pentru omul încarcerat totul nu este decât o farsă sinistră unde nu există nimic altceva decât cinismul infinit circular al puterii, morţii şi deriziunii, unde nimic nu are preţ sau totul nu are decât un preţ vizibil, cuantificabil. Pentru omul subteranei Dumnezeu este un Baiazid închis în cuşcă de Genghis-han, o teroare derizorie, o deriziune demonstrată, un măscărici devoalat. În locul acestui clovn care s-a pierdut pe sine trebuie aşezat puternicul constructor iluminat al paradisului terestru, al utopiei realizate ca magie împlinită. Omul îşi înfrânge originea, omul anihilează fiinţa ca mister şi dăruire permanentă şi insondabilă, omul instrumentalizează fiinţa, pentru că totul a fost redus la ceva care se instrumentalizează neîntrerupt. Lumea de astăzi nu este decât exerciţiul acestei totale şi universale instrumentalizări. Care este scopul ? Confortul, utilitatea, progresul – toate miturile goale de sens ale unei umanităţi care nu mai vede decât exerciţiul propriei gonflări iremediabile.
Dacă omul aselenizează, întrebarea este cine aselenizează ? Care om, omul cărei condiţii umane ? S-a dovedit că omul care aselenizează este stăpânul, prezumat cel puţin, al tehnologiei, supraomul, viitorul călător intergalactic în căutarea naturii şi nemuririi. Dar tehnologia anihilează de fapt însăşi natura, adică ceea ce face posibilă existenţa fizică a omului, tehnologia denaturalizează realul, natura devine o abstracţie, iar realul o simplă funcţie a omului. Ceea ce sperie şi cutremură în această schimbare este puterea dezlănţuită a subiectului uman de a deţine natura şi realul. Omul care ocupă luna este deja omul care a distrus pământul, l-a pârjolit şi-l va oferi mâine universului ca eroare.
Această putere a devenit cutremurătoare şi este din ce în ce mai nechestionată, mai interzisă chestionării. Astăzi comunismul, de exemplu, trebuie privit ca un caz particular şi patologic al acestei puteri care se dezvăluie pe sine ca fundament al omului contemporan. Puterea nechestionată nu este altceva decât nihilismul care poartă şi este purtat de om în istorie. Lumea postmodernă este nihilism împlinit, realizat. Spiritul lumii, ideea care revine la sine este nihilism. Adevărul devine destin şi prezenţă nemediată în şi prin nihilism. Acum omul ştie că chipul din spatele cortinei este chiar chipul său şi, mai mult decât atât, că de fapt nu există nici o cortină şi nici un mister, lumea este doar reprezentarea subiectului, punere infinită a subiectului. Odată clovnul numit Dumnezeu izgonit din scenă, omului nu-i rămâne decât să se contemple infinit în oglinda apei. Narcis, şi nu Zarathustra ne guvernează post-istoria. În puterea de a se împotrivi s-a dat omului puterea de a nimicnici. Omul este singura fiinţă care se sinucide, are libertatea de a distruge şi de a se distruge. Această libertate este preţul existenţei sale, altfel nu ar fi existat probabil. Nu existăm decât ca eternă posibilitate a anihilării, ca eternă alegere. În acest sens omul trebuie să se aleagă pe sine, trebuie să-şi exercite libertatea. Libertatea nu poate fi niciodată ocolită, anihilată, ea se află întotdeauna în faţa sau în spatele deciziei, chiar renunţarea la libertate nu este decât o dicizie a libertăţii mele. Sclavia nu este decât amânarea sau tensiunea spre libertate.
Nu este nimic de regretat, nu este nimic de schimbat. Omul se alege pe sine, se dăruie pe sine sau se mutilează şi se distruge, se nimicniceşte. Omul contemporan, care neagă transcendenţa, nu face altceva decât să-şi exercite libertatea, adică puterea cutremurătoare cu care a fost dăruit şi pe care o pune în scenă cu o uluitoare consecvenţă a confuziei.
