In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Miscellanea
REVISTA REVISTELOR - LIVIU IOAN STOICIU OBSERVATOR CULTURAL, 523/7 mai 2010. Gabriel Chifu, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor: «Simt că pierd energie, pierd din timpul preţios pe care-l mai am, în loc să scriu, rătăcesc ocolind tot soiul de obstacole care nu prea au legătură cu mine… Am şi o fire nepotrivită pentru acest „nivel administrativ“, pentru „structurile decizionale“, cum le spui tu: mă implic prea tare, transform toate cauzele în cauză personală, iau toate valurile direct în piept, ca şi cum toate mi-ar fi destinate etc. Oricum, curând presimt că voi ajunge la o răscruce, va trebui să tai nodul care nu se desface, să-mi simplific existenţa şi s-o îndrept spre ceea ce contează cu adevărat, scrisul… Mărturisesc că nu înţeleg foarte exact cum vine chestia asta cu autopublicarea, cu autopromovarea pe Internet, e ca şi cum ai avea ambiţia să te naşti tu din tine. După gustul meu, spaţiul virtual este prea democratic, prea îngăduitor, primeşte orice şi, astfel, se dizolvă orice idee de ierarhie bazată pe talent şi pe competenţă. În literatură e necesar să fii validat de alţii, de iniţiaţi, a te proclama tu pe tine rege, cum e la îndemână pe Internet, n-are nici o valoare şi e o poartă deschisă spre un univers stăpânit de paranoia… Acum scriu şi atât. Scriu, fiindcă altfel nu se poate, scriu, fiindcă altfel am senzaţia că nu trăiesc»… Numărul de faţă al revistei e dedicat cazului Adrian Marino legat de „turnătoria” lui la Securitate. Semnează la ancheta „Vom scrie altfel despre Adrian Marino?” – Liviu Antonesei, Şerban Axinte, Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache, Adina Diniţoiu, Cezar Gheorghe, Marius Ghilezan, Bedros Horasangian, Antonio Patraş, Bogdan Alexandru Stănescu, Ovidiu Şimonca, Ciprian Şiulea. Reţin din Liviu Antonesei: «Apariţia fragmentelor din memoriile lui Marino în Evz a declanşat o vastă campanie de discreditare a autorului. N-a fost destul! În ciuda campaniei intelocraţiei lezate şi a anexelor jurnalistice, memoriile au fost neaşteptat de bine primite, câteva publicaţii – Mozaicul, Verso, revista de faţă – dedicându-i numere speciale. A început faza a doua, „dosarul de Securitate“. Pe mine, „informaţiile“ publicate de dna Corlăţan nu mă impresionează, mai întâi pentru că, dacă ar fi adevărate şi corect interpretate, nu pun în cauză calitatea analizelor la care Marino supune cultura românească pe durata a şase decenii, laolaltă cu protagoniştii acesteia. Pe scurt, acestea rămân valabile în esenţa lor şi dacă Marino a colaborat cu Secu, şi dacă n-a colaborat. Iar dacă sunt amendabile erori de detaliu şi unele judecăţi, putem face asta indiferent de relaţiile pe care Marino le-a avut cu instituţia. În al doilea rând, am mari probleme cu dezvăluirile ca atare, cu „informaţiile“. În ciuda titlurilor de tabloid, care-l prezintă pe Marino ca pe un dr. Sorge sau Philby, conţinutul celor două articole se distinge prin absenţa informaţiilor ca atare. Se trag concluzii fără vreun probatoriu şi doar pe baza unor documente emanate de la ofiţerii de Securitate! Nu se prezintă vreun angajament sau alt document asumat de Marino… Ce nu cred eu? Nu cred că un om închis 14 ani a devenit comunist şi fan al Securităţii. Cred însă că Marino – deşi nu avem probele! – a semnat formal un angajament cu instituţia, dar a colaborat la fel de formal.»
