Viaţa românească - lunar de cultură şi artă
Prima pagină Articole Redacţia Istoric Arhivă Contact
Sumar
Editorial
 
Inedit
 
Proză
 
Poezie
 
Eseuri
 
Ancheta VR
 
Viaţa literaturii
 
Atitudini
 
Cronica literară
 
Meridian
 
Miscellanea

Varianta PDF

Anunt important!

Viața românească apare lunar.

Abonamentele se pot face prin Poșta Română sau direct la Uniunea Scriitorilor din România.
 


Inedit
ADOLESCENTUL MIOP ŞI NEPOTUL LUI BRAHMA - LIVIU BORDAş
un nou manuscris eliadian


Am aflat pentru prima dată de existenţa unei povestiri inedite cu subiect indian – Cum a murit Ri, copilul sfânt – din cartea lui Mac Linscott Ricketts, Mircea Eliade. The Romanian Roots.1 Din câte ştiu, este şi singurul care o citează. Conform profesorului american, ea s-a păstrat într-un caiet nedatat, Încercările mele, printre manuscrisele din arhiva bucureşteană a lui Eliade, preluată de Mircea Handoca la începutul anilor ’80. După un timp, în primăvara anului 2007, am citit într-un ziar că două caiete manuscris cuprinzând povestirea au fost vândute de o casă de licitaţie din Bucureşti la preţul de pornire de 4.000 lei. Caietele erau datate din 1923.2
Nedumerit, i-am scris lui Mac Linscott Ricketts pentru a afla mai multe despre această misterioasă povestire. Profesorul a avut bunătatea de a-mi trimite copia xerox a manuscrisului pe care o obţinuse în anii ’80 de la actualul custode al arhivei.
Această xerocopie cuprinde 37 de pagini de text continuu, numerotate însă intermitent (1-20, 31-36, 39-49). În colţul din stânga sus cineva – presupunem că Mircea Handoca – a notat cu cerneală albastră: “2 / Caiete de teză / Încercările mele / Mircea Eliade”. Cifra se referă probabil la cele două caiete aucţionate în 2007.
Textul pare să fie scris cu cerneală şi conţine destul de multe ştersături şi adăugiri. După toate evidenţele, povestirea a fost compusă în mai multe etape: două sau poate chiar trei. Pagina 17 are ca titlu Cum a murit Ri, copilul sfânt (urmare). Paginile 48 şi 49 conţin două variante de început ale părţii a II-a a povestirii, prima dintre ele anulată de autor. Nu ştim dacă a fost continuată şi finalizată. Scrisul este curat şi citeţ la început, pentru a deveni mai neglijent în “urmare” şi din nou îngrijit în partea a II-a.
Datând probabil din anii 1922-1923, povestirea Cum a murit Ri, copilul sfânt este una dintre primele încercări literare ale lui Mircea Eliade. Ea este mai degrabă o poveste, aşa cum arată şi subtitlul: un basm oriental în care adolescentul miop fructifică primele sale cunoştinţe despre India şi, mai ales, despre spiritualismul indian. E posibil ca ea să fi fost chiar subiectul unei teze la limba română. Se pare, oricum, că o citise în clasă, dacă e să judecăm după o însemnare de jurnal din 21 noiembrie 1922, când unul dintre colegi îl strigă în glumă “Ramajani, filosoful sfânt”.3 Între paranteze, Eliade precizează: “acesta era un personagiu dintr-un feliu de actualitate!”