Alegerea de a-l crucifica pe Hristos, de a-l omorî pe Dumnezeu deschide şi totodată închide istoria în sensul în care arată, dezvăluie limita umanităţii noastre, adică esenţa noastră intimă a fost dezvăluită – a-l ucide pe Dumnezeu, a ucide omul şi a nimicnici creaţia, iată păcatul esenţial de care suntem capabili. Metafizic aceasta este limita. În acest fel omul se cunoaşte pe sine în mod esenţial. Desigur există pentru fiecare din noi calea de a reveni la sine afirmând creaţia şi transcendenţa, pe Dumnezeul cel viu. Din punct de vedere al acţiunii omul este dezvăluit, între mântuire şi anihilare nu există decât timpul care dezvăluie pe fiecare dintre noi. Timpul există, apare, numai pentru că există omul care îşi exercită fiinţa. Eu sunt subiectul care îşi comunică fiinţa, îşi experimentează libertatea, subiectul care creează istoria. Iar istoria este înlănţuire, determinare şi totodată libertate, deci predare-preluare a unui sens şi a unei limite. Probabil că experienţa umană este ilimitată şi infinită ca posibilitate a întâmplării, a contingentului, dar nu şi ilimitată sau infinită ca fundament al întemeierii sale. Astfel libertatea mea nu poate fi decât libertatea de a fi sau a nu fi, nu pot avea libertatea unei terţe posibilităţi. Sunt liber ca om, dar determinat să fiu om şi deci nu înger. Omul se cunoaşte pe sine ca libertate dăruită, înfiinţată. Ateismul nu poate fi decât decizia de a nu recunoşte învestirea şi înfiinţarea fiinţei mele, o decizie radicală, metafizică. Nu este nimic abscons în ateism, nimic puternic, ci doar un iremediabil refuz.
Omul contemporan, postmodern, este omul acestui refuz, omul competent tehnologic şi complet incompetent spiritual, omul care alege cinismul eficienţei şi se dezbară fericit de barbarismul conştiinţei religioase. Lumea modernă este lumea păgânismului total, lumea care nu mai are nici decenţa iluziei creştine, o lume care acceptă în totalitate simulacrul materiei instrumentalizate, o lume în acelaşi timp a dematerializării lumii, o lume a simulacrului imaginii şi a semnelor, o lume a opacităţii imaginii care guvernează totul, o lume care se propagă pe sine ca imagine a raţiunii şi a puterii eficiente care eliberează şi dispune de tot. Pretenţia acestei lumi este de a-şi găsi sensul prin propagarea imaginii şi a propriei puteri care transformă universul în ceva care este determinat prin calcul şi folosit prin raţiunea tehnologică. Lumea devine aici obiect al raţiunii calculatoare şi tehnologice, spaţiu de dezvoltare şi perpetuare a acestei raţiuni. Libertatea omului devine libertatea de a produce, omul se eliberează pe sine ca producător de tirania presupusă a naturii şi învinge transformând natura în materie primă. Astfel omul va produce în final natura şi se va autoproduce pe sine ca libertate totală. În sfârşit omul se eliberează ca specie prin saltul în neant, iar neantul devine prezenţă covârşitoare, eternă reîntoarcere la absurd. Iar neantul este pura dispariţie a sensului şi a oricărei posibilităţi de a accede la sens.
Homo faber constrânge universul să se desfăşoare, să existe ca univers al manevrabilităţii, al exercitării puterii de a face, al dominării în sensul umanizării. O umanizare care transformă, modifică, face util. Universul făcut util este universul instrumentalizat în care rămâne eficientă numai tirania dominării. Omul va fi din ce în ce mai stăpân, dar cine va şti ce va stăpâni şi cine va şti cine este de fapt stăpânul. În acest sens mitul vital al Europei este Faust, şi al Americii totodată, care nu este decât o Europă care a explodat. Faust, maestrul magician care reduce universul şi pe sine însuşi la dorinţă, dorinţa de a domina cu desăvârşire prin cunoaştere şi experienţă tehnologică. Faust nu se opune lui Dumnezeu, nu îl neagă, îl uită, îl ucide, îl nimicniceşte prin uitare. Dumnezeu este uitat, un obiect mic în lada de gunoaie a universului. Faust este un adevărat nihilist, Faust înainte de Zarathustra, Goethe înainte de Nietzsche. Astfel secolul XIX nu este un secol consumat, ci un secol care trebuie să vină, un secol care abia vine.