TRIBUNA, 183/16-30 aprilie 2010. La „O carte în dezbatere” – Adrian Marino, „Viaţa unui om singur”, semnează Ion Vlad, Vasile Gogea, Ovidiu Pecican, Aurel Sasu. Dacă Ion Vlad vorbeşte de eşuarea lui Adrian Marino („o încercare neinspirată de a legitima atitudini, opţiuni şi un anume mod de a reface un destin; tragic, în esenţa sa, eşuat şi nu rareori decepţionând cititorul familiarizat cu cercetările teoreticianului”), Vasile Gogea vorbeşte de ratarea istorică a culturii române, dezvăluită de Adrian Marino: «Astfel abordat, „accesat”, „paşoptismul utopic” al lui Adrian Marino şi-ar dezvălui şi dimensiunile pragmatice urgente, iar „mizantropia” sa monumentală ne-ar ajuta să înţelegem (şi să acceptăm) ratarea istorică a culturii române»… Ion Pop continuă „Din avangardă în avangardă” (începuturile realismului socialist voia să-i facă pe avangardişti să se dezică de „poeţii îmbolnăviţi de estetism”, de trecutul decadent – Geo Dumitrescu semnează în 1947 texte de genul: „Lichidarea curentelor decepţioniste” sau „Pentru o literatură sănătoasă şi realistă”). Apar în Tribuna poeme de Viorel Mureşan, interviuri cu Solomon Marcus şi Cătălin Dorian Florescu (din Elveţia).
LUCEAFăRUL 2 / 2010/ 5 mai. Prozatoarea Doina Ruşti, din laboratorul ei de creaţie: De obicei, scriu dimineaţa, dar abia vara, când am vacanţă, scriu cu adevărat, pentru că scrisul cere continuitate. Se întâmplă să lucrez la un roman, iar când nu-mi merge ori nu sunt mulţumită de nivelul ficţiunii, întrerup şi scriu ceva scurt, o povestioară, prin intermediul căreia caut, de fapt, un mod de relaxare…. Cam la toate romanele am avut întreruperi de acest fel, deoarece viaţa mea socială este destul de stresantă; ca orice bucureştean sunt prinsă în mai multe slujbe, într-o permanentă luptă pentru supravieţuire. De aceea, întreruperile sunt inevitabile… Uneori, când revin la o poveste pe care am abandonat-o un timp, o reevaluez, simţindu-mă în condiţia unui explorator. Se întâmplă să schimb direcţia şi chiar percepţia asupra universului în care mă aşez pe perioada scrisului. De fapt, am ajuns să iubesc intrările şi ieşirile din povestea aflată în lucru. Dacă aş trăi într-o vilă liniştită, cred că aş scrie chestii nesărate. Poate unitare, lustruite, dar fără trepidaţiile vieţii de târg, de luptă, de triumfuri mărunte. La ancheta „Universitate vs. Cultură” (semnată de Horia Gârbea) răspunde Nina Corcinschi (Chişinău). Semnează, la rubricile lor, Bogdan Ghiu şi Constantin Stan (Când am plecat la Katyn, mi-am pus în geantă două sticle de votcă numai aşa, de amorul artei băutului, dar şi din teama că nu le voi mai găsi la întoarcere. Ele se puteau evapora din camera de hotel şi nu aş fi avut curajul să raportez că mi-a dispărut băutura… Am scos din geantă sticlele, i-am întins una Ninocikăi, aşezată pe un scăunel cu trei picioare, şi, fără să ne mai na zdrasviste-uim sau na mir-uim, ne-am pus pe băut. A fost cea mai de jelanie băută pe care am făcut-o vreodată: cât am secătuit clondirele, niciunul n-am scos o vorbă, ca două momâi, cu coatele pe genunchi şi privirile numai în podea), Sorin Lavric (Cine are de partea lui misterul şi miracolul, acela va supravieţui în posteritate. Iar Heidegger a cucerit lumea prin arta cu care a ştiut să facă din mister o armă a seducţiei).