Între Enkidu şi Mowgli

În comparaţie cu alte bucăţi literare de început, precum Minunata călătorie a celor cinci cărăbuşi în ţara furnicilor roşii sau Memoriile unui soldat de plumb4, povestea lui Ri e mult mai naivă şi mai imperfectă, ceea ce îndreptăţeşte presupunerea unei anteriorităţi, cel puţin de concepţie. Ea este şi mai puţin elaborată. Se poate vedea aici, cu uşurinţă, cum Eliade îşi lăsa imaginaţia să zburde pur şi simplu la voia întâmplării. Mai ales în prima parte multe fraze sunt rezultatul jocului spontan al peniţei pe hârtie. Subiectul pluteşte în derivă, fără premeditare, fără să anticipeze urmarea sau deznodământul – tehnică proprie şi scriitorului matur. Imaginaţia e lăsată să creeze, pe măsură ce scrie, atât lumea povestirii cât şi acţiunea ei.
Dacă valoarea naraţiunii e destul de scăzută în ceea ce priveşte realizarea literară, ea devine capitală când e vorba de subiect şi de “erudiţia” indolo­gică pe care o pune în pagină. Personajul Ri este un nou adaos la literatura dedicată “copilului sălbatic” (feral child, Wolfskind). Modelul său nu este însă nici Enkidu şi nici Mowgli, deşi copilul Eliade citea cu pasiune atât Legenda lui Ghilgameş cât şi Cărţile junglei ale lui Rudyard Kipling. Acestea din urmă, publicate în 1894 şi 1895, au fost folosite pe larg în cluburile de cercetaşi, în care va intra şi Mircea chiar de la introducerea lor în România.5 Probabil de acolo vine sugestia junglei indiene şi a animalelor prietene. Deşi prin descendenţa sa divină, “copilul sfânt” e mai apropiat de Enkidu decât de Mowgli, inspiraţia lui provine tot din lumea indiană. Însă nu din cea a Raj-ului britanic, ci din aceea a vechii literaturi brahmanice.
Ri este însuşi nepotul lui Brahma-, zeul castei sacerdotale a Indiei ariene. El are toate trăsăturile epice ale unui copilandru năzdrăvan: frumos, înţelept, înzestrat cu puteri supraomeneşti, cunoscător al limbii fiarelor, solidar cu natura care-i oferă protecţie, şi, totuşi, incapabil să se apere de vicisitudinile propriei sorţi. Probabil, pentru că “Domnul nostru Manu, fiul preaslăvitului Brahma” îi scrisese numele în cartea copiilor morţi. Dar tocmai acest lucru, anunţat din titlu, nu îl mai aflăm despre Ri: cum şi-a găsit moartea.

Primele imagini ale Indiei

Întrucât intriga povestirii este foarte simplă, voi lăsa cititorului plăcerea de a o descoperi singur. Mă voi mărgini să schiţez felul în care apare India în această bucată literară aurorală.
Cadrul în care evoluează povestea “copilului sfânt” este o sihăstrie brah­mană şi jungla înconjurătoare. Pădurea indiană are dimensiuni fabuloase, întinzându-se de la valurile “mării mărilor” până pe culmile “munţilor de zăpadă”. Puţine însă dintre vietăţile care populează această junglă presupus himalayană sunt tipic indiene. Printre animale doar panterele, maimuţele şi elefanţii. Unul dintre reprezentanţii acestora din urmă – elefanţii albi ce trăiesc numai în scorburile munţilor de cenuşă – se numără chiar printre personajele principale. Eliade dovedeşte mai multă inventivitate în registrul botanic, unde, pe lângă plante cunoscute, îşi născoceşte propria floră. Avem astfel flori de lothos, portocali, flori de piper, tulpini de vanilie, arbori de arec, dar şi frunze albastre de silisc, miez de tinere frigeie şi frunze de karkoş. Registrul climateric oferă doar o ploaie musonică.
Mai dezvoltată este imagistica religioasă. Cale de patruzeci şi patru de zile, de la mare până în vârful munţilor, jungla nu adăposteşte alte fiinţe umane decât sihaştrii şi spiritele eliberate de trup. Templul aparţine unor bătrâni brahmani cu bărbi încâlcite, care îl slăvesc pe zeul Brahma- în lungile lor bolţi de stâncă, arzând miresme sfinte şi înălţând imnuri din R.g Veda. Eliade citează chiar şi o bucată dintr-un astfel de imn: “Acel ce-a-ntemeiat pământul / Şi-a-ntins văzduhul şi-a pus vântul / Să poarte nori.” Dar nici R.g Veda şi nici celelalte Vede nu conţin imnuri dedicate lui Brahma-, cel puţin nu sub acest nume. Sub aceleaşi bolţi de piatră, anahoreţii “slăveau pe Ramayana”, unul dintre cele două eposuri eroice ale Indiei antice.
Se întâlnesc însă şi imprecizii. Deşi Brahma- apare în postura de zeu unic şi stăpân suprem (“domnul Brahma-”, “mult înaltul Brahma-”, “Stăpânul Luminatul Brahma-”, “Stăpânitorul”, “preabunului creator şi puternic stăpânitor al lumii”), la un moment dat şi soarele e prezentat ca “Înaltul Stăpân”. Nu ştim dacă se sugerează aici identitatea dintre soare şi Brahma- sau este o simplă scăpare.
O altă posibilă incongruenţă: după ce sunt descrişi ca “brahmani”, ni se spune că anahoreţii fuseseră arcaşi în oastea regelui Dujahana. Desigur, au existat încă din vechime şi brahmani războinici, dar acesta este mai degrabă un caz decât o regulă. E mult mai probabil că Eliade nu asimilase încă bine ideea castelor şi folosea termenul “brahman” ca echivalent pentru preot, călugăr, anahoret, adică pentru orice persoană care se consacră unei vieţi religioase. O confuzie, de altfel, foarte obişnuită.
Deşi în calitate de nepot al lui Brahma- i se cuveneau “toate slăvirile”, Ri este tratat cu severitate şi chiar cu răutate de către bătrânii sihaştri care îl primiseră în templul lor. Aceştia îşi acopereau trupurile doar cu o “pelerină” albă, ţineau post şi practicau o aspră asceză. Singura disciplină penitenţială despre care sunteţi informaţi e flagelarea reciprocă cu funii de liană ude. Curiozitatea tânărului Mircea pentru această practică, pe care o va încerca el însuşi, nu este aşadar întâmplătoare.
Condamnaţi de Ri pentru bigotismul lor, anahoreţii au numai un profil de grup. Singurul care se individualizează pozitiv este preotul cel mare şi stă­pânul templului, Lumi-Rava. Acesta e un brahman orb, îngropat de un de­ceniu în chilia sa săpată în stâncă, de unde, în nopţile furtunoase, “sila­bi­sea” Legile lui Manu, iar în cele cu lună, prorocea viitorul. E interesant că, aici ca şi în alte părţi în cursul povestirii, Ma-nava Dharma S´a-stra e socotită nu numai o carte sfântă, ci şi una de cult. Bătrânul brahman era considerat de către tovarăşii săi drept un “maharş“ (mahars.i) – adică un “trimis” al lui Brahma- – şi temut pentru puterile-i nevăzute. El ţinea ascunse aceste siddhi interzise minţii oamenilor, folosindu-le numai atunci când prevestea viitorul sau când dicta poeme sacre.
“Se spunea că Manu îl vizita în vis, în celulă, şi-i dicta legi şi imnuri. Ast­fel Lumi-Rava scrisese încă o carte întreagă de imnuri cu numele sfinte ale pro­fetului, iar bătrânii lui tovarăşi mai ştiau că avea ascuns undeva în pe­re­tele ocniţei un manuscris sfânt din Rig Veda, care se credea pierdut de mul­tă vreme şi pe care Lumi-Rava îl moştenise de la un ascet ales, fiul prinţului Ya­ka Muni. Manuscrisul acesta sfânt avea comori de înţelepciune înscrise între foile pergamentului său şi Lumi-Rava le învăţase pe toate.” Dacă Yaka Mu­ni este un decalc după Sa-kya Muni, “numele sfinte ale profe­tului” e o ex­presie care se potriveşte islamului, nu lui Manu şi brahmanis­mului. Eliade vă­deşte o veritabilă fascinaţie pentru manuscrise sanscrite, care apar de mai multe ori în povestire. Încă de la începutul ei, portarul tem­plului e înfăţişat citind dintr-un manuscris pe care îl păstra cu veneraţie într-o lădiţă de porfir.
Doi sihaştri cu puteri supranaturale locuiesc în afara templului. Lima-Yaki, profetul ţinutului şi spaima duhurilor rele, e pomenit doar în trecere. Cuviosul Ata-Vani, un pustnic în vârstă de 109 ani, e înfăţişat copiind tăcut un imn din Legile lui Manu. Pentru nemărginita-i bunătate şi pricepere în cărţile sfinte, vestea îi mersese până în “ţinutul Panduizilor”. Localizarea geografică evocă celălalt mare epos sanscrit, Maha-bha-rata. Şi Ata-Vani are puterea de a invoca spiritele şi de a comunica cu ele. Circula zvonul că numără 1000 de ani şi că va trăi până la sfârşitul lumii, “atunci când se va coborî Brahma- pe pământ”. De această dată, un topos creştin se amestecă printre teologumenele brahmanice.
Primprejurul templului umblau duhurile celor plecaţi în “cerul lui Indra”. Brahmanii nu se temeau de ele, ci erau, dimpotrivă, bucuroşi dacă prin chiliile lor poposea câte un spirit mai de seamă. Eliade nominalizează două categorii de astfel de spirite superioare: “câte un Suparn.a care să-i desfete prin cântecele lor divine” şi “câte un Pitri, şpatriarhiţ îndumnezeiţi, care
să-i minuneze cu povestirile lor din lună, lăcaşul făurit de Brahma-”. În mitologia indiană, Suparn.a este o pasăre supranaturală identificată adesea cu Garud.a şi câteodată personificată ca un r.s.i, un a-sura sau ca unul dintre deva-gandharva. Pitr. sunt părinţi decedaţi sau strămoşi ai familiei, ai castei ori ai umanităţii, care în mod tradiţional locuiesc în văzduh sau în lună.
În pădure se mai întâlnesc spiritele regelui Yona şi al preafrumoasei regi­ne Damarati, foştii suverani ai acelor ţinuturi cu şapte sute de ani în urmă. Da­marati este numită alternativ şi Damayanti – o altă scăpare, care însă dez­văluie originea acestui nume: Nalopa-khya-na, Povestea lui Nala, cunos­cută şi ca Nala şi Damayanta, episod din cea de-a treia carte a Maha-bha-ratei.
“Regina fermecată” Damarati îşi petrece viaţa cerească în paradisul femeilor miloase, adică în cel de-al doisprezecelea cer, situat în proximitatea lui Brahma-. Un episod din trecutul ei dezvăluie din nou fascinaţia tânărului Eliade pentru manuscrise misterioase. E vorba de “manuscrisul înţeleptului Guru şlecţiune incertăţ, care arăta cum s-a făcut lumea după spusele lui Manu şi care e puterea maharşilor şi asceţilor”, pe care regina îl salvează cu riscul propriei vieţi.
În schimb, spiritul regelui Yona, o “arătare albă şi străvezie”, nu poate in­tra nici după şapte secole în cel de-al patrulea regat al cerului, rezervat ca­pe­telor încoronate. Acolo se veselesc regii, acoperiţi cu mantii lungi de purpură zeiască, şi privesc zâmbitori pământul din paturile lor de nuiele par­fumate. Mo­tivul pentru care Yona nu a fost primit în barcă la “judecata de la muntele lui Dharma” e un blestem aruncat asupra strămoşului său, regele Rajamani. Gra­ţie naturii sfinte a copilului Ri, el reuşeşte în cele din urmă să se ridice la ceruri.
Alături de manuscrise sacre, un alt motiv revine periodic: puterile supr­a­u­­mane. Ele sunt dobândite de bătrânii sihaştrii Lumi-Rava, Lima-Yaki, Ata-Vani sau de spiritul reginei Damarati. Aceasta din urmă putea opri săgeţile prin simplul exerciţiu al minţii. Şi Ri pare să fi fost în posesia unor siddhi asemănătoare. La începutul povestirii ni se spune că ar fi putut sfărâma porţile templului cu puterea gândului, dar probabil această abilitate nu con­ve­nea direcţiei în care urma să se desfăşoare acţiunea.
Marea majoritate a numelor indiene sunt construite după tipologia limbii sanscrite. Unele au însă mai degrabă rezonanţe sino-japoneze (Lima-Yaki, Ata-Vani), iar altele amintesc de onomastica biblică (Yona, ţinutul Moabil). O altă invenţie lexicală cu identitate imprecisă sunt “jakarolele” care înalţă im­nuri zeiţelor iubirii. Instrumente muzicale sau interprete feminine? Nu ştim.
Nu ştim nici ce deznodământ ar fi avut povestirea. Cea de-a doua parte începe într-o dimineaţă de vară, înainte de răsăritul soarelui şi de înalta slujbă rânduită pentru acea zi. După ani în care slujise brahmanilor, trăise ascetic şi învăţase cărţile sfinte, Ri, devenit un tânăr înalt şi vânjos, dar trist, se pregăteşte acum să “se înalţe”. La Domnul sau către cer? se întreabă două stele. Ignoramus şi poate ignorabimus.

Surse şi mediatori

Provenienţa erudiţiei indiene a elevului Mircea Eliade nu e greu de identificat. Existau un număr limitat de cărţi în limba română cu ajutorul cărora să-şi poată face o imagine veridică asupra vechii Indii. Cele care i-au folosit cu precădere au fost Antologia sanscrită (1897) a lui George Coşbuc şi Ma-nava Dharma S´a-stra în traducerea lui Ioan Mihălcescu (1920).
Pe cea dintâi o avea în propria-i bibliotecă, aşa cum atestă caietul manu­scris Catalogul bibliotecii mele, la care lucra în toamna anului 1922.6 Deţi­nea probabil retipărirea celei de-a doua ediţii, revăzute, a cărţii: Antologie sanscrită. Fragmente din Rig-Veda, Maha-bha-rata, Ramajana. Poesii lirice şi proverbii, traduse, precedate de o prefaţă şi adnotate de George Coşbuc, Ed. Librariei Leon Alcalay (“Biblioteca pentru toţi” 285), Bucureşti, 1907, 95 pp.7 Imnurile vedice sunt mai degrabă versificări libere după traduceri germane. Tot după versiuni germane – probabil cele ale lui Adolf Holtzman, Adolf Friedrich von Schack, Franz Bopp, Ernst Meier şi Hermann Camillo Kellner8 – au fost transpuse episoadele din epopeile sanscrite.
De aici provin ideile lui Eliade despre R.g Veda, Ra-ma-yan.a şi
Maha-­bha-­rata. Incantaţia pe care o pune în gura bătrânilor brahmani este începutul unui vers din Puterea, imn “vedic” care însă nu e dedicat lui Brahma. În cartea lui Coşbuc el continuă: “... d-a pururi sfântul – / Voi, neamuri, este Indra”.9 Ideea Soarelui ca “Înalt Stăpân” vine din primul imn vedic, care este însă o pură licenţă poetică a lui Coşbuc: “Preoţii bramani, în veac / Înţelepţi în gânduri sfinte, / Ei adoră prin cuvinte / Soarele, prin cânturi sfinte / Şi prin jertfele ce fac.”10 Identificarea astrului solar cu Brahma- putea fi şi ea sugerată de o notă a poetului: “După cum se vede, în imnul acesta Indra este confundat cu Brama, creatorul lumii. Mitologia indică este tot aşa de zăpăcită ca şi cea greco-romană, şi aceleaşi atribute sunt date mai multor zei.”11 Regina Damayanti- apare în episodul Nala, iar Indra şi “Panduizii” în episodul Moartea Panduizilor, ambele din
Maha-bha-rata.
Totuşi ortografia lui Eliade este mai aproape de formele corecte ale termenilor sanscriţi decât cea a lui Coşbuc, care scrie “bramani”, “Brama”, “Ramajana”, “Damajanti”. De unde concluzia că elevul de la liceul “Spiru Haret” avea şi alte surse la îndemână.
Cea de-a doua carte lipseşte din catalogul bibliotecii lui Eliade, însă acest lucru se datorează probabil faptului că ultimele pagini – în care erau clasificate cărţile de teologie şi religie, literatura clasică şi periodicele – au fost smulse din caiet. E vorba de: Legea lui Manu sau Instituţiunile civile şi religioase ale Indiei, traducere de I. Mihălcescu, Tip. N. Stroia (“Biblioteca istoriei religiunilor” 2), Bucureşti, 1920, 424 pp. Ea a fost transpusă în limba română după versiunea franceză a lui Armand Loiseleur Deslongchamps, dar pentru primele 25 de stanţe ale cărţii întâi, Mihălcescu s-a ajutat şi cu traducerea lui Guillaume Pauthier pe care a găsit-o mai clară.12
Lectura cărţii a fost înregistrată de Eliade într-un alt manuscris: caietul Studii şi rezumate din marile opere sanscrite, în care începe să o conspec­teze la 28 ianuarie 1923.13 Mircea Handoca mi-a transmis, cu multă solicitu­dine, copia celor două pagini ale conspectului care s-au păstrat – singurele, din câte se pare – în arhiva din ţară. Ele cuprind ideile primelor 31 de strofe (s´loka):

“Legea lui Manu
Cartea I
Creaţiunea
Maharşii vin la Manu ca să le explice rostul lumii. (1-5)
Haosul. (5) “Ziua brahmană”. Lumea a fost concepută de atotputernicul stăpân cu ajutorul celor cinci stihii şi celelalte principii. (6) Făcu întâi, din însuşi trupul său, apele în care depuse o sămânţă, care se preface într-un ou strălucitor din care se născu El însuşi, Brahma- (6-9) sau “cel care se mişcă” Narayana (Nara = duhul dumnezeiesc, naras = ape, ayana = cel dintâi loc unde se mişcă) sau Puruşa (bărbatul dumnezeiesc). După un an de-al lui Brahma, despărţi oul în două cu gândul, făcând cerul şi pământul şi punând la mijloc văzduhul, cele opt regiuni cereşti (punctele cardinale) şi oceanul ceresc de deasupra norilor, din rezervorul căruia cad ploile. (9-13) Din “sufletul prea înalt” sau Paramatma (sufletul lumii) scoase Brahma simţirea (manas) şi eul (ahancara = cunoştinţă). Dar înaintea simţirii şi conştiinţei scoase principiul intelectului, Mahat sau Buddhi (= inteligenţă), cele trei însuşiri (sattva = bunătate, ragis = suferinţă, tamas = întuneric), cele cinci organe ale minţii împreună cu cele cinci organe ale creaţiunii – psihologia indiană admitea 10 organe externe şi unul intern (sufletul) – şi atomii (tanmatras) celor cinci elemente: eterul, aerul, focul, apa şi pământul. Unind cele cinci elemente cu conştiinţa şi amestecându-le între ele, făcu toate fiinţele, bineînţeles după ce le dădu o “formă văzută” (sarira) acestor părticele nepătrunse de mintea omenească. (13-17)
Din aceste şapte principii s-a făcut lumea trecătoare, purcedere din cel netrecător. (17-21)
Rândui nomenclatura, treptele sociale sau ierarhice, precum şi serviciul divin al oamenilor şi cete de zei şi semizei. Din foc scoase Rig-Veda, din aer pe Yagiur-Veda şi din soare pe Sama-Veda, cele trei Vede veşnice, create întru îndeplinirea jertfelor. (21-24) Făcu trupul şi cosmosul, geografia şi astronomia, creă diferitele stări sufleteşti care deosebesc pe vieţuitoare, stabili dreptul şi nedreptul, hotărî destinul oamenilor şi îndeletnicirea lor pe pământ, făcu din gura, braţul, coapsa şi piciorul său pe brahman, militar, negustor şi sclav. (21-31)”

Conspectul reprezintă o sinteză între textul Legilor lui Manu şi unele note explicative din subsol (2, 4, 9-15), preluate de Mihălcescu din ediţia lui Deslongchamps. Eliade scrie, şi subliniază, “şapte principii”, deşi în carte se vorbeşte numai de şase. Probabil i s-a părut logic că şi s´ari-ra trebuie pus la socoteală.
Aceasta este sursa ideilor sale despre Manu, mahars.i, Suparna şi Pitr.. Tot aici trebuie căutat modelul manuscrisului acelui înţelept Guru, în care se arăta cum a fost făcută lumea şi ce puteri au asceţii şi “maharşii”. De cei din urmă se ocupă cartea a şasea – Datoriile anahoreţilor şi ale asceţilor – din Ma-nava Dharma Sa-stra. Alegerea celor două teme poate fi luată şi ca o indicaţie a principalelor zone în care se situa interesul lui Eliade pentru vechile texte sanscrite.

Proiecţii

Deşi Cum a murit Ri, copilul sfânt nu e decât o povestioară naivă, cu multe imperfecţiuni, ea anunţă şi unele dintre calităţile sau particularităţile scriitorului matur. În egală măsură, naraţiunea oferă elemente ce permit înţelegerea unor viitoare momente biografice. Lăsând la o parte India, de care mă voi ocupa pe larg în altă parte, voi da doar câteva exemple mai interesante.
Opoziţia dintre copilul sfânt şi frumos şi brahmanii bătrâni şi rigorişti traduce conflictul dintre elevul Eliade Gheorghe Mircea şi profesorii săi din liceu. Conştiinţa acut trăită a diferenţelor de vârstă va duce în anii următori la o veritabilă ideologie a generaţiilor.
Fluturii care îi plâng de milă copilului Ri prefigurează o frază, devenită celebră, dintr-o scrisoare din 1943: “Când îmi voi publica jurnalul acestor trei ani, vor plânge şi fluturii de tristeţe.”14 Veveriţele prietene ale lui Ri au o copie geamănă în micile rozătoare din campusul Universităţii din Chicago, care, la vârsta de 50 de ani, îi evocă lui Eliade timpul paradisiac când “oamenii trăiau în pace cu fiarele sălbatice, le înţelegeau limba şi vorbeau prieteneşte cu ele”.15 În cazul muntelui S., opţiunea onomastică dezvăluie preferinţa timpurie pentru această literă privilegiată în ocultism şi ne trimite cu gândul la strada S. din Secretul doctorului Honigberger. Se poate specula şi asupra imaginii şi simbolisticii pădurii, care va juca rolul cheie în romanul Noaptea de Sânziene.
Apropierile ar putea fi totuşi excesive şi, până când vom cunoaşte toate ineditele adolescentului miop, ele trebuie reţinute sub beneficiu de inventar. Se poate spune însă de pe acum, că, în calitate de prim text asupra Indiei, povestirea dobândeşte, în ciuda tuturor scăderilor ei, o valoare, dacă nu paradigmatică, cel puţin anticipativă pentru viitorul indianist, istoric al religiilor şi prozator fantastic.

New Delhi,
noiembrie 2009

Notă asupra ediţiei

Această ediţie a fost posibilă graţie profesorului Mac Linscott Ricketts, care mi-a transmis o fotocopie a manuscrisului. Îi mulţumesc din nou aici pentru generozitatea cu care ştie să împărtăşească cercetătorilor mai tineri comorile adunate de-a lungul unei vieţi dedicate operei şi biografiei lui Mircea Eliade.
Fotocopia care a stat la baza transcrierii datează din anii ’80. Odată cu trecerea timpului ea s-a estompat în mai multe locuri. Din acest motiv unele cuvinte au rezistat tuturor eforturilor de descifrare, iar altele au trebuit mai degrabă ghicite. Mai ales numele de persoane, plante şi animale inventate de Eliade sunt greu sau uneori imposibil de descifrat corect. Numărul locu­rilor în care un cuvânt sau două au trebuit înlocuite cu ş...ţ se ridică la peste 20. Din fericire ele nu afectează aproape deloc inteligibilitatea textului. Lecţiunile incerte au fost marcate cu ş?ţ, iar inconsecvenţele cu şsic!ţ.
Întrucât această ediţie nu este una filologică, am redus la minimul nece­sar toate artificiile tehnice pe care le-am întrebuinţat în transcrierea manu­scri­sului. Am eliminat parantezele folosite la reconstruirea cuvintelor pre­scurtate sau pentru indicarea lecţiunilor ipotetice. Am renunţat la titlul de la pagina 17 – Cum a murit Ri, copilul sfânt (urmare) –, înlocuindu-l cu aste­riscurile introduse de Eliade între episoade. Cuvintele, expresiile sau pasa­jele anulate în manuscris au fost păstrate în notele de subsol numai în mă­sura în care aveau relevanţă pentru cunoaşterea intenţiilor autorului sau pen­tru completarea universului imaginaţiei sale. Ortografia a fost actualizată conform normelor în vigoare, respectând totuşi particularităţile de limbă ale autorului.
Am urmărit în acest fel să ofer un text cât mai uşor şi plăcut de citit. Ediţia filologică aşteaptă să fie definitivată prin confruntare cu manuscrisul, atunci când acesta va deveni accesibil cercetătorilor.

L.B.


Prima pagină Articole Redacţie Istoric Arhivă Contact
Copyright © Uniunea Scriitorilor din Romania 2008-2013. Toate drepturile rezervate. Design si Programare: Datagram