Faptul că Dumnezeu devine valoare mai întâi şi apoi dispare sau este anihilat ca valoare nu trebuie să surprindă cu nimic. Dumnezeu-valoare este într-adevăr un Dumnezeu-poveste, un Dumnezeu al unei conştiinţe trucate sau slabe. Dumnezeu pedagogul este şi devine un Dumnezeu inutil. El a încetat de mult să mai fie Dumnezeu cel viu. Conştiinţa atee europeană modernă este un neîncetat proces la adresa lui Dumnezeu, o neîncetată spoliere a lui Dumnezeu de atributele sacralităţii, până la a-l face pe Dumnezeu poveste şi valoare, adică o inutilitate împovărătoare şi domestică.
Creştinismul dispare mai întâi în aspectul său ideologic, ca putere, ca dominare a unui discurs, ca neputinţă în final. Şi abia apoi ca religie, ca legătură vie cu Dumnezeul cel viu. În secolul XVIII creştinismul este lovit în imperium-ul său, apoi prin Goethe, Hegel, Marx şi Nietzsche este întemeiat atacul metafizic ultim, iar în secolul XX creştinismul este deja o religie înfrântă. Secolul XX desăvârşeşte construcţia unei civilizaţii umane, pentru prima oară în istoria cunoscută a umanităţii, fără nici un fundament religios. Religia devine acum organizarea tribală şi retardată a unei morale din ce în ce mai asediate. Libertatea umană se desăvârşeşte ca totalitate a exproprierii întregului univers şi a impunerii omului ca centru al cosmosului. Fiinţa umană îşi arogă universul ca pe ceva destinat irevocabil. Cum este omul posibil – rămâne bineînţeles o întrebare inutilă. Într-o lume din ce în ce mai saturată de ideologie, sub aparenţa dispariţiei oricărei ideologii, conştiinţa religioasă este asaltată ca retardare şi ca pericol al violenţei şi al ostilităţii împotriva paradisului tehnologic şi „umanist” al civilizaţiei tehnologice. În faţa tehnologicului care desfide umanul şi spiritualul devenind matrice a oricărei supravieţuiri, inclusiv a celei naturale, asumând însăşi reproducerea fiinţei umane ca naturalitate biologică, Dumnezeu şi conştiinţa religioasă devin inutile şi orice inutilitate trebuie să dispară. Când Papa însuşi va fi acuzat şi condamnat pentru tradiţionalism, ignoranţă şi speranţă teologică de un tribunal internaţional, atunci creştinismul va redeveni cu desăvârşire un atribut al catacombelor. O religie care conferă realitate creaţiei, naturii şi omului, care jură că spiritul există şi că el este revelaţie şi tradiţie, predare a sensului şi a adevărului, această religie nu poate fi decât o religie a pericolului şi a ostilităţii faţă de paradisul incolor şi inocent al tehnocraţiei guvernării mondiale. Dostoievski a spus-o de mult: Hristos nu are ce căuta în palatul de cristal al omenirii, deci va fi expulzat, el, Dumnezeul mort şi înviat. Dar cred că aici este misterul insondabil: un om puternic, un stăpân al universului în faţa Dumnezeului fragil şi întrebător, un om care are toate răspunsurile şi nici o întrebare. Un om căruia i s-a dăruit puterea de a-l ucide pe Dumnezeu. Desigur, omul va fi fericit!

Libertatea mea caută certitudinea realităţii, libertatea mea vrea experienţa fiinţei, a realităţii care să nu treacă permanent în iluzie sau ficţiune, caut terenul stabil al lumii ca experienţă a luminii şi a transcendenţei. Libertatea mea caută adevărul situării şi al angajării către şi pentru fiinţa ca epifanie a lui Dumnezeu. Caut adevărul care îmi arată lumea ca existând cu adevărat, care îmi arată că lumea nu este, nu poate fi numai suma neputinţei mele sau a iluziilor mele. Libertatea mea vrea ca lumea mea să existe cu adevărat şi eu odată cu ea. Libertatea mea se vrea pe sine ca negare totală a carcerii, vrea ca lumea să fie deschiderea esenţială, deschiderea care nu poate fi ratată. Uzurii continue a fiinţei mele şi a libertăţii mele îi caut neîncetat un sens sau o împlinire, vreau să fiu pentru ceva, şi anume pentru adevăr. Nu pot fi dacă sunt numai ficţiune, iluzie, contingenţă, limită a unei materialităţi sau biologii precare. Exist numai dacă sunt adevărat şi nu pot fi adevărat decât dacă sunt adevărul, adică sunt în comuniune cu adevărul. Adevărul nu este un în-sine sau pentru-sine, acest adevăr pe care încep să-l ştiu este adevărul cu mine şi pentru mine. Aici adevărul nu este adequatio, ci pur şi simplu prezenţa unui infinit pentru. Pentru fiecare din noi.
