In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Ancheta VR
DOUĂ PROIECTE CULTURALE LA “PUŞCĂRIE” - MARIAN ILEA Păi şi dacă-s scriitor cu patalama trebuie să mănânc. Păi am încercat să nu mă gândesc la mâncare… da vorba aia a lui taică-meu: „ochiul vede şi burta cere”. Şi tocmai pentru că m-am apucat de mult să gândesc şi cu burta m-am apucat de televiziune. Adică unii s-or fi angajat la aşa ceva da eu nu mă angajez aşa că mi-am făcut una. Adică o televiziune. Şi am rezolvat problema cu burta. Aia ce-şi trage învăţămintele din vorba de duh a lui taică-meu. M-am apucat să şi angajez pe alţii: cameramani, regizor de emisie, electricieni, realizatori de emisiuni. Păi m-am învăţat să construiesc şi o grilă de programe. Păi m-am apucat de corespondenţe cu CNA-ul.
Asta-i o instituţie care te sancţionează că aşa doreşte ea. Şi tu te supui. Eu nu m-am supus... da televiziunea am supus-o CNA-ului. Păi m-am apucat şi de realizat reportaje. Că să uitau episcopii locului la ele şi-mi spuneau: ”Domnule privim minunatele reportaje şi aşa trebuie făcută o televiziune. Ca în lumea civilizată”.
Da astea toate n-au nici o legatură cu primul proiect cultural de “la puşcărie”.
În luna mai a anului de graţie 2007, pe la orele nouă a dimineţii, mergând la televiziune chiar pe caldarâmul din faţa sediului de pe bulevardul Bucureşti, nr. 25 din Baia Mare s-a născut brusc primul proiect. Păşeam printre bălţile din asfalt şi brusc a apărut ideea. Până am ajuns la secretariat (că am secretară) ideea s-a copt şi roadele se puteau culege.
Am scris cinci rânduri către Agenţia Naţională a Penitenciarelor din frumoasa noastră capitală, că acolo are sediul, şi am solicitat o aprobare să fac un film în Penitenciarul de Maximă Siguranţă din Baia Mare.
Eu să dau camere de filmat, cameramani, scenariul şi să asigur regia filmului... ei să dea spaţiul penitenciarului şi detinuţi ca actori. La orele 12 ale acelei zile am primit răspuns. Se aprobaseră 30 de zile de filmare exact cum am cerut. Şi atunci a început munca. De fapt a doua zi. Am ajuns la puşcărie de dimineaţă cu duba televiziuni. Aveam sculele, şoferul şi cameramanul. În buzunar era aprobarea de la ANP. La puşcărie am intrat pentru prima dată în viaţă. ăla de la poartă m-a controlat de parcă era homosexual şi mi-a luat telefonul mobil. În custodie. Că aşa-i la puşcăria asta din Baia Mare. çn sectorul administrativ am stat la o cafea cu directorul aşezământului, un ofiţer de loc de prin Gherla pe numele lui Bătinaş. Şi după două ceasuri de discuţii în care am aflat că se practică la puşcărie procesul de reinserţie social, prin cultură m-am apucat să-mi aleg actorii. I-am spus directorului să-i aducă în zona de plimbare (un soi de teren de handbal) înconjurată de sârmă ghimpată pe toţi deţinuţi de la secţia bărbaţi. Păi erau vreo 500 aşa că nu-i puteam scoate decât pe rând. “Nu am atâţia gardieni ca să vă asigur paza”, mi-a spus Bătinaş. “Scoate-i domnule pe toţi pe răspunderea mea. Adică n-am nevoie de pază”, i-am spus eu. “Bine, da să aveţi grijă că sunt printre ei şi periculoşi”, mi-a spus Bătinaş. Păi, ajuns în mijlocul lor, m-am apucat să urlu despre importanţa filmului pe care-l voi face cu ei. Am strigat: “Toţi şmenarii mâna sus”. Şi vreo 40 de inşi fluturau degetele de la mâini în aer. “Bine, am bani prin buzunare. Dacă îmi dispar o să ştiu cine i-a luat”. Brusc le-am devenit simpatic şi am putut începe selecţia. Am ales şase deţinuţi. Un criminal şi restul cu fapte mărunte: de la scandaluri până la furturi şi trafic de droguri.
