In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Ancheta VR
SĂ SCOŢI O REVISTĂ CU BANI MULŢI, APOI FĂRĂ, ACUM, CU BANI PUŢINI… - LIVIU ANTONESEI Ehehei, dragii bunicului! La început numai eu am fost greu de convins! Dl. Viorel Cataramă cumpărase revista săptămînală de cultură Timpul pe la sfîrşitul lui 1991, a transformat-o în săptămînal social-politic şi a constatat că aceasta îi consumă o mulţime de bani fără să aibă vreunul din efectele scontate! Aşa că a decis să o retransforme în revistă de cultură, însă cu apariţie lunară. Printr-un „emisar”, salariat al său şi prieten al meu, m-a întrebat dacă nu vreau să preiau eu revista. Nu-mi venea uşor, că eram redactor şef-adjunct la Convorbiri literare, însă după o întîlnire cu dl. Dan Constatinescu, persoană cheie atunci în firmele d-lui Cataramă, inclusiv la Viitorul Românesc, cu profil editoral, sub egida căreia apărea şi revista, am acceptat. Oferta era mai mult decît generoasă – deplină autonomie editorială, 25 de redactori salariaţi – pentru o revistă lunară de cultură! – plata unor drepturi consistente de autor colaboratorilor, un onorariu lunar pentru mine care depăşea salariul de la Universitate şi cel de la Convorbiri Literare luate laolaltă! Primul număr a apărut în august 1993. A fost bine. A fost bine pînă la începutul lui 1999, cînd dl. Cataramă, care cam intrase în vrie cu afacerile, nu a mai putut susţine revistă. Sigur, între timp, mai redusesem echipa, la solicitarea finanţatorului, dar salariile şi drepturilor de autor au rămas mai departe la acelaşi nivel înalt pînă la despărţirea amiabilă de finanţator. Care a mai fost odată generos, cedîndu-ne gratuit revista.
Şi a început să nu mai fie uşor! Cum avusesem o finanţare privată continuă şi satisfăcătoare în vremea celor „şapte ani graşi”, nu ne pricepeam la sursele de finanţare, la proiecte etc., aşa că un an am scos revista pe banii noştri, adică ai mei şi ai lui Gabriel Cucuteanu, diectorul executiv, ca să spun aşa. Cînd voiam să renunţăm, am reuşit să obţinem o finanţare tipar-hîrtie din partea Fundaţiei Soros. Ne-am mai deşteptat puţin şi am înfiinţat Fundaţia de cultură Timpul, prin mijlocirea căreia am „aplicat” pentru finanţări, ba la Consiliul Judeţean, ba la AFCN, ba la Primărie, ba în mai multe locuri în acelaşi timp, cu mai mult sau mai puţin succes, şi astfel revista apare fără întrerupere sau întîrzieri. De cîţiva ani, subvenţia de la Primărie – pentru tipar-hîrtie – măcar e permanentă, aşa că ne descurcăm, dacă punem la socoteală şi ceea ce obţinem din mediul privat, chiar şi în aceste vremuri de criză. Drepturi de autor am mai reuşit să oferim uneori, dar aleatoriu, de salarii însă n-a mai fost vorba vreodată! Între timp, am rămas fără sediul iniţial şi „am locuit” pe hol la Casa Cărţii, apoi, în două camere de hotel, pe urmă, în vechea Casă Conachi, pînă cînd a fost pierdută într-un proces de revendicare de Primărie, iar de anul trecut sîntem găzduiţi de Universitate, în noua clădire achiziţionată de la Romtelecom. Dacă ar fi să fac lista tuturor celor care ne-au ajutat în acest interval şi a celor care au colaborat şi colaborează la revistă fără să aştepte vreo plată, cred că aş ocupa şi spaţiul celorlalţi invitaţi.
Dar omul, se pare, n-are linişte dacă nu-şi mai face singur probleme! La puţină vreme după înfiinţarea Fundaţiei, a apărut şi editura, care a scos totuşi cîteva zeci de titluri, am lansat Serile Timpul, cu frecvenţă săptămînală – recitaluri de muzică şi poezie, spectacole de teatru, lansări de cărţi etc. –, iar Festivalul de teatru EuroArt a ajuns în acest an la a cincea ediţie. Fiind an de criză, desigur că l-am dezvoltat, am învăţat anul trecut de la dl. Nicolae Raţiu, cu prilejul festivalului de film românesc de la Londra, că o criză nu trebuie suportată, ci sfidată! Aşa că, pe lîngă cele opt spectacole de comedie obişnuite, dintre care trei premiere, am mai adăugat lansări de cărţi legate de dramaturgie şi arta spectacolului, dezbateri, expoziţii de caricatură, plus spectacolul stradal oferit de voluntarii noştri pe picioroange. Şi, pentru că anul trecut a fost mare aglomeraţie, am închiriat o sală cu o sută cincizeci de locuri în plus. Nu va fi suficient, dar nici sală mai mare nu mai există!
Dacă ţin seama de toate cele scrise pe scurt mai sus, aş spune că societatea românească începe să fie pregătită pentru asemenea evenimente, procese, situaţii, mai întîi, pentru că artiştii înşişi, ieşiţi de sub pulpana opresiv-ocrotitoare a statului, au început să fie, mai întîi, ei pregătiţi. Iată, ne-am pregătit şi juridic, devreme ce am cîştigat vreo zece procese cu dl. Cassian Maria Spiridon, care-şi imaginase că i-a vîndut d-lui Cataramă nişte dulapuri, nu titlul revistei. Cum nu ştii cum evoluează lucrurile, l-am înregistrat la OSIM şi ne amuzăm, doar ne amuzăm cu gîndul dacă n-ar trebui să-i interzicem prin tribunal d-lui CMS să ne utilizeze numele la editura dumisale! Sau să-i cerem d-lui Isărescu un ban, ceva, pentru că a pus frontispiciul revistei pe bancnota de 500 de lei!