De aici nu decurge că pot condamna în numele libertăţii mele. Omul nu poate fi dus nicăieri împotriva lui însuşi. Nimeni nu poate salva lumea împotriva ei înseşi, lumea va fi sau nu va fi. Libertatea mea fundată religios nu poate fi îndreptată împotriva nimănui şi nu poate salva pe nimeni şi nimic fără participare. Eu nu pot fi decât martorul adevărului pre-dat şi uneori trădat. Nu pot fi decât cuvânt şi faptă pentru cuvânt, pentru Logos. Paradisului artificial al bursei utilului nu-i putem opune decât Evanghelia. În rest totul trebuie să fie tăcere şi legitimă apărare. Ce poţi face dacă întreaga lume decide că trebuie să fie esenţial urâtă, seacă şi spoliată de splendoare? Orice formă de critică făcută modernităţii noastre paralizante este rejectată cu o putere extraordinară de toţi venerabilii gnosticismului actual. În această lume nu putem fi decât perfect incongruenţi. Ceea ce eu cer este putinţa de a vorbi semenilor mei despre o lume care nu-şi mai acceptă originile. Cei care deţin această lume trebuie să-mi accepte existenţa (cu tot dispreţul pe care îl implică raportarea la o fiinţă ambiguă şi retardată) ca pe un dat care poate fi sau nu anihilat. Pentru că eu sunt carnea de tun, cobaiul oricărei experienţe, a oricărei autonomii riscate la marginea fiinţei şi a creaţiei, eu sunt omul care trebuie eliberat şi totodată dominat într-o experienţă paradoxală şi grotescă, pentru că libertate şi supunere devin aici unul şi acelaşi lucru. Libertatea de a fi perfect autonom devine libertatea de a fi o non-identitate, adică un manipulator manipulat perfect. Comunismul nu este singura utopie periculoasă, utopia unei lumi eliberate prin magia tehnologicului este de asemenea o utopie pernicioasă. Existenţa „soluţionată” tehnologic rămâne un mare semn de întrebare, un spectru al unui paradis, cel mai probabil derizoriu. Iar semnele de întrebare nu sunt produsele unei conştiinţe pur şi simplu retardate, fără acces la miracolul modern al ştiinţei, ci, dimpotrivă, îndoielile perfect legitime ale oricărei conştiinţe raţionale. Întrebarea este în fond foarte simplă: ce producem? Subzistenţă, dezvoltare, eliberare, dominaţie pură, catastrofă sau doar eterna şi friabila umanitate. În ultimă instanţă cine poate da răspunsul? Imensa dualitate a tehnicii este un loc comun, ceea ce rămâne cutremurător aici este abisul infinit şi fără chip al acestei dominări care nu arată spre nimic, decât spre ea însăşi, spre o dominare şi mai devoratoare.
Ceea ce aduce cu pregnanţă secolul XX fiinţei umane este devorarea corpului subtil al spirituallităţii neexprimate în termenii carcerali ai eficienţei şi mitului utilului. Modernitatea a distrus omul ca fiinţă spirituală nu numai ca fiinţă religioasă. De fapt numai moartea conştiinţei religioase putea aduce eviscerarea corpului subtil al fiinţei umane. A fi spiritual înseamnă a te raporta la transcendenţă şi apoi la celălalt ca la un Tu care nu este decât echivalenţa deplină a lui Eu, un Eu în oglinda infinită a fiinţei şi a creaţiei. Dar Tu înseamnă perpetuu El care a creat fiinţa fragilă a amândurora. Restul nu este decât legalitate sau calcul util. Suntem noi cu adevărat mai puţin decât predecesorii noştri? Greu de spus, dar un lucru e sigur, noi am deprins cinismul de a afirma că totul nu este decât constrângere care anihilează, singurul lucru care eliberează fiind nihilismul, adică eliminarea oricărei raportări la transcendenţă şi la adevăr. Desigur, utopiei tehnologice a utilului nu trebuie să i se opună în oglindă contrautopia manieristă a unei spiritualităţi naturale care doar trebuie să se exhibe de sub faldurile impermeabile ale falsităţii şi socialului constrângător. Realitatea lumii este paradoxală şi deci permanent