Scenariu nu aveam. Film n-am mai regizat niciodată. Eu scriu proză. Sunt prozator. Am luat o povestire din cartea: “Medio Monte” şi am scris scenariu pe bucăţi. Zi de zi câte un fragment. M-am mutat la puşcărie 30 de zile. Păi şi filmări de noapte am avut. Păi şi la secţia de femei am filmat.
Noaptea mă rugau deţinuţi să stăm cât mai mult. Era unul Silo care mi-a spus : “Mai prindem şi noi cerul nopţii că eu nu l-am văzut de şase ani”. La puşcărie la ora nouă seara se dă stingerea. Şi gata, nu mai vezi nimic.
Nu era voie să introduci în spaţiul penitenciarului pizza din pricină că puteai ascunde tot soiul de obiecte nepermise la puşcărie, în blatul ăla. Am adus pizza din oraş ca material de butaforie. Se terminau filmările şi mâncam împreună “butaforia”. După treizeci de zile s-au terminat filmările. În următoarele două săptămâni am montat filmul la televiziune. Se auzise în puşcărie că e un film porno. Că le-am dezbracat pe deţinute la baie şi am filmat cu ele sub duşuri.
Uşor jenat, Bătinaş a dorit să vadă filmul cu o zi înainte de premieră. I
l-am arătat. Totul a fost în regulă.
Presa locală a prezentat zi de zi felul în care se realizează la puşcărie filmul: “Libertatea începe în şapte aprilie ”.
Bătinaş a construit în toată această perioadă un cinematograf în toată regula. La premieră deţinuţii stăteau în stânga şi oficialităţile în dreapta. Succesul a fost pe măsura efortului. Adică s-a aplaudat în draci. S-au dat diplome şi s-a servit sampanie.
Filmul ăsta a apărut pe ecranele televizoarelor fiind preluat de câteva televiziuni din Transilvania. Cum era şi firesc m-am decis să nu mai merg la puşcărie. Chiar deloc. Îmi făcusem prea mulţi prieteni acolo. Îmi amintesc de Silo cum îmi zicea : “Nu beţi dimineaţa cafea cu directorul, vă facem noi aşa ca la puşcărie”.
Aşa şi făceam. Un traficant de droguri mi-a oferit în dar propria lui tabacheră. Era ăl mai drag obiect pe care-l avea. Păi mi-am spus că merită în societatea asta post-comunistă să te apuci de proiecte culturale. Te alegi cu câte o tabacheră dar şi cu multe suflete chinuite de nereuşitele vieţii, care îţi oferă prietenia lor. M-am ales cu câteva astfel de prietenii.
În urmă cu un an de zile. Am montat la puşcăria din Baia Mare o piesă de teatru. Am scris textul după opera lui Daniil Harms Caietul Albastru. Am botezat trupa de teatru “Medio Monte Circus”. Ne-am apucat de treabă. Citindu-l pe Harms, deţinuţii actori au făcut febră. Până la 40 de grade. çncet au prins să-l înţeleagă pe scriitor.
Premiera a avut loc la Casa de Cultură a Sindicatelor din Baia Mare. Mari emoţii-mare succes.
Trupa de teatru s-a calificat în finală şi a jucat piesa în luna noiembrie, pe scena Tearului Nottara din Bucureşti.
Succesul a fost nesperat. Cronicile specialiştilor pline de elogii. Şi uite aşa proiectul cultural a reuşit.
Deţinuţii actorii au fost premiaţi de către preşedintele Consiliului Judeţean Maramureş.
Deacuma am aflat ce înseamnă reinserţia socială a deţinuţilor în formula culturală.
Tocmai în aceste săptămâni trupa “Medio Monte Circus” de la puşcărie lucrează la montarea piesei de teatru “Ceasul lui Bronnikov”. Aţi priceput cine a scris piesa asta de teatru? Marian Ilea. Actorii-deţinuţi doresc să-mi facă o surpriză.
În orice soi de societate şi în asta post-comunistă merită după cum se vede să te apuci de orice. Numai să ai la tine de fiecare dată: Proiectul. E o simplă foaia de hârtie cu câteva rânduri scrise pe ea. Apoi începe greul...