CONTA 1 / 2010. A apărut o nouă revistă literară trimestrială, tip carte, la Piatra Neamţ, director Adrian Alui Gheorghe, redactor-şef Emil Nicolae. Scrie în articolul de început („Cine mai are nevoie de cultură?”) Adrian Alui Gheorghe: „Prost îmbrăcat, cu haine de la kil, el însuşi om second hand, stresat de alternanţele politice care bălăngăne viitorul între Est şi Vest, omul de cultură român se simte ca un clopot fără limbă într-o ţară de surzi”. Interviu cu criticul Mircea A. Diaconu: „Mă deranjează cel mai mult impostura. A apărut şi un gen de grafomanie critică… Se poate să mai scriu uneori neutru şi despre cărţi care nu-mi plac. O fac foarte rar – dar când o fac, e o tristeţe. Nu sunt convingător, totul e plat, nu pot să înşel, să mă înşel, cu atât mai puţin… Un compromis va fi fiind să scrii de bine despre o carte în care nu crezi, să faci reclamă unui produs, ştiind din start că el e stricat… Eu cred că astfel de compromisuri am făcut, cel puţin din lene… Un compromis e faptul că n-am scris despre multe din cărţile care mi-au plăcut, despre care simţeam că sunt obligat să scriu… Sunt scriitori mari în România care trăiesc, aici, într-un fel de exil, într-o marginalitate asumată… Valoarea n-are nici o legătură cu popularitatea. Nici măcar cu premiile sau cu prezenţa în dicţionare… Scepticismul mie îmi omoară inspiraţia critică, ba chiar îmi ucide curajul de a scrie… N-am nici o încredere în colegi, ştiu că nu mă citesc… Da, ai impresia uneori că literatura a devenit pentru unii un simplu pretext – de promovare, de edificare a imaginii, de autoritarism”. Ancheta revistei: „Literatura română: provincie şi provincialism” – răspund Sorin Antohi, C. Arcu, Attila Balazs, D. Chioaru, N. Dabija, D. Aug. Doman, Igor Mocanu, Andrei Moldovan, Adrian Popescu, Ioan Es. Pop, Mircea Stâncel, N. Turtureanu, Radu Ulmeanu, Lucian Vasiliu, Ion Zubaşcu. Poeme de Gheorghe Grigurcu, Cassian Maria Spiridon, Dinu Olăraşu, Dan Mircea Cipariu, Aurel Dumitraşcu (inedite). Despre puşcăriaşi politici scrie Raluca Şerban Naclad („Sandu Tudor – vulcanul stins în cenuşa muceniciei”), Emil Nicolae („Destinul lui Adrian Marino între literatură şi literaţi”) şi Adrian Alui Gheorghe, în dialog cu Grigore Caraza („Închisoarea de la la Sighet. În intimitatea iadului”).
DACIA LITERARă, 90/mai 2010. Bujor Nedelcovici într-un text datat Paris, 14 februarie 2010: «Odată cu publicarea „Operelor complete”,
7 volume (5.500 de pagini tipărite, 15.000 de pagini de manuscris) am închis un capitol din viaţa mea. Mă simt deposedat de un trecut, de o absenţă în suflet şi… Dacă nu mai scriu, nu mai trăiesc? Să rup, să rup, aşa cum am rupt albumele cu fotografii ale familiei în nopţile înainte de a pleca de acasă în exil. Atunci am vrut să-mi rup rădăcinile sufleteşti şi nu numai… biologice, temporale, spaţiale. Să rup fără să privesc înapoi. Dar cum?! Să nu gândeşti, să nu mai auzi pe nimeni vorbind în tine”. Şi continuă: „Detaşat de mine, din mine şi de cel care am fost în trecut! La nivel de cuvânt, frază, idee, relaţii… Citeşte afişul de pe perete de zeci de ori: „Indiferenţă! Impasibilitate! Detaşare! Retragere! Tăcere! Seninătate! Deşertăciune! Totul e deşertăciune!” Ai înţeles toate astea?! Ai băgat la cap?!». Apoi: „Ce îmi rămâne? Frumosul, Binele, Iubirea, Scriitura, Singurătatea şi Moartea… şi Fiul meu Gregoire şi Muzica Simfonică şi Jazzul. şi pisica Bill!”. şi: „Într-o zi, ianuarie 2010, când am deschis ordinatorul am constatat că paginile scrise în ultimele luni dispăruseră. Şoc! Panică! Am căutat la disperare! Eu nefiind specialist în informatică, am chemat pe cineva… Textul se volatilizase cu desăvârşire. Nu mi-am revenit multe zile şi nopţi – dormeam cu somnifere – pentru că un text pierdut este imposibil să-l regândeşti şi să-l refaci”. Revista publică un interviu cu alt „stabilit în Franţa”, omul de teatru George Banu. Despre Mihai Eminescu scriu Nicoleta Dabija (Eminescu şi „chestiunea evreiască”) şi Constantin Cubleşan, iar despre Cezar Ivănescu scriu Daniel Lascu şi Luca Piţu („Cezarului, avatarului ivănescian din Baaad al Caesarului, trebuie dat ce-i aparţine – şi de fapt, şi de drept”). Proză de Gh. Schwartz.
