In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Ancheta VR
FOAMEA DE CULTURĂ A ROMÂNULUI E MARE, NUMAI CĂ SETEA DE VODKĂ (PLUS VARIANTE) O DEPĂŞEŞTE - ADRIAN ALUI GHEORGHE Dincolo de masa de scris e, vrem nu vrem, România. E ţara noastră...! Noi sîntem proiectul Ei prioritar, Ea este proiectul nostru extraliterar, cu Ea şi pentru Ea ne luptăm zi de zi. Să existăm. Să rezistăm. Să nu ne expulzeze moral. Dacă Ea a luptat pentru „neatîrnare” în istorie, noi luptăm ca să atîrnăm de Ea în „post-istorie”. Şi atîrnăm. Sau mai mult ne bălăngănim atîrnînd de Ea. Ca scriitor român lupt, dincolo de masa de scris, dincolo de „frontul intimităţii creatoare”, să supravieţuiesc. Cultural, moral şi fizic. E, cred, cea mai pasionantă activitate a fiecărui român pedepsit (sortit) de astre, de predestinare, să facă artă, cultură în România. Între „românul majoritar”, vorba lui Caragiale, şi românul creator nu pare să existe punţi. Românul majoritar nu pare să aibă nevoie de cultură. Cărţile nu circulă, nu se citesc. Statul, care îl reprezintă pe „românul majoritar”, este primul care îl dispreţuieşte pe creator. „Ce vrei bă, artistule, bani ca să creezi? Şi-am cerut eu asta? Cine are nevoie de produsul tău artistic?”, zice România tăind, haţ!, din bugetul din ce în ce mai becisnic, de la an la an, al culturii. „De ce nu te-ai făcut mangalagiu, chelner, oţelar, agricultor sau fotbalist?”, mai zice Statul Român artistului român, împingîndu-l brutal la colţ. Colţul de rai? Dacă nu s-ar mai scrie nici o carte în România, vreme de cîteva decenii, Ea, România, nu ar observa.
Eu, personal, dincolo de masa de scris, dincolo de cărţile publicate „ca în România”, în sistem editorial improvizat, am iniţiat seria nouă a unor colocvii naţionale de poezie şi critică la Neamţ. Le-am dus vreo şapte, opt ediţii, pînă prin 2000, apoi am renunţat datorită penibilului cerşetoriei la uşile care ascundeau şi ascund banii publici, care includ şi „procentul pentru cultură”. Am iniţiat în anul 1993 Concursul naţional de poezie, debut în volum, „Aurel Dumitraşcu”, l-am dus zece ediţii, apoi am renunţat, „România locală” nu mai era dispusă să bage bani în cărţi de debut. Şi prin concursul acesta au debutat în volum, între alţii, Mihai Ignat, Vasile Baghiu, Florin Oancea, Ana-Maria Zlăvog, Elena Vlădăreanu, Sorin Gherguţ, Constantin Virgil Bănescu (Dumnezeu să-l ierte!), Cristian Galeriu, Dan Coman, Mihai Curtean şi alţii. Am scos o revistă de cultură numită „Antiteze”, care avea drumul ei, a sucombat după vreo zece ani de apariţii sincopate sub lehamitea de a cere bani care veneau ca bacşişul dat la înghesuială, fie de la minister, fie de la vreo autoritate locală. Am iniţiat, în 1997, o tabără naţională de artă plastică, la Durău, sub Ceahlău, care purta numele lui Nicolae Tonitza, cel care pictase mănăstirea de acolo în perioada interbelică, dar s-au terminat banii de culori după vreo cinci, şase ediţii. Am editat cărţile unor prieteni, sau măcar con-judeţeni plecaţi „dincolo” prea devreme, de la Aurel Dumitraşcu, la Eduard Covali, de la Maria Anegroaie la Mihai David-Ghindăoani. Am făcut-o, în multe momente, cu bani „din casă”, pătruns fiind de gîndul că orice pagină lăsată de un autor „evadat în veşnicie” e irepetabilă, e testamentară. Apoi m-am apucat să fiu parte într-un proiect al unui festival internaţional de percuţie la Piatra Neamţ, în virtutea unei amiciţii cu maestrul Grigore Pop, tatăl moral al Formaţiei „System”. Din internaţional, festivalul s-a dat peste cap şi s-a făcut naţional iar după două ediţii s-a făcut atît de local că a dispărut. Percuţioniştii şi-au strîns instrumentele, binecuvîntata linişte s-a întins în minţile contabililor pentru care banii se pierd pe cultură, nu înseamnă niciodată investiţie. Iar AFCN-ul, care s-ar mai numi alintat şi „administraţia fondului cultural naţional” , o marotă a unei clientele cumetrial-găşcare, ne-a dat, la majoritatea proiectelor depuse, o binecuvîntare cu flit. Ce cultură să facem? Cîntec, joc şi voie bună...! M-am uitat în oglindă şi m-am întrebat: de ce atîta agitaţie pentru lucruri care par să încurce societatea noastră, în loc să şi le dorească? De ce să-i dai insomnii vreunui ştab, care nu ştie cum să-ţi refuze proiectele?