duală, prezenţa masivă şi iraţională a răului însoţeşte cercul infinit al binelui care guvernează existenţa ca prezenţă a fiinţei. Misterul fiinţei este tocmai această paradoxală reunire a contrariilor. Faptul că raportul moral, adică recunoaşterea spirituală a existenţei alterităţii, rămâne posibil este o permanentă şansă de a ieşi din cercul nihilismului. Raportul moral este adevărul relaţiei mele cu celălalt, adevăr pe care nu-l recunosc decât arareori. Raportul social cu celălalt nu este decât adevărul corespondenţei dintre măştile noastre, ceea ce nu înseamnă că măştile nu sunt şi ele transparente. Prin mască transpare totuşi ceva din eul meu regăsit sau rătăcit. Societatea contemporană masifică şi solidifică raporturile noastre alocându-ne tuturor măşti mai mult sau mai puţin utile. A şti să te regăseşti ca om în spatele tuturor măştilor înseamnă a regăsi libertatea, adică raportul esenţial cu tine însuţi. Utilitatea dictată social şi economic trebuie îndurată pentru a căuta tocmai puterea adevăratei libertăţi. Resorturile fiecăruia dintre noi trebuie să capete puterea de a ne împinge până la marginea la care putem privi abisul golului şi al sclaviei deriziunii, marginea de la care putem regăsi îndreptăţirea unui temei suveran şi transcendent. Tocmai într-o lume în care totul funcţionează totul e dubios. Simplitatea fiinţării mele este de altă natură decât aceea a simplităţii funcţiunilor lor. Simplitatea mea este una a transparenţei irevocabile a misterului, a plenitudinii unei prezenţe sau a sfâşierii într-o absenţă care este totuşi o căutare, simplitatea sistemului lumii postmoderne este de o altă natură, este simplitatea unei absenţe desăvârşite care este che­ma­tă să se instaureze ca sens şi totalitate. Umanitatea mea rămâne deci să fie de­finită ca rigoare a lipsei de sens, ca variaţie indefinită şi infinită a unei iden­ti­tăţi precare pradă unui subiectivism el însuşi falsificat pentru că tocmai su­biec­tivitatea dispare în această absenţă, rămânând numai mecanismul unei di­­versificări a golului, a vidului desăvârşit. În acest joc sordid eu sunt ade­vă­rat numai ca absenţă, ca prezenţă a golului, ca putere de muncă sau de dis­tru­gere. Singura mea finalitate aici este epuizarea, disoluţia, dispariţia într-o jui­­sare continuă a nonfinalităţii, a libertăţii totale menite să arunce lumea
într-o explozie de imagini şi de evenimente. Lumea devine numai o fantasmă care trebuie repede consumată, devorată ca imagine, lux şi joc de putere. În această libertate fiecare dintre noi află că este singur, definitiv singur şi că singura libertate este aceasta a singurătăţii şi disoluţiei într-o lume a singurătăţii totale şi iremediabile, a rostogolirii către nicăieri din niciunde. Singura cultură care îţi este permisă este aceea a sfidării şi a rupturii identitare. Lumea se dizolvă şi trebuie dizolvată în fantasme de consum ordinar. Tot ce îţi poţi permite este să nu iubeşti nimic, ci doar fastuoasa lentoare a baronilor care rostogolesc lumea în uitare şi grotesc. Hristos redevine un sclav mizer şi eretic, un obstacol şi o oroare metafizică. În noua paradigmă – personajul acesta ridicol care a cangrenat universul două mii de ani ce mai poate promite, ce poate face în faţa plictisului care ne naşte ca o matrice infinită şi proteică, cine este El? Fiul lui Dumnezeu!? Eroare. Dumnezeu nu poate rezista în faţa probei absolute care nu este sinuciderea ca la Kirilov, ci supravieţuirea acestei forme umane moderne, acestui nou subiect uman care devine o nouă specie de hominide, purtătoare ale unei noi civilizaţii. În faţa acestei specii Dumnezeu se retrage. Ei sunt cei care vor definitiva procesul, ei vor elibera lumea de ea însăşi. Ei cel puţin o cred.