CAIETE SILVANE, 63/aprilie 2010, redactor-şef Daniel Săuca, apare la Zalău. Interviu cu George Vulturescu (într-o „corespondenţă din Germania” semnată Adalbert Gyuris): «Cred că am fost provocat să scriu, să mă refugiez în scris ca după un paravan protector. Viaţa a vrut să mi se întâmple un accident, la o vârstă crudă (6 ani), când, în curtea unui vecin, mi-am pierdut vederea ochiului stâng. Am devenit, în comunitatea micului cătun, ceea ce se cheamă „însemnat”, purtător de semn pe faţă. Pentru un copil – între alţi copii – e greu de suportat. Poreclelor din lumea satului nu le poţi face faţă: am acceptat că asta sunt şi, încet-încet, m-am retras în mine însumi. Colindam pădurile, dealurile şi văile Homorodului – totul părea o oglindă care-mi arăta un chip întreg: un alt ochi se deschidea în mine. Am început să scriu şi să văd cu scrisul». La „Decupaje din trecut” (temă pentru comunicările ţinute la Zilele revistei, din 26-27 martie 2010): „Să privim cu mai multă atenţie graiul local” (Maria şi Grigore Croitoru) şi „Despre afurisenie sau protecţia cărţii vechi prin blestem” (Ioan Maria Oros; ce scrie pe „Cartea românească de învăţătură”, Iaşi, 1643: acela ce fură cartea, pune zălog pe ea sau o vinde, „acela să fie blestemat de 318 sfinţi, ca să i se risipească maţele ca lui Arie”), de pildă.
NORD LITERAR 4 / 2010. Redactorul-şef al revistei Gh. Glodeanu scrie despre o carte insolită, intitulată „Fascinaţia enogastronomică în literatura română”, apărută în 2010 la Iaşi, semnată de Izabella Krizsanovski (ce înseamnă termenul „enogastronomie”, inexistent în dicţionarele noastre – „concept cu dublă articulare: hrană-băutură”): «Introducerea conţine ideile teoretice care au stat la baza elaborării lucrării. În argumentarea investigaţiilor sale, autoarea porneşte de la dictonul lui Păstorel Teodoreanu potrivit căruia „La început n-a fost cuvântul, ci foamea”. De asemenea, se reţine aserţiunea lui Feuerbach, după care „Suntem ceea ce mâncăm”, adică nişte fiinţe înfometate ce îşi asumă lumea sub forma hranei materiale şi spirituale. Sunt reconstituite apoi legăturile dintre hrană şi cuvânt, care nu se reduc doar la o simplă coincidenţă fiziologică legată de gură ca loc al mâncării şi al vorbirii. Mâncarea dobândeşte sens prin intermediul verbalizării, în timp ce limbajul exploatează resursele gastronomiei prin sintagme precum ochi dulci, cuvinte dulci, limbi veninoase, „cuvinte amare”, „viaţă amară”, „setea de carte”». Reţin şi „Postbelic – Postdecembrist” de D. Hurubă.
TOMIS 4 / 2010. Apropo de gastronomie, Alina Costea scrie despre „Voluptatea cărnii la români”: „Anii grei de penurie din perioada comunistă au dus, în mod inevitabil, la sporirea apetitului tocmai prin menţinerea stomacului la limita subzistenţei”. Adrian Majuru – despre europenizarea Bucureştiului.
