| Poezii |
POEME - DIANA CORCAN
parcă se legase sub pământ cu o frânghie
lui E.
am aşteptat-o în ger (eram albă la faţă ca unul care vrea
să fure ceva)
m-am uitat la ceas am mai cumpărat unul
am mai cumpărat trei ca să obţin timp sub
capac – era atât de subţire se cojea ca un ou
timpul ei se oprise la zero
cel puţin în noaptea aceea pe ger
acolo în faţa elefantului alb
care păzea intrarea într-un oraş îngropat
(era elefantul din gheaţă tăiat cu ferăstrăul
din siberia rea
cel care-mi făcea semne să plec
cel în care intrase şi ea)
pentru prima dată
n-am făcut nimic
decât să mă ţin de asfalt
o oră sau două.
impudoare
se întindeau mâinile tale
până mă pipăiau pe dedesubt
şi bâjbâiau la o fereastră
spartă şi săreau
pe sub pielea subţire găseau acasă
ascunşi prin dulap
pe sub scaune
inşi îngânduraţi în paltoane
tremurând ca de friguri inşi cu ochii
scoşi cu gene crăpate
tăcând
era aici o adunare veche
care-mi făcea rău
şi unul singur cu faţa mea
cu trăsăturile mele un colportor
aiurit mă căuta ca sângele prin trup
sau căuta aceeaşi apă-apă care să îl
spele
şi întindea mâna ta degetele ei
de hârtie
să sugă în ea mâna lor
dar ei n-aveau sub haine
decât un trup bandajat
prea uşor
ca să fie din carne.
singura mea grijă e să nu amuŢesc e să nu orbesc
în captivitate
mă chinuie ruşinea
unui om care pierde ceva
aşa cum alţii din buzunare pierd bani
stau în oraşul din spatele străzii
cu nume ascuns
permanent pe un scaun
capitonat cu metal
e rece şi-mi stârneşte frisonul
şi nu adorm niciodată
visele de noapte le-am transferat
pe un cont de lumină diurnă
le scot din frapiera cu gheaţă
şi le îmbrac câte unul pe zi
ca şi rochiile fantezist construite
pe dos
pe care le port în ritual
- singura mea grijă e să nu aţipesc
dureros
mă chinuie ruşinea să nu cumva
să rămân cu gura legată
să nu mai pot scuipa sunetele oriunde
pe faţa de masă în farfuria albă sau
plină de slinuri
să nu mai pot depune semnele pe
suprafaţa de aer pe care o deţin
(cum ghicitoarele descifrează poemul cu
limba lor franjurată
poate află şi despre asta ceva)
câmp invers
caut suspendată în mine
temperatura în creştere
deasupra ceva verde. se mişcă. alunecă
oglinda inversată care se taie
într-o sticlă verde.
sângerează un fel de ploi roşii
pete mutilate apărute pe iarba de sus
ca nişte ochi de animal
la abator.
privesc (stau tupilată ca rozătoarele mici)
şi văd cum se reflectă pământul ca în vis
în gura înfometată de sus.
respir acelaşi loc de multe ori
răsturnată
– am capul în cerul de jos numai găuri şi nori
am picioarele prinse de trapezul de sus.
în biserica Lui ar trebui
să fie cald dar e frig cum e iarna
şi vara pe străzi.
|
|
|
|
|