E românul nostru analfabet? Posibil. E meschin? De ce nu...! E prost? Poate fi o variantă de lucru. De asta nu strică să facem un apel cald la clasici, iar în perioadele de criză (morală, economică) Caragiale e (mereu) ca untul pe felie. Ştim cu toţii că trăindu-şi pînă la capăt « mîndria de a fi român », Caragiale s-a retras, în ultimii ani ai vieţii, în Germania. De aici l-a vizitat pe Octavian Goga care, vrînd să-i înveţe pe ardelenii din Ardeal că sînt români, a ajuns “chiriaş“ al închisorilor ungureşti din Budapesta. Şi acolo, pe pămînt străin, Caragiale i-a vorbit poetului care îşi consuma apostolatul: « Şi-am spus de-atîtea ori, nu te mai bate cu proştii, că te răpun… Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu în viaţă? Pe urma deştepţilor? Prostia, suverana prostie, e totdeauna mai tare. (…) Nimic mai greu decît să cîrmuieşti proştii. Ei au un instinct de împotrivire organică. Să vezi… ! Mai acum vreo treizeci de ani eram revizor şcolar la Piatra Neamţ. Trenuri nu găseai prin Moldova, mergeam la inspecţii călare. Stăteam în gazdă la un popă. Avea popa o iapă murgă…! Zic, să mi-o dai părinte, dimineaţa…! Popa zîmbea. Prea bucuros, domnule Iancu. Şi-am plecat. Cît m-a zolit iapa ceea, mă…! Oricum dam din căpăstru, ieşea rău… N-o puteam cîrmui nicidecum… M-am întors la vreo două ceasuri, tot apă: – Părinte, cît face iapa sta? – Face zece galbeni! – Ei, pune d-ta cinci, să pui şi eu cinci, s-o tăiem, că-n asta-i om… – Ba să n-o tăiem, domnule Iancu, mai bine să-i învăţăm năravul… Ştii ce? Cînd o încaleci şi ajungi la o răspîntie, dacă vrei să apuce la stînga, tu tragi de frîu la dreapta… Da’ să tragi cumplit, auzi…! Să vezi c-o ia la stînga… Aşa am făcut… Ei vezi, la prost trebuie meşteşug, nu glumă…Ascultă-mă! … Toată viaţa n-am putut să sufăr prostia… Săracu’ de mine, măi băiete, cînd văd cîte un prost mă doare. Zău, am dureri fizice. Mă ia cu rece aici în creştet…”.
Dar să ne întoarcem acasă. Foamea de cultură a românului e mare, numai că setea de vodkă (plus variante) o depăşeşte. De asta, am să o iau tot pe culoarul Caragiale spre ceea ce înseamnă apetenţa noastră, românească, de a ne integra „duhului”, văzduhului şi civilizaţiei europene. Ceea ce voi spune face parte din proiectul meu extraliterar, care e promovarea imaginii României în „propria-i oglindire”. Că întrebarea dvs. era în legătură cu mentalităţile şi ambientul în care ne ratăm (desfăşurăm) proiectele extraliterare. Ascultaţi, numai!
Viaţa e plină de poveşti frumoase. Cum le leagă şi le dezleagă viaţa, mai rar. Un tip din Olanda s-a însurat cu o româncă de pe Valea Muntelui, ceea ce în traducerea locurilor prin care îmi port eternitatea personală ar fi poalele Ceahlăului. El fusese nu-ş-ce laborant pe la nu-ş-ce laborator care făcea experimente ştiinţifice pe bază de energie atomică. Dar a lăsat dracului atomu’, şi-a luat româncuţa găsită într-un băruleţ olandez şi s-au mutat în ţinutul nostru, trăind dintr-o mică rentă pe care o avea de pe urma unei mătuşi (Dumnezeu s-o ierte!). Vreo juma’ de an olandezul a admirat frumuseţile naturii noastre. S-a obişnuit cu ele. Cînd l-am cunoscut, întîmplător, mi-a zis că ar vrea să scrie o cărticică care să circule în Vest şi care să se numească simplu: România pe înţelesul tuturor. Tipul, ca olandezu’, s-a apucat de treabă. O casă ca-n poveşti. Centrală, apă curentă, garduri drepte, căldură, drum pietruit etc. Cinş‘pe ore muncea pe zi. Peste drum era o cîrciumioară. Sprijiniţi de gard, sau în cot, pe colţul mesei, muntenii noştri se minunau. Îi înjurau pe cei care au. De unde? Nu erau deranjaţi de faptul că era olandez, că noi nu sîntem, Doamne, fereşte!, xenofobi, ci că muncea toată ziua…! La el fumul ieşea drept pe coş în timp ce la ei mergea ca udul boului, el era neted pe faţă şi zilnic ras, în timp ce ei aveau feţele înnegrite de tutun prost, de băutură din petrol, gîştele lui erau albe la pene şi li se vedea grăsimea printre fulgi, în timp ce gîştele lor erau murdare şi slabe etc. De asta îşi petreceau încruntaţi cele trei sute şi ceva de sărbători din calendarul anual al românului, în care e interzis să munceşti dar e permis să bei, să toci timpul, să înjuri,
