In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Atitudini
CANOANE, CANONIRI, CANONIZĂRI - ION ZUBAşCU Problema canonului în literatură e foarte asemănătoare, dacă nu identică, până la suprapunere, cu aceea din Biserică. Canonul eclesial include o culegere de dogme bisericeşti, o listă de texte cu autoritate recunoscută în cadrul unei religii, dar şi o canonire a celor recalcitranţi, care încalcă dogmele, pedepsiţi tocmai printr-o serie de canoane punitive, cu rol ispăşitor, după spovedanie. În acelaşi sens, includerea unui autor sau a altuia în canonul literar, cumulează mecanisme similare canonizării sfinţilor. În ambele cazuri, canonizarea presupune elemente de ordin extraliterar sau extrasacral, mai degrabă de natură folclorică sau instituţional-didactică, cum ar fi „evlavia populară”, nevoia continuă de adulare, evadarea din contingent şi delir eliberator, uneori compensatoriu, în ordine psihică, din chingile presante ale realităţii istorice imediate, de cele mai multe ori stresante sau mutilatoare. Ce contează pentru canonizatori că în realitatea sa istorică, Ştefan cel Mare şi Sfânt a avut nenumăraţi copii din flori ( a se vedea cartea excepţională a istoricului Ovidiu Pecican ), sau că a fost „degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat”, cum scria cronicarul, dacă evlavia populară l-a făcut model de exemplaritate cerească şi l-a sanctificat, deasupra oricăror raţiuni ale terestrei morale creştine? Dacă aceeaşi evlavie populară invincibilă va vrea să-l sanctifice pe poetul Mihai Eminescu, va putea cineva să împiedice Comisia de Canonizare de la Patriarhie, din cadrul Sfântului Sinod, cu argumente de genul că poetul n-a fos un biet şi veşnic visător cu capul în nori, sărac lipit pământului şi mereu îndrăgostit de Veronica, vâslind cu barca printre nuferi galbeni, înfloriţi pe lacul codrilor albastru, ci un personaj exact la extrema cealaltă, asemănător cu gazetarul Păunescu, dinainte de 1989, cu Ion Cristoiu sau Cristian Tudor Popescu, din epoca tranziţiei postdecembriste, având mulţi bani şi voind putere politică, visând la un moment dat chiar să fie ministru şi purtând pistol la şold, dacă e să-i credem pe unii istorici literari?
Totul abia începe
Cu canonul literar funcţionează mecanismul verificat în timp al zicalei populare: „Cine zice, ăla e”. Se întâmplă ca şi cu antologiile literare: cine face o antologie, include pe cine vrea în ea. În antologia proprie a poeziei optzeciste, poetul Al. Muşina de la Braşov a inclus pe cine a crezut de cuviinţă. Evident, că poeţii Dumitru Chioaru şi Ioan Radu Văcărescu, de la Sibiu, s-au inclus în propria masivă antologie de poezie. În cele două antologii ale lui Laurenţiu Ulici (una a poeziei tinere, întîrziată criminal de cenzura comunistă!), au intrat o serie de poeţi, în cea a lui Marin Mincu, alţi poeţi, şi cu totul alţii ar fi intrat într-o antologie a lui Ion Pop, de la Cluj, să spunem. Ca să nu mai adaug cât de curios aş fi să văd o antologie de poezie alcătuită de poetul şi criticul Gheorghe Grigurcu! Sau de Mircea A. Diaconu!
Din antologia recentă a poeziei basarabene, realizată de Dumitru Crudu, lipsesc inexplicabil poeţi valoroşi. Dar nimeni nu-i împiedică pe aceştia
să-şi realizeze propriile antologii, în care să se includă. Din antologia poeziei „post-utopice”, douămiiste, a tânărului poet Daniel D. Marin, anunţată ca eveniment al Editurii Paralela 45, de către Călin Vlasie, lipseşte Claudiu Komartin, de exemplu, dar nimeni nu-l împiedică pe valorosul şi foarte activul autor al „Anotimpului în Berceni” să contracareze cu o proprie antologie. Aşa cum cu totul altfel s-ar vedea lucrurile dacă poeţii marginilor geografice româneşti, Radu Ulmeanu, George Vulturescu sau Gellu Dorian ar realiza şi ei câte o antologie de poezie. Trăim într-o lume cu centrul pretutindeni şi marginile nicăieri, centrele de putere s-au dispersat şi diversificat pe principii rizomatice, istoria tinde tot mai mult să se suprapună peste geografie, sau să nu mai conteze nici una, nici alta, aşa că fiecare dintre noi, în loc să se simtă exclus şi să sufere, poate trece de la vorbă la faptă, fortificând zicala iniţială într-o formulă uşor adaptată, pe măsura vremurilor: „Cine face, ăla e”!
Sunt însă o serie de poeţi care au intrat şi vor intra în toate antologiile, iar alţii care n-au intrat în nici o antologie. Cam de aici ar începe discuţia despre făcătorii de canoane, deşi şi aceasta ar fi foarte relativă. Antologia de poezie a lui Marin Mincu, de exemplu, părea făcătoare de canon literar, autorul ei postulând textual la o lansare, la Piteşti: „Cine nu figurează în această antologie, nu e în istorie!”. Ei bine, n-a trecut mult şi a apărut Istoria critică... a lui Nicolae Manolescu, din care însuşi Marin Mincu e exclus! Să fie doar o crudă ironie a soartei? Ca să nu mai adaug că până şi poziţiile poeţilor de pe „lista lui Manolescu” au fluctuat, în diferite faze ale redactării. Unii poeţi apar pe listă, în volumul Literatura română postbelică. Poezia, Ed. Aula, colecţia „Canon”, Braşov, 2001, ca să dispară din canonul Istoriei critice..., câţiva ani mai târziu. E o lecţie cât se poate de semnificativă despre fluctuaţiile procesului de canonizare.
Prin urmare, un scriitor adevărat nu trebuie să aibă nici o anxietate în raport cu mizele consacrării canonice, totul e foarte relativ şi în curgere procesuală, orice schimbare fiind posibilă, în orice moment al istoriei în continuă devenire. Dovadă stă o carte sclipitoare, ca şi cea a tânărului critic Felix Nicolau, Anticanonice. Cronici stresate, Ed. Tritonic, 2009, care dă sentimentul tonic că nimic nu e pierdut, ci – dimpotrivă – totul abia începe!
Realitatea ca alternativă
În lumea de azi, totul are o versiune alternativă, realitatea literară nu se mai întregeşte liniar, din excluderi, ci doar din complementarităţi. Referitor la canonul didactic, e şi acesta un instrument de lucru, o simplificare operativă, din raţiuni taxonomice, cum am spus, unul dintre multele posibile. Evident că şi canonul didactic e doar o versiune relativă, completabilă din mers. Poate fi luat ca reper definitiv un manual de literatură care îi exclude pe corifeii şcolii Ardelene, pe Heliade Rădulescu, Alexandru Macedonski, George Coşbuc, B. Fundoianu, Ilarie Voronca sau Gellu Naum, unii dintre cei mai culţi scriitori ai întregii literaturi române, pietre de temelie fără de care toată frageda construcţie a tinerei noastre istorii literare se dărâmă de la sine?
Poate să-mi explice cineva de ce un poet de talia lui Gheoghe Grigurcu, care a scos cu toată consecvenţa în timp nenumărate volume de versuri, de la „Un trandafir învaţă matematica” (1968), până azi, nu e considerat de majoritatea ca atare, deşi autorul e dublat de o conştiinţă teoretică şi critică excepţională, exersată în timp. Şi chiar a reuşit performanţa rară să ofere o alternativă viabilă la podiumul literar, oficializat de regimul comunist, mizând pe valori cu totul marginalizate în epocă, Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, Nora Iuga, Constantin Abăluţă ş.a., culoar pe care evoluează azi toată poezia tinerilor, fără să-i recunoască nimeni pe merit pionieratul plin de curaj al poetului Gheorghe Grigurcu? Sau de ce e minimalizată vocaţia făcătoare de istorie literară a unei conştiinţe poetice ca Ion Pop, literatura română actuală fiind foarte greu de imaginat fără contribuţia decisivă a mişcării echinoxiste? De ce e exclusă din canon dimensiunea de homo aedificator a lui Laurenţiu Ulici sau Marin Mincu, oameni care au risipit o imensă energie pentru promovarea noului în literatură şi primenirea canonului, fiindu-le preferate pe listele istoricizabile prezenţe care au răzbit pe bază de sonoră mitologie personală, sau de alte instalaţii de amplificare vocală, adiacente literaturii? Sau poate să mă lămurească cineva de ce un poet de valoarea lui Constantin Abăluţă nu e inclus pe listele canonice? Ce să zic de un poet proteic, de talia lui Octavian Soviany, care schimbă genurile literare şi claviaturile registrelor stilistice, trecând de la poezie la proză, teatru şi critică, dar diversificându-şi inovator chiar şi în cadrul genurilor abordate formula expresivă, într-o efervescenţă creativă uimitoare, cu o dexteritate a cărei anvergură şi valoare n-am mai întîlnit-o de la Marin Sorescu încoace? Ca să nu mai vorbesc de creatori inevitabili, de dimensiunea şi consistenţa istorică, în timp, a lui Vasile Vlad, Cristian Simionescu, Ion Mircea, Nora Iuga, Aurel Pantea, Mircea Petean, Marian Drăghici ş. a., cărora le sunt preferaţi autori subţirei ca operă, care şi-au cheltuit destinul croind la planuri din cuţite şi pahară, stimulându-şi continuu doar mica glandă secretoare de text, în timp ce mulţi alţii au construit exact în acelaşi timp, în sălbaticele, inocentele zone geografice în care trăiesc, veritabile instituţii de cultură, funcţionale din plin, care alfabetizează în continuare cu valoare civilizatoare marginile imperiale ale latinităţii noastre literare! Mai pot să întreb ce facem cu un poet creştin excepţional ca Paul Aretzu, cu volumul fără egal, Cartea Psalmilor, care recuperează pe linia Ioan Alexandru un mileniu de poezie imnică bizantină, cu totul necunoscută, nici de literatura română (trezită la conştiinţa de sine abia după recuperarea atât de târzie a alfabetului latin – situaţie unică între civilizaţiile Europei şi rară, probabil, chiar în lume!), nici de canonul occidental?
Marile construcţii viitoare
Aş adăuga cazul ilustru al scriitorului Ioan Budai Deleanu. Ţiganiada sa a rămas necunoscută, până a fost descoperit manuscrisul ei, peste trei sferturi de secol de când a fost scrisă. Ei şi? Îşi putea permite canonul literaturii române să ignore singura epopee viabilă a începuturilor noastre literare? Budai Deleanu s-a retras spre sfârşitul vieţii în Polonia, unde a şi murit, în condiţi necunoscute, fără să se cunoască până în prezent ce a mai scris. Şi dacă într-o bună zi, peste o sută sau cinci sute de ani, se vor descoperi prin arhivele europene manuscrisele târzii ale poetului Budai Deleanu, sau poate chiar epopeea scrisă în cheie majoră, a cărei parodie pare să fie Ţiganiada, cum presupune Cornel Ungureanu în Istoria secretă..., vom putea ignora acele posibile descoperiri senzaţionale? Câtă vreme ultima valoare adăugată restructurează sistemul ierarhic al valorilor anterioare, nimic nu e bătut în cuie în privinţa canonului. A putut Inchiziţia Bisericii să ascundă descoperirea bulversantă din astronomie a lui Galilei că nu Pământul e centrul universului, ci se învârte în jurul Soarelui? Adevărat, a întârziat cu trei sute de ani validarea uluitoarei descoperiri astronomice, dar n-a putut-o şterge definitiv din istorie! Iar un creator adevărat lucrează cu timpi geologici şi astronomici, nu cu anotimpuri literare, ca însămânţările agricole de primăvară sau de toamnă, aşa că orice mijloace colaterale valorii durabile, care duc la canonizarea unui autor sau a altuia, piaţa, publicitatea, boema, farmecul personajului sau al biografiei sale, alte ingrediente ale mitologiei personale, sunt doar temporare, ele se vor descoji de pe operă ca trapele care se desfoliază şi cad succesiv la lansarea unei nave cosmice, până la desprinderea de pe pământ şi la zborul liber, nestingerit în istorie.
Aşa cum am mai spus, un creator adevărat nu scrie doar pentru un anotimp literar, ci pentru totdeauna. Având o operă acoperită cu propriul său destin, cu investiţia de suferinţă şi credinţă în valoare a propriei vieţi, sacrificate fără rest pentru operă, ca o ardere pe rug, un creator adevărat nu are cum să rateze, aşa cum n-a ratat autorul Cărţii lui Iov, cea mai veche dintre cele 66 de cărţi ale Bibliei, deşi nici măcar nu se ştie numele acestui creator genial, aşa cum nu aveau să rateze nici orbul Homer, surdul Beethoven, ciungul Cervantes sau şchiopul Byron. Istoria reală, cu cea mai mare rezistenţă în timp, este făcută în cele din urmă de marii creatori, care şi-au ars toată viaţa în construcţia artistică invincibilă, în care au crezut până la capăt, nu de intermediarii dintre operă şi istorie, oricare ar fi aceştia, oricât de mare ar fi contribuţia acestora la promovarea operei, oricât de tare s-ar supăra autorii de teorii şi istorii literare. De altfel, un critic sau un istoric literar care îi trădează pe creatorii de mari valori, vizibile cu ochiul liber ca vârfurile munţilor dintre dealuri şi stepe, se anihilează pe sine. Or, cel puţin până acum s-a întâmplat cam aşa în civilizaţia lumii: când spun Grecia, mă identific spontan cu Iliada şi Odiseea, când spun Italia, mă gândesc imediat la Dante, rostind Anglia, Germania sau Rusia, îmi vin în minte în chip firesc tot Shakespeare, Goethe, respectiv Tolstoi şi Dostoievski, nicidecum autorii istoriilor literare, oricât de valoroase ar fi şi ele, care i-au ostracizat sau canonizat. Istoria literară viitoare n-are nici o şansă să trişeze pe termen lung, în raport cu creaţia genială a unui autor de literatură.
Un creator adevărat poate fi învins temporar de adversităţi istorice, politice sau literare, cum s-a întâmplat pe vremea comunismului sau fascismului, dar nimeni nu-l va putea scoate niciodată din veşnicia cu care acea literatură, a acelui popor, era datoare lumii, ei înşeşi şi lui Dumnezeu, creatorul tuturor creatorilor şi valorilor. Toată problema e ca acel autor să-şi centreze eforturile pe marea construcţie, în ciuda tuturor adversităţilor vieţii sale chinuite, nu pe probleme colaterale, sau pe creaţii de rumeguş şi nisip, de pulbere şi cenuşă.