Postmodernitatea nu este o maladie, este chiar istoria noastră în curs. Noi suntem aceştia – iremediabil pierduţi, dizolvanţi, fantasme biologice cangrenate de ingineria genetică şi de utopia tehnologică a denaturalizării lumii şi a fiinţei umane. Noi distrugem splendoarea lumii, noi refuzăm sacrul pentru mizeria unei aventuri dubioase, aventura unei puteri pe care gândirea nu o mai poate urma. În faţa acestei puteri gândirea sucombă ca o meduză flască adusă pe uscat, gândirea se refuză aici pe sine şi refuză şi umanitatea, gândirea devine gândire a nimicului în care la propriu nimicul gândeşte, ceea ce este chiar formula demoniei complete. Mefisto, magistrul lui Faust, este figura tutelară a postmodernismului, adică a refuzului gândirii şi a proiectării magiei ca supremă artă a fantasmei care eliberează şi conferă aparenţă nimicului care se roteşte în jurul baghetei magice de scamator. În urma sa nu rămâne nimic, lumea dispare ca un decor de comedie bufă, rămân numai consecinţele actelor noastre care ne însoţesc până la judecata de apoi cu o necruţătoare realitate irevocabilă. Dar puterea lui Mefisto nu este în ultimă instanţă decât semn al puterii divine, puterea sa nu se în-fiinţează decât ca provocare, obstacol şi trecere spre eschaton. Faust caută şi trebuie să caute propria mântuire.
Modernitatea şi postmodernitatea se definesc metafizic, iar aici Nietzsche are cuvântul definitiv: „N-ar trebui să-l jertfim pe Dumnezeu însuşi şi să divinizăm, din cruzime faţă de el, stânca, nerozia, povara, destinul, neantul? A-l jertfi pe Dumnezeu neantului – acest misteriu paradoxal al supremei cruzimi i-a fost rezervat generaţiei prezentului: noi, cu toţii, ştim deja câte ceva despre aceasta – .” (Dincolo de bine şi de rău – frg. 55)
Nu există motto sau epitaf mai definitoriu pentru ceea ce trăim decât aceste cuvinte profetice care stau gravate asupra modernităţii noastre ca o lespede de mormânt. Vestirea nihilismului a încetat, Dumnezeu ne conferă, poate, şansa sfârşitului istoriei noastre. Acum, ca şi atunci, şansa libertăţii noastre este contraistoria manifestă; semenului meu, fiului meu trebuie să pot să-i ofer eternitatea sufletului meu, prezenţa mea alături de el în splendoare. Dar pentru gnoza modernităţii târzii splendoarea nu mai există decât ca experienţă magică a amfetaminelor, iar subiectul nu poate fi decât proiecţia propriei fantasme. Libertatea subiectului postmodern este libertatea fracturii oricărei identităţi, a rupturii interioare definitive. Pentru că nimic nu îl mai subjugă, nici un tiran, nici o biserică, subiectul postmodern rămâne singur privindu-se cu stupoare. Cine sunt eu? Veşnica şi infricoşătoarea întrebare risipită în univers rămâne să-şi exercite teroarea. În faţa acestei provocări subiectul nihilismului postmodern nu poate răspunde decât prin actul eficace al negării oricărei interogaţii. Singura interogaţie rămâne aici cea legată de principiul activ al tehnicii şi ştiinţei, nu putem pune decât întrebări la care putem răspunde, în afara acestora nu există decât lipsă de sens şi minciună teologică. Lichidarea tradiţiei creştine tocmai în aceasta constă, în paralizia oricărei interogaţii asupra abisului, asupra ininteligibilului ca urmă concretă a transcendenţei. Condiţia subiectului postmodern şi postcreştin este o condiţie oneroasă pentru că desăvârşeşte un fals instituind fiinţa umană ca fiinţă a derizoriului refuzată sacrului, livrându-se numai voinţei de putere asupra naturii înţeleasă ca eternă provocare pentru raţiunea calculatoare. Oricâtă fascinaţie am avea pentru această aventură occidentală a cunoaşterii experimentale nu putem să nu recunoaştem teama care ne guvernează în faţa unui subiect care îşi instrumentalizează singularitatea pentru reducţia fiinţei la absurd şi care se reduce pe sine la abilitatea sau geniul de a traduce universul în formule. Nimic nu garantează aici că maxima utilitate tehnologică sau politică poate asigura fiinţei umane supravieţuirea şi accesul la sens.
MIHAI GHEORGHIU


Prima pagină Articole Redacţie Istoric Arhivă Contact
Copyright © Uniunea Scriitorilor din Romania 2008-2013. Toate drepturile rezervate. Design si Programare: Datagram