să-ţi mai înjunghii vreun consătean. Dar situaţia nu putea merge la nesfîrşit aşa. Într-o zi cîţiva munteni mai inimoşi au intrat în ograda olandezului şi s-au apucat de stricat: centrală, apă curentă, garduri. Au dat drumul la micul heleşteu în care se jucau nişte nesimţiţi de peştişori coloraţi. I-au rupt florile. I-au tăiat copăceii. S-au chinuit o grămadă de timp pînă au reuşit să smulgă trandafirii japonezi, aveau şi spini, aveau şi rădăcinile bine înfipte în pămîntul românesc. Mama lor! Cică olandezul s-ar fi dus imediat la poliţie, dar poliţistului tocmai îi născuse nevasta un băiat şi trebuia să-şi facă obişnuitul canon, aşa cum se procedează prin tradiţia strămoşilor, adică să bea şapte zile pînă la comă. Olandezul şi-a luat, normal, cîmpii. Acum trăieşte la Rotterdam, alături de româncuţa noastră care s-a adaptat şi care munceşte la un laborator care se ocupă cu experimentele atomice. Manuscrisul broşurii de popularizare a frumuseţilor ţării noastre, România pe înţelesul tuturor, a mai fluturat pagină cu pagină prin curtea părăsită a casei de pe Valea Muntelui, o vreme, după care vîntul l-a luat şi l-a dus pe Bistriţa. Ca pe Apa Sîmbetei.
Spunem, din inerţie, că şcoala este cea care îl ia pe om de mînă, îl poartă o vreme prin universul cunoaşterii şi al educaţiei după care îl impinge în societate, pregătit (oarecum) pentru viaţă, pentru muncă. Şi oamenii aceştia, şcoliţi în “şcoala românească”, dau seama despre tot ce se întîmplă, bun sau rău, de la cultură la politică, de la păpică la relaţia cu Europa. Ei, aici e drama. Şcoala românească s-a “tabloidizat”. Chiar aşa! Cultura, ca şi educaţia, nu se normează, totul se vede (reflectă) în comportamentul străzii. Dar ce te faci cînd educaţia a fost “şuşanelizată”, cînd relaţia student-profesor se rezumă la plata taxelor către “sereleul universitar” care tipăreşte diplome?! De asta zic că (cică) în România, în acest moment, ar fi pe băncile (ipotetice ale) facultăţilor cam un milion de studenţi, un record în istoria ţărişoarei noastre. M-am scărpinat în cap, ca şi dumneavoastră acum, trecînd la calcule dintre cele mai ciudate. Cu profesorime, cu funcţionărime, cu băgători de seamă, cu patroni de facultăţi, numărul celor care se dau bine pe lîngă intelect e destul de mare. E, într-adevăr, românul dornic de autoperfecţionare? Sau această năvală la facultăţi e din cauză că nu are (românul) altceva mai bun de făcut? Numărul “sereleurilor” care produc studenţi şi mai ales diplome de absolvire e copleşitor. Toţi cetăţenii care priveau altă dată la o facultate ca la Everest, îşi satisfac orgoliul ascuns şi-şi cumpără diplome una după alta. Indivizi pe care nu i-ai fi primit altă dată nici paznici la facultate, azi îi vezi negociindu-şi diplomele în dispreţul valorilor adevărate. Nu ştiu ce primar dintr-un judeţ moldav, care nu poate face dovada faptului că a terminat liceul, are deja două diplome de absolvent de facultate şi acum îşi încheie masteratul! Asta mai mergea bine în România: învăţămîntul universitar! Trebuia trîntit, mama lui de învăţămînt! Să stea el în calea banilor şi a funcţiilor noastre? Profesorii universitari exigenţi, de pe vremuri, au fost copleşiţi de numărul mare de profesori ciubucari de azi, care pe seama mediocrităţilor şi a analfabeţilor care vor să aibă diplome, îşi fac şi ei o situaţie. Un amic “universitar” trebuia să trîntească un parlamentar care venise pe post de “cizmă” la examene. Şeful “sereleului” a venit la el şi i-a spus, ţinîndu-l de un nasture: “Băiatu’, vrei să mai mănînci o pîine albă? Sau vrei să treci pe post negru…? Cum
să-l pici pe dom’ parlamentar? Vrei să tragem obloanele?”. Şi l-a trecut! Cei care respectă cartea şi cred că învăţătura e o povară care ţine o viaţă, se uită surprinşi la cît de uşor “se poate face” o facultate numai înscriindu-te. Şi li se face greaţă. Şi lasă dracului această Românie cucerită pas cu pas, ireversibil, de mediocri şi potlogari.
Cum va evolua societatea noastră, acum cînd se tot chinuie să iasă din mentalul comunist? Am să răspund cu o frază inspirată a lui Mircea Vulcănescu: “Dacă printr-o calamitate poporul român ar dispărea şi ar veni alt popor în acest spaţiu, s-ar transforma tot în poporul român”.
Piatra Neamţ, 15 mai 